Avanpremieră

Exit 45. Tragedie academică americană

Se dăduseră până la urmă jos din maşină ca să se dezmorţească şi, la întoarcere, în loc să-şi reia locurile în fotoliile de piele şi să pornească aerul condiţionat, se aşezaseră pe pământul roşu, de Arizona, la umbră. Şeful primul, CV imitându-l. Timp de un sfert de oră, poate şi mai bine, tânărul mecanic ad-hoc simţise nevoia să i se destăinuie şefului de trib, look chief, this is who I am and this is what I think, don’t get me wrong, chief, I’m just trying to understand why the hell am I here, chief, why*. Asta în timp ce două păsări negre cu cap vineţiu, pleşuv, se roteau din ce în ce mai jos deasupra lor. La un moment dat, cel care se confesa simţise că, dacă nu îşi apleacă brusc fruntea, ghearele uneia dintre ele îi vor lua scalpul. Până în clipa aceea, cel căruia i se adresase cu chief păruse să ignore condorii. Îşi ridică acum deodată privirea spre ei şi şuieră două vorbe stranii, asemănătoare între ele, dar nu identice, apoi luă un pumn de pământ şi-l aruncă în jur, în semicerc. Delimită astfel dintr-o singură mişcare zona din jurul maşinii, de-a lungul portierelor oliv ale Lincoln-ului, de restul decorului. Totul dură mai puţin decât cele trei secunde de care povestitorul avu nevoie ca să-şi termine fraza la mijlocul căreia ajunsese. Praful cărămiziu plutea încă în aer când şeful îşi mută privirea la loc, în depărtare, spre stânca roşie, tigrată cu negru, de forma unei inimi cu miezul ros de vânturi, semn că-l asculta din nou. CV fusese prea prins de amănuntele istoriei lui ca să bage de seamă păsările până la atacul propriu-zis, dar nu atât de preocupat ca să nu vadă, acum, că cei doi condori planează nesiguri în cercuri din ce în ce mai joase şi se lasă pe pământ la nici douăzeci de paşi în faţa lor, după care încep să se mişte caraghios, precipitat, pe picioare prea scurte, legănându-se neputincioşi. Se repeziră de câteva ori cu capul înainte, accelerând cât putură, ca nişte avioane pe o pistă de decolare, dar fără succes. Aşa că rămaseră, îmblânziţi şi buimaci, la sol.
Aşa cum nu comentase când păsările de pradă fuseseră practic transformate în curcani de ogradă, tot aşa nu spuse nimic când un coyote care se apropiase rânjind de ele fu la rândul lui alungat de acelaşi chief printr-o simplă, scurtă ridicare din braţe, un gest care mima parcă zborul păsărilor pedepsite. Animalul ieşi din poziţia de pândă, se întoarse cu coada între picioare şi, scheunând şi urlând ca lovit, dispăru după nişte dune, nu înainte de a mai arunca o privire speriată şi rea celui care-l făcuse să rateze prada.
Încercă să-şi păstreze şirul povestirii, dar vraciul amero-indian nu părea să-l mai asculte, fiindcă se bătu pe buzunarele interioare ale hainei de antilopă şi scoase de acolo o pungă de piele catifelată, din care pescui, ca pe o arahidă, un bumb verzui. Bumb care, îşi zise tânărul spectator, arăta ca mugurele unei flori de muşcată. Îl băgă în gură şi-i întinse punga lui CV. Acesta privi în ea curios şi scoase de acolo un bănuţ cu consistenţă vegetală, asemănător cu al şefului.
— Problemele tale sunt mai adânci; ghicesc că povesteşti rareori despre ele. Acum ai vorbit mult, dar nu te-ai lăsat descoperit. Dacă vrei să te înţelegi, trebuie să ştii să te laşi să ajungi vulnerabil; abia acolo, într-o asemenea stare, te-ai putea întâlni cu tine.
— Nu e vorba de probleme, n-am probleme, chief, dar e o chemare în mine pe care n-o înţeleg. E pentru prima oară când mi se întâmplă asta, spuse oarecum amuzat CV. Nu e nimic pe viaţă şi pe moarte, dar mi-ar plăcea să înţeleg. Şi, da, nu povestesc fiindcă de obicei găsesc singur răspunsurile. Acum însă…
— Nu înţelegi fiindcă vrei să rămâi în control, de aceea. Inteligenţa ta e evidentă. Eu am avut un fiu care era ca tine. Naţiunea Navajo a hotărât să se lipsească de el. Era foarte abil în probleme practice şi excepţional la şcoală. Dar s-au lipsit de el.
— Am riscat destul de des, mult mai mult ca alţi oameni, asta cu siguranţă. Am luat mâna de pe hăţuri. Nu caut un drum…
Apoi se opri, realizând abia atunci că „am avut un fiu“ cerea, măcar ca un gest de politeţe, fie o pauză, fie întrebări lămuritoare.
— Nu-ţi face probleme… Vorbeşte mai departe. Ştiu că te-ai oprit ca să mă laşi să spun ceva despre fiul meu. Nu te simţi vinovat de reacţia ta târzie. Dacă te simţi vinovat, o parte din gândurile tale vor pleca spre a căuta o ispăşire şi te vor lăsa mai slab şi dezorientat.
CV rânji urât – chief-ul îi ghicise perfect gândurile, umilindu-l –, apoi zgârie cu tocul bocancului un semicerc în jurul lui, ca o copie minusculă a celui cu care chief-ul îi protejase, pe ei amândoi, mai devreme, de agresivitatea păsărilor. Realiză atunci că indianul nu mâncase tot mugurele, cum crezuse el, fiindcă iată, muşca acum a doua oară din el. Îl băgă şi el în gură pe al său.
— Câte dintre gândurile tale au dat târcoale întrebării despre bumbul pe care l-ai băgat în gură?
— N-ai avea nici un motiv să-mi faci rău, asta e sigur. Plus că fiul tău… îţi aduc cumva aminte de el. Nu cred că i-ai face rău. Nici tu nu te deschizi, chief. Nu cred că vorbeai despre mine neapărat, ci despre tine, nici tu nu te deschizi. Secretul mugurelui… poate să-ţi ia setea sau să te relaxeze în faţa căldurii, a arşiţei, iar dacă e un halucinogen, e unul cu efect de scurtă durată, se lasă seara şi cineva trebuie să conducă maşina înapoi. Prin urmare…
— Bun. Au fost mai multe gânduri. Multe au dat roi expresiei „fiul meu“, dar asta nu înseamnă neapărat fiul meu de sânge. Au fost gânduri de care ţi s-a făcut ruşine imediat şi le-ai chemat înapoi. Gânduri care mă judecau, gânduri care mă socoteau nedemn de cinstea cu care mă învestiseşi, altele care strângeau informaţii despre mine din…
— Toţi oamenii au astfel de gânduri. Nu-i vreun păcat, vreun exces, vreo performanţă. Rechemarea asta a unor gânduri şi redirecţionarea lor.
— Cei mai mulţi oameni ar fi fost uimiţi şi ar fi pus întrebări legate de condori. Tu le-ai reprimat. În parte din orgoliu, în parte de frica de a nu vedea că explicaţiile mele cad în ridicol. Voiai să-mi protejezi imaginea.
— Ştii că n-am înghiţit încă mugurele? Ce-i ăsta, un peyote?
— Sigur, un peyote. Nu-i aşa că de multe ori ştii lucruri fără să înţelegi de unde le ştii?

* Uite ce-i, şefule, ăsta sunt şi asta cred, nu mă înţelege greşit, şefule, încerc pur şi simplu să pricep ce dracului caut aici, şefule, ce (n. red.).

Fragment din romanul Exit 45. Tragedie academică americană, în curs de apariție la Editura Humanitas.


RADU JÖRGENSEN, romancier, traducător, jurnalist, inginer geofizician şi matematician român stabilit în Statele Unite, s-a născut în 1962, la Iaşi. Este absolvent al Colegiului Naţional Mihai Viteazul din Bucureşti şi al Facultăţii de Inginerie Geologică şi Geofizică de la Universitatea din Bucureşti (1987). La nivel postuniversitar, a studiat ziaristica, la Universitatea din Göteborg, şi pedagogia generală şi matematică, la Universitatea din Växjö, Suedia. În 2004 a obţinut în S.U.A. titlul de Master of Science in Mathematics la Universitatea din Birmingham, Alabama. În 1990 a publicat în revista 22 şi în săptămânalele Expres şi Phoenix, unde a ocupat, pe rând, şi funcţia de redactor. Din vara aceluiaşi an, a trăit, până în 2003, în Suedia, timp în care a colaborat cu reportaje culturale şi comentarii politice la săptămânalele Expres Magazin, Românul, Tinerama și la revista Fundației Culturale – Curierul românesc. Peste o sută de articole semnate Radu Jörgensen au apărut în presa română, dar și în cea suedeză, în acei ani, printre publicațiile scandinave care i-au găzduit materialele numărându-se Göteborgs Posten, VLT, IDag Göteborgs-Tidningen, Metro şi Sala Allehanda. În 1992 a semnat regia şi scenografia spectacolului Priveşte înapoi cu mânie, montare după piesa omonimă a britanicului John Osborne, la Studio Westmannia din Västerås. Tot în anii ’90 a tradus din limba suedeză Roseanna de Sjövall-Wahlöö, Univers 1997, Moartea unui pornograf de Jacques Werup, Scandic 1998 şi Cele mai bune intenţii de Ingmar Bergman, Univers 2000. A debutat ca romancier cu Clovnul din lemn de gutui, Editura Nemira 1998, în urma câştigării Premiului Nemira. Această sagă a imigrantului european, bine primită de critica literară, a fost reeditată în 2011 într-o formă revăzută, adăugită şi definitivă la Editura Cartea Românească, sub titlul Se respinge (AVSLÅS). Din 2007 până în 2009, Radu Jörgensen a susținut rubrica permanentă America fără prejudecăți în revista Observator Cultural, unde continuă să publice și azi. Eseuri şi texte literare semnate de el au mai apărut în Dilema şi pe site-ul cultural LiterNet.ro. În prezent este conferenţiar universitar în domeniul matematicii la un colegiu din Maryland, S.U.A., şi corespondent la diferite publicaţii europene.

Scrie un comentariu