„Familia Martin” de David Foenkinos (fragment)

Romancier, dramaturg și scenarist, David Foenkinos este considerat un autor important al generației sale. Romanele lui s-au tradus în peste 40 de limbi, toate sunt bestselleruri, iar unele dintre ele au fost ecranizate. În „Familia Martin”, David Foenkinos lansează o adevărată provocare pentru cititor, jucându-se cu granița care separă realul de ficțiune.

Naratorul, un autor în pană de inspirație, se hotărăște să iasă în stradă și să facă din prima persoană care-i apare în cale subiectul viitoarei sale cărți. Pentru a pătrunde în viața acesteia, devine el însuși personaj, bulversând traiectorii personale și destine. „Familia Martin” este o carte ludică, chiar dacă abordează subiecte sensibile precum singurătatea în cuplu, provocările adolescenței, hărțuirea la locul de muncă sau anxietățile inerente bătrâneții.

Madeleine Tricot, fostă croitoreasă pentru casa de modă Chanel, trăiește în același cartier de peste 40 de ani când, într-o bună zi, este abordată de un scriitor. Fiind prima persoană care-i iese în cale, acesta vrea să facă din ea personajul principal al cărții sale. Femeia îl lasă să pătrundă în amintirile ei și chiar să-i schimbe cursul vieții, ajutând-o să reia legătura cu marea sa iubire din tinerețe. Însă una din fiicele lui Madeleine, Valérie, și-ar dori să devină ea eroina cărții sau, și mai bine, întreaga familie Martin. Scriitorul îi acceptă propunerea, care se dovedește un bun prilej de a orchestra o serie de aventuri pline de suspans.

„Noul roman al lui David Foenkinos, ingenios și foarte bine scris, este poate cel mai foenkinosian dintre cărțile autorului, care construiește o operă singulară, străină de toate curentele literaturii franceze de astăzi. Stilul său emană un optimism incorigibil. Un roman sclipitor.“ — L’Obs

„Familia Martin este o foarte plăcută surpriză literară, amuzantă, jucăușă, și totodată executată cu brio, melancolică și, mai ales, bogată în piruete, jocuri de rol și autoironie.“ — L’Express

„Bucurie, dragoste pe fugă, reîntâlniri, lacrimi care curg în sfârșit, toate acestea se regăsesc în Familia Martin, noul roman plin de prospețime al lui David Foenkinos.“ — Elle

„David Foenkinos este un fel de magician care creează istorii uimitoare pentru a-i face pe cititori să se emoționeze, să zâmbească și să reflecteze.“— La Presse

„O comedie subtilă și abilă în stilul caracteristic lui Foenkinos.“ — Le Journal du Dimanche

„Pornesc de la ideea că orice viață, chiar și cea mai banală, poate fi interesantă.“ — David Foenkinos

„Un roman cu totul captivant și incredibil de bine scris.“ — France Inter

Familia Martin (fragment)

David Foenkinos

Câteva minute mai târziu ședeam singur în sufrageria ei. Trebăluia prin bucătărie. În mod neașteptat, eram extrem de emoționat. Bunicile mele muriseră de câțiva ani; trecuse ceva vreme de când nu mă mai aflasem într-un decor bătrânicios. Erau multe elemente comune: fața de masă de mușama, ceasul care ticăia zgomotos, ramele aurii care înconjurau chipurile nepoților. Cu inima strânsă, mi-am amintit când mergeam în vizită la ele. Nu ne spuneam mare lucru, dar îmi plăceau discuțiile noastre.

Eroina mea a revenit cu o tavă pe care erau așezate o ceașcă și niște fursecuri. Nu voia să ofere orice. Ca să o liniștesc, i-am povestit pe scurt cariera mea, dar nu părea agitată. Nici nu-i trecuse prin minte că puteam fi un om periculos, un impostor sau un manipulator. Mai târziu am întrebat-o cum se explica excesul acesta de încredere. „Aveți o figură de scriitor“, mi-a răspuns ea, lăsându-mă puțin încurcat. În ceea ce mă privește, majoritatea scriitorilor sunt fie depresivi, fie libidinoși. Uneori, ambele. Așadar, pentru femeia aceasta aveam chipul cerut de meseria mea.

Eram nerăbdător să descopăr noul meu subiect de roman. Cine era ea? mai întâi de toate, trebuia să știu ce nume de familie avea.

— Tricot, mi-a răspuns.

— Tricot, ca un tricot?

— Da, chiar așa.

— Și numele mic?

— Madeleine.

Prin urmare mă aflam în prezența lui Madeleine Tricot. Numele m-a lăsat perplex câteva secunde. nu l-aș fi putut inventa vreodată. Mi s-a întâmplat să petrec săptămâni întregi căutând numele sau prenumele unui personaj, cu siguranță convins că sonoritatea unui nume poate influența un destin. Asta mă ajuta să înțeleg anumite temperamente. Un personaj pe care îl chema Nathalie nu putea să se comporte ca un personaj numit Sabine. Cumpăneam avantajele și dezavantajele pentru fiecare nume. Și iată că, fără să tărăgănez, mă aflam în prezența lui Madeleine Tricot. Este avantajul oferit de realitate: câștigi timp.

În schimb, există un dezavantaj major: lipsa alternativei. Mai scrisesem un roman despre o bunică și problemele pe care le pune bătrânețea. urma să abordez iarăși această temă? Nu eram foarte încântat, dar trebuia să accept toate consecințele proiectului meu. Care mai era avantajul dacă începeam să contest realitatea? După ce m-am gândit puţin, mi-am zis că nu era o întâmplare faptul că o întâlnisem pe Madeleine: scriitorii au cu subiectul lor predilect un raport cvasisimilar cu o condamnare pe viață.

Madeleine locuia în cartier de patruzeci și doi de ani. Poate că ne mai intersectaserăm, dar chipul ei nu-mi spunea nimic. Acestea fiind zise, eram încă relativ nou în zonă, dar îmi plăcea să bat ore în șir străzile, ca să meditez. Făceam parte dintre cei pentru care scrisul seamănă cu un soi de anexare de teritoriu.

Madeleine cunoștea pesemne poveștile multora dintre locuitorii cartierului. Cu siguranță că văzuse copii crescând și vecini murind; știa desigur ce afacere nouă a apărut în locul librăriei care dispăruse. E limpede că există o plăcere în a trăi o viață întreagă în cadrul aceluiași perimetru. Ceea ce mi se părea o închisoare geografică reprezenta o lume de repere, de evidențe, de protecție. Pasiunea mea nestăpânită pentru fugă mă împingea deseori să mă mut (eram, de asemenea, genul de om care nu-și scoate niciodată paltonul într-un restaurant). La drept vorbind, îmi plăcea să mă îndepărtez de decorul amintirilor mele, spre deosebire de Madeleine, care mergea zilnic pe urmele propriului trecut. Când trecea prin fața școlii fetelor ei, le revedea poate alergând spre ea, aruncându-i-se de gât și strigând:„Mama!“

Chiar dacă nu deveniserăm foarte apropiați, discuția noastră demarase cu o mare ușurință. după câteva minute, amândoi – cred – uitaserăm contextul întâlnirii noastre. asta mi-a confirmat ceea ce era evident: oamenilor le place să vorbească despre ei. O ființă umană este un concentrat de autoficțiune. o simțeam pe Madeleine radioasă la gândul că putea interesa pe cineva. Cu ce aveam să începem? Nu doream nicicum să o orientez în ierarhia amintirilor sale. În cele din urmă, m-a întrebat:

— Poate ar trebui mai întâi să vă povestesc copilăria mea?

— Dacă doriți. Dar nu neapărat. Putem începe cu alte perioade ale vieții dumneavoastră. — …

A părut cam pierdută. Era mai bine să o ghidez prin labirintul trecutului. Dar, chiar când voiam să încep discuția, și-a întors privirea către o mică fotografie înrămată.

— Am putea să vorbim despre René, soțul meu, mi-a spus ea. A murit de mult…

Prin urmare, i-ar face plăcere să vorbim despre el mai întâi.

— Ah, de acord… i-am răspuns, observând printre altele că, în afară de cititorii în viață, trebuia să mă mulțumesc și cu morții.

Atunci Madeleine a inspirat profund, asemenea unei scufundătoare în apnee, ca și cum amintirile ei se aflau exact în adâncul apei. Apoi a început povestea. Îl întâlnise pe René la sfârșitul anilor ’60, pe 14 iulie, la un bal de la cazarma pompierilor. Își propusese, împreună cu o prietenă, să găsească un tip arătos cu care să danseze. Dar se apropiase de ea un individ mai degrabă firav. Încă de la început, Madeleine fusese impresionată de acest bărbat despre care se vedea că nu are obiceiul să abordeze o necunoscută. Ceea ce era adevărat. simţise pesemne că avea ceva deosebit, în trupul și inima ei, dacă îndrăznise să o abordeze.

René i-a povestit mai târziu motivele pentru care fusese atât de tulburat. Conform spuselor lui, Madeleine era copia fidelă a actriței Michèle Alfa. Ca și mine, nici Madeleine nu știa cine era. Trebuie spus că Michèle Alfa nu făcuse prea multe filme după război. Descoperindu-i fotografia într-o revistă, tânăra avusese o surpriză: era o ușoară asemănare. Se putea spune că aducea puțin cu ea. Pentru René însă, Madeleine era aproape sosia acelei actrițe obscure. Emoția lui era alimentată de o altă senzație. îl ducea cu gândul la un episod terifiant al copilăriei sale, din timpul războiului. Mama lui făcuse parte dintr-o celulă a rezistenței. Urmărită de poliție, își ascunsese băiețelul într-un cinema. Cu stomacul strâns de frică, René se agățase de chipurile pe care le vedea pe ecran. Cel al lui Michèle Alfa devenise sursa unei puteri protectoare și liniștitoare de neuitat. Și iată că, peste douăzeci de ani de atunci, avea să o regăsească în privirea unei femei întâlnite la balul pompierilor. Madeleine îl întrebase care era titlul filmului. L’aventure est au coin de la rue, i-a răspuns René. Mi-am ascuns uluirea: era aici o stranie legătură cu proiectul meu.

Pe atunci Madeleine avea 33 de ani. Toate prietenele ei erau deja măritate și aveau copii. Își spunea că venise poate vremea și pentru ea să intre în rândul lumii, „să se cumințească“. A precizat că folosise termenul cu gândul la cartea Memoriile unei fete cuminți de Simone de Beauvoir, care apăruse în urmă cu câțiva ani. Nu voia să pară lipsită de respect față de soțul ei, dar prefera să spună adevărul: atunci își ascultase mintea, nu inima. Era atât de plăcut să fii iubită de un bărbat care inspira calm și siguranță, și nu ceea ce simțea ea; atât de plăcut, încât puteai uita de propriile sentimente. Cu timpul, delicatețea lui René învinsese. Nu era nici o îndoială: Madeleine îl iubise. Dar nu simțise pentru el pasiunea răvășitoare provocată de prima ei iubire.

Citește și „Un joc și o desfătare” de James Salter (fragment)

Se oprise o clipă, având rețineri desigur să evoce o poveste ce părea dureroasă pentru ea. Anumite suferințe nu dispar niciodată, mi-am zis. Eram, evident, intrigat de această aluzie la o pasiune după toate aparențele tragică. Pentru romanul meu putea fi o pistă căreia trebuia să-i acord atenție la modul serios. Mi se confesa deja cât se poate de firesc, așa că nu voiam să o grăbesc să-mi dea mai multe detalii despre ceea ce tocmai menționase. Avea să revină la asta mai târziu. iar, dacă nu pot să dezvălui acum elementele pe care le voi afla mai târziu, pot să anunț deja că povestea asta va ocupa un loc important în narațiunea mea.

Pentru moment, să rămânem împreună cu René. După întâlnirea de la bal, și-au promis să se revadă curând. Câteva luni mai târziu erau căsătoriți, iar câțiva ani mai târziu deveneau părinți. Stéphanie se născuse în 1974, iar Valérie în 1975. Pe atunci nu se întâmpla prea des să devii mamă în jurul vârstei de patruzeci de ani. Madeleine amânase momentul mai ales din motive profesionale. Se bucura să fie mamă, însă resimțise mai degrabă cu neplăcere consecințele asupra carierei sale. Pentru ea, reprezenta o nedreptate impusă de o societate dominată de bărbați. „Iar soțul meu lucra din ce în ce mai mult. Eram foarte adesea singură cu fetițele…“, spunea ea mai degrabă cu amărăciune. Dar era cam inutil să faci reproșuri unui mort.

Cu siguranță că René nu-și dăduse seama de frustrările soției sale. Era mândru de cariera lui la RATP. Din simplu conductor de metrou ajunsese către sfârșitul carierei să dețină unul dintre cele mai importante posturi ale regiei. Pentru el, era ca o a doua familie, astfel încât pensionarea a căzut ca o ghilotină. Madeleine se trezise cu un soț extrem de debusolat. „Nu suporta să stea degeaba“, a repetat ea de trei ori, cu glas din ce în ce mai stins. Trecuseră mai bine de douăzeci de ani de când pierise, dar discuția noastră conferea trecutului strălucirea unei emoții cu totul noi. René se trezea dimineața ca un soldat care știe că nu mai există nici un război în care să lupte. soția l-a sfătuit să-și continue studiile, să facă voluntariat, dar el refuza orice propunere. De fapt, era profund mâhnit de felul în care foștii săi colegi se îndepărtaseră treptat de el. Înțelesese golul desăvârșit al relațiilor pe care le avusese, și de acum înainte totul i se părea absurd.

Un cancer de colon îi însoțise debusolarea: un fel de a defini o stare de confuzie. În ziua înmormântării – trecuse abia un an de când se pensionase – veniseră numeroși șefi și funcționari ai RATP. Madeleine îi privise pe fiecare în parte fără să spună ceva: unii rostiseră câteva cuvinte în timpul ceremoniei, lăudând bărbatul cinstit și cald, dar el nu mai era acolo ca să audă aceste dovezi tardive ale unei prietenii de nezdruncinat. Atitudinea lor i s-a părut de-a dreptul jalnică, dar nu a spus nimic. A preferat să se lase în voia amintirii a ceea ce era blând între ei, înțelegere calmă. Făcuseră atâtea lucruri împreună, trecuseră prin bucurii și suferințe, iar acum totul se isprăvise.

Madeleine vorbise de René extrem de însufleţită (aproape ai fi zis că urmează să ni se alăture în sufragerie). Pentru mine era cea mai frumoasă dintre posterități: să continui să trăiești în inima cuiva. M-am întrebat cum poți supraviețui unei iubiri de-o viață. Să trăiești patruzeci sau cincizeci de ani cu cineva, să ai uneori impresia că îl vezi atunci când te uiți în oglindă, și într-o bună zi totul dispare. Întinzi mâna, dar nu atingi decât vântul, simți mișcări stranii în pat sau rostești cuvinte care se transformă în replici fără răspuns. Nu trăiești singur, ci alături de o absență.

Fragment în avanpremieră din romanul „Familia Martin” de David Foenkinos, traducere din franceză de Simona Brînzaru, Colecţia „Raftul Denisei” (colecţie coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, București, 2022

David Foenkinos s-a născut la Paris pe 28 octombrie 1974. Este romancier, dramaturg și scenarist. A studiat literatura la Sorbona și a urmat în paralel cursuri de muzică, visând, pentru o vreme, să înființeze o trupă. A debutat în anul 2001 cu romanul Inversion de l’idiotie. De l’influence de deux Polonais, recompensat cu Premiul Fran¢ois Mauriac, urmat în 2002 de Entre les oreilles. În 2004 publică Potențialul erotic al soției mele (Le potentiel érotique de ma femme; Humanitas Fiction, 2017), care obține Premiul Roger-Nimier în același an și îl face cunoscut pe plan internațional. Urmează un număr impresionant de romane, toate bestselleruri, unele distinse cu importante premii literare: în 2005, În caz de fericire (En cas de bonheur; Humanitas, 2008), Les cœurs autonomes în 2006, Qui se souvient de David Foenkinos? în 2007, carte care primește Premiul Jean Giono, în 2008, Despărțirile noastre (Nos séparations; Humanitas, 2011). Acestea sunt urmate de La délicatesse (2009, zece premii, ecranizat), Lennon (2010), Les souvenirs (2011, ecranizat), Je vais mieux (2013, ecranizat), La tête de l’emploi (2014), Charlotte (2014), care câștigă Premiul Renaudot și Premiul Goncourt des Lycéens, Le Mystère Henri Pick (2016, ecranizat), Către frumusețe (Vers la beauté, 2018; Humanitas Fiction, 2020), Deux sœurs (2019), Familia Martin (La famille Martin, 2020; Humanitas Fiction, 2022), Numéro deux (2022). Autor prolific, Foenkinos a publicat de asemenea proză scurtă, piese de teatru și două volume pentru copii: Le petit gar¢on qui disait toujours non (2011) și Le saule pleureur de bonne humeur (2012).