Atelier

O povestioară lumpen

Orice text este o porcărie. Fiinţele alea care apar de nicăieri şi încearcă să exprime orice le trece prin cap sunt nişte porci. Toţi scriitorii sunt nişte porci. Mai ales cei de acum.
Antonin Artaud

I

Acum sunt mamă şi femeie căsătorită, însă nu cu mult timp în urmă eram o delincventă. Fratele meu şi cu mine am rămas orfani. Într‑un fel, asta explică to­tul. Nu aveam pe nimeni. Şi totul s‑a petrecut de pe o zi pe alta.
Părinţii noştri au murit într‑un accident de maşină în timpul primei vacanţe pe care şi‑o petreceau singuri, pe o şosea aproape de Napoli, cred, sau pe o altă şosea îngrozitoare din sud. Maşina noastră era un Fiat gal­ben, luat la mâna a doua, care însă părea nou. A rămas din ea doar un morman gri de fiare. Când am văzut‑o, în cimitirul de maşini al poliţiei, unde se aflau şi alte maşini accidentate, l‑am întrebat pe fratele meu ce cu­loare avea.
– Nu era galbenă?
Fratele meu mi‑a răspuns sigur că da, sigur că era galbenă, dar asta înainte. Înainte de accident. Coliziunile deformează culoarea sau deformează felul nostru de a percepe culoarea. Nu ştiu ce‑a vrut să spună cu asta. L‑am întrebat. Mi‑a răspuns: lumină… culoare… tot. Mi‑am zis că bietul de el era mai lovit ca mine.
În noaptea aia am dormit într‑un hotel, iar a doua zi ne‑am întors la Roma cu trenul, împreună cu ceea ce rămăsese din părinţii noştri, însoţiţi de o asistentă soci­ală sau o educatoare sau o psiholoagă, nu ştiu ce era, fratele meu a întrebat‑o, dar eu n‑am auzit răspunsul pentru că mă uitam pe fereastră, la peisajele care se schimbau unul după altul.
La înmormântare a apărut doar o mătuşă, sora ma­mei, iar din spatele mătuşii s‑au ivit fetele ei îngrozitoa­re. Nu mi‑am luat ochii de la mătuşă cât a durat totul (nu prea mult) şi de câteva ori mi s‑a părut că văd un zâmbet abia schiţat pe buzele ei, o dată chiar un zâmbet întreg, şi atunci am ştiut (cu toate că, în realitate, o ştiam deja dintotdeauna) că eu şi fratele meu eram singuri pe lume. Înmormântarea a fost scurtă. La ieşirea din cimi­tir am sărutat‑o pe mătuşă şi pe verişoarele noastre, iar de‑atunci nu le‑am mai văzut niciodată. În timp ce ne îndreptam spre staţia de metrou cea mai apropiată, i‑am spus fratelui meu că am văzut‑o pe mătuşă zâmbind, că se hlizise de‑a dreptul în timp ce se coborau sicriele în groapă. Mi‑a răspuns că şi el remarcase.
Din acel moment, zilele s‑au schimbat. Vreau să spun, scurgerea zilelor. Vreau să spun, ceea ce uneşte şi în ace­laşi timp marchează graniţa dintre o zi şi alta. Deodată, noaptea a încetat să mai existe şi totul a fost un continu­um de soare şi lumină. La început, am crezut că totul era din pricina oboselii, a şocului produs de dispariţia brus­că a părinţilor noştri, însă când i‑am povestit fratelui meu, mi‑a spus că şi lui i se întâmplă la fel. Soare şi lu­mină şi explozia ferestrelor.
Am ajuns să cred că o să murim curând.
Viaţa noastră şi‑a urmat însă cursul în parametrii stabiliţi înainte de moartea părinţilor noştri. În fiecare dimineaţă, ne duceam la şcoală. Vorbeam cu cei pe ca­re‑i socoteam prieteni. Învăţam, nu mult, dar învăţam. După câteva formalităţi, nu foarte complicate, pensia tatei a ajuns în buzunarele noastre. Aşteptam mai mul­ţi bani, aşa că am protestat. Într‑o dimineaţă, în faţa unui funcţionar care încerca să ne explice motivul pen­tru care, pe când trăia, tatăl nostru primea o anumită sumă de bani, iar după moartea lui nouă ne revenea mai puţin de jumătate, fratele meu a început brusc să plângă. L‑a înjurat pe funcţionar şi au trebuit să‑l scoa­tă cu forţa din birou. Nu e drept, ţipa fratele meu. Asta e legea, am auzit vocea amărâtului de funcţionar din spatele meu.
Am început să‑mi caut de lucru. În fiecare dimineaţă cumpăram ziarul, citeam în curtea şcolii pagina cu ofer­te de muncă şi subliniam ce mă interesa. După‑amiaza, după ce mâncam ceva, ieşeam din casă şi nu mă întor­ceam până ce nu treceam pe la toate adresele notate. Cele mai multe oferte erau pentru târfe, sub acoperire sau nu, dar eu nu sunt o târfă, am fost o delincventă, dar nu o târfă.
Într‑o zi, mi‑am găsit de lucru într‑un coafor. Spălam părul clientelor. Nu tundeam, dar eram atentă la felul în care o făceau celelalte şi mă pregăteam pentru viitor. Fratele meu mi‑a spus că e aiurea să mă apuc să muncesc, şi că ajutorul pentru orfani ne ajungea ca să trăim fericiţi. Orfani, te apuca râsul când te gândeai la asta. Ne‑am apucat să facem calcule. De fapt, puteam trăi, însă lipsindu‑ne de aproape tot. Fratele meu mi‑a spus că el poate renunţa la trei mese pe zi. M‑am uitat la el fără să ştiu dacă e serios sau glumeşte.
– De câte ori pe zi mănânci?
– Trei. Patru.
– Şi de câte ori zici că eşti dispus să mănânci de‑acum încolo?
– O dată.
Peste o săptămână, fratele meu a început să lucreze într‑o sală de forţă. Seara, când ne întorceam acasă, vorbeam şi făceam planuri. Uneori, mi se întâmpla să visez că voi avea propriul meu coafor. Aveam motivele mele să cred că viitorul e de găsit în micile saloane de coafură, în buticuri, în prăvăliile de discuri, în barurile minuscule şi foarte selecte. Fratele meu spunea că vii­torul e în informatică, însă pentru că lucra într‑o sală de forţă (mătura, freca podelele şi toaletele), a început să tragă de fiare şi să facă toate chestiile alea care dez­voltă musculatura.
Încetul cu încetul, am uitat de şcoală. Uneori, dimi­neaţa, eu nu mă duceam la liceu (nu puteam suporta lumina continuă), alteori frate‑miu nu ajungea la şcoa­lă. Cu timpul, am început să rămânem amândoi acasă dimineţile, tânjind după şcoală, dar fiind incapabili să ieşim din casă, să luăm autobuzul, să intrăm fiecare în clasa lui, să deschidem cărţile şi caietele din care ori­cum n‑aveam să învăţăm nimic.
Ne omoram timpul uitându‑ne la televizor, mai înâi la interviuri, apoi la desene animate, în cele din urmă la programele matinale de discuţii, conversaţii şi ştiri despre celebrităţi. Despre asta însă voi povesti mai în­colo. Televizorul şi video‑ul ocupă un loc important în povestea asta. Chiar şi azi, după‑amiaza, când dau dru­mul la televizor, mi se pare că o văd în ecranul stins pe tânăra delincventă care eram pe vremuri, însă viziunea nu ţine mult, doar până ce aparatul se aprinde. Fără în­doială, în acele clipe pot vedea ochii persoanei care am fost, îi pot vedea părul, buzele batjocoritoare, pomeţii înalţi şi reci, gâtul care pare şi el de marmură rece, iar viziunea reuşeşte aproape întotdeauna să mă îngheţe.
Pe atunci, datorită slujbei pe care şi‑o luase la sala de forţă, fratele meu căpătase un obicei curios:
– Vrei să vezi ce muşchi am făcut?
Îşi scotea cămaşa şi îmi arăta muşchii. Cu toate că era frig şi nu aveam încălzire, îşi scotea cămaşa sau tricoul şi‑mi arăta nişte muşchi care se înălţau timid din corpul său, ca nişte tumori, nişte protuberanţe ce n‑aveau nimic în comun cu imaginea mea despre corpul lui de adoles­cent slab şi jigărit.
O dată mi‑a spus că visa să devină Mister Roma, apoi Mister Italia şi apoi Mister Univers. Eu i‑am râs în nas şi i‑am spus verde în faţă ce cred. Ca să fii Mister Univers ar fi trebuit să te antrenezi de la zece ani, i‑am zis. După mine, culturismul era ca şahul. Fratele meu mi‑a răs­puns că aşa cum eu visam să am un mic salon de coafu­ră, şi el avea dreptul să viseze un viitor mai bun. Ăsta a fost cuvântul pe care l‑a folosit: viitor. M‑am dus la bu­cătărie şi am pus mâncarea pe foc. Spaghete. Apoi am pus farfuriile şi tacâmurile pe masă. Tot gândindu‑mă întruna. În cele din urmă, i‑am spus că pe mine nu mă interesează viitorul, că îmi trec tot felul de lucruri prin cap, dar că aceste lucruri, dacă mă gândesc mai bine, nu au niciodată de‑a face cu viitorul.
– Şi atunci cu ce au de‑a face? a răcnit frate‑miu.
– Cu nimic.
După asta ne uitam la televizor până adormeam.
Pe la patru dimineaţa, mă trezeam brusc, îngrozită. Săream din fotoliu, adunam farfuriile murdare de pe masă, le spălam, făceam curăţenie în cameră, făceam curăţenie în bucătărie, mai puneam o pătură pe fra­te‑miu, dădeam sonorul televizorului mai încet, mă aplecam peste fereastră şi priveam strada, cu cele două rânduri de maşini parcate de fiecare parte, şi nu‑mi ve­nea să cred că era încă noapte, că acea incandescenţă era noaptea. Era acelaşi lucru dacă închideai ochii sau dacă îi ţineai larg deschişi.

Traducere din limba spaniolă de SIMONA SORA

Scrie un comentariu