Avanpremieră Nr. 148

„Către frumusețe” de David Foenkinos (fragment)

„Dacă nu ar părea tocit de atâta folosire, aș fi ales drept motto al romanului meu acest adagiu al lui Dostoievski: «Frumusețea va salva lumea»“, mărturisea David Foenkinos într-un interviu. Dar nu banalizarea este adevăratul motiv, intuiește cititorul, ci predilecția autorului pentru nuanță și sugestie, pentru o scriitură delicată și subtilă, care tatonează continuu misterul, ocolind explicitul, o „culoare a cuvintelor“ fermă, un contur al personajelor și faptelor lipsit de sfumato.

Un roman rafinat despre suflete zdrobite și puterea taumaturgică a artei.

Bernard Pivot

Antoine Duris este profesor la Academia de Bele-Arte din Lyon. Fără să le ofere nici o explicație apropiaților, cunoscuților sau angajatorilor săi, se hotărăște să dispară. De fapt, să devină un personaj fără trecut, cu identitate prezentă incertă, cenușiu și nelocalizabil. Eruditul specialist în istoria artei se angajează la Muzeul Orsay din Paris ca paznic de sală. Și, pentru ca (ne)potriveala să fie cât mai frapantă, prima expoziție pe care trebuie s-o vegheze de pe anostul său scăunel de slujbaș muzeal este o retrospectivă Modigliani. Adică exact artistul de care se ocupase în lucrarea sa de doctorat. Ce anume l-a împins către o asemenea declasare deliberată? Lehamitea, gustul anonimatului, ori, pur și simplu, nevoia de a se bucura precum pescarul (de frumos), în liniște, de tablourile artistului pe care-l venera? Toate laolaltă, dar și mai mult decât atât: eșecul unei relații amoroase (cu Louise), complicat de descoperirea tragediei unei foste studente (Camille), tânără atinsă de aripa unui talent neguros și exploziv, de al cărei eșec existențial se simte vinovat. Prin ochiurile pânzei acestui tablou strălucesc constant referiri la Bacon, Courbet, Dix, Gauguin, Géricault, Ingres, Caravaggio, Manet, Monet, Munch, Mucha, Picasso, Toulouse-Lautrec, Vermeer și, mai ales, Modigliani. Ca tot atâtea sugestii că frumusețea ar putea salva lumea.

„Acest roman trebuie citit așa cum trebuie privită o capodoperă. Acceptându-i toate nuanțele, fericirea și disperarea deopotrivă.”

Le Figaro Littéraire

„O poveste care ne acaparează, ne uluiește, ne bulversează.“

 RTL

„Scriitorul pune în prim-plan arta, cu puterea ei de consolare și ali­nare. […] Pendulând între mister și emoție, romanul își ține mereu cititorul cu sufletul la gură.“

La Croix

 Către frumusețe (fragment)

Când îți schimbi viața, apare mereu ezitarea. Cum le place unora să zică, se cuvine să te adaptezi. Antoine detesta expresiile astea de‑a gata; era în stare să ucidă pe oricine i‑ar spune să‑și refacă viața. Trebuia să găsească un mod diferit de abordare a relațiilor umane. Altfel spus, traiul în doi îl cufundase într‑un soi de mecanică socială, iar acum trebuia să reorganizeze totul. Eșecul înregistrat cu fosta lui studentă era un exemplu tipic. Antoine nu fusese din cale‑afară de grosolan sau de plin de el, nu, doar îi lipsise luciditatea. La înțelegerea celorlalți, la citirea comportamentului lor, aici trebuia Antoine să mai lucreze, ca se refacă emoțional.

Doar mediul său profesional rămăsese stabil. Traiectoria lui intelectuală nu suferise schimbări din cauza traiectoriei sale sentimentale.

Meseria de profesor favorizează uneori o dublă personalitate, pentru că în fața studenţilor trebuie să interpretezi. Louise îi spusese asta la prânzul luat împreună; vedea doi Antoine. Și, cu siguranță, acesta era motivul pentru care viața lui profesională nu părea atinsă de năruirea personală. Era departe de a fi singurul profesor care se scălda în această formă de schizofrenie. Există numeroși dascăli autoritari care, duminica, respiră îngăduință. Sau niște tartori metodici care, la sfârșitul cursurilor, se dovedesc neajutoraţi. Așadar, la universitate Antoine putea fi o autostradă, în vreme ce restul vieții sale semăna cu o înlănțuire de drumuri comunale, de poteci și uneori chiar de fundături.

Îi plăcea să‑și plece urechea la visurile, năzuințele și speranțele studenţilor săi. Uneori era dificil. Noua generație i se părea de pe‑acum foarte îndepărtată de a lui. Nu împlinise încă patruzeci de ani și sesiza totuși o prăpastie uriașă. Majoritatea studenţilor săi se îndrepta către cariere în domeniul conservării patrimoniului sau al gestionării lăcașurilor de cultură. Existau însă printre ei și artiști care considerau că nu‑și pot pune amprenta asupra prezentului în lipsa unei cunoașteri a trecutului. Aceștia nu erau obligați să se înscrie la cursurile practice de istorie a artei. Reputația lui Antoine era însă excelentă. Mulți apreciau felul în care se interesa de fiecare student, în care‑i trata, felul în care‑i asculta fără să‑i judece. Când le corecta lucrările, Antoine zăbovea îndelung asupra cuvântului potrivit în adnotările sale. Îi plăcea să vină seara sau sfârșitul de săptămână ca să fie singur cu aceste gânduri originale și alterna momentele de admirație în fața pertinenței cutărei sau cutărei cugetări cu momentele de pură iritare în fața aproximărilor sau dezinvolturii unui comentariu. Louise îi spunea mereu că nu corecta lucrările. Ci că le trăia.

*

După mai multe zile de ezitări, Antoine s‑a hotărât să reînceapă ceea ce fusese silit să abandoneze. Voia să știe unde locuia Louise, convins că asta îl va întări, astfel încât să dea pagina[1] o dată pentru totdeauna. S‑a așezat la terasa aceleiași cafenele. Iar lucrurile s‑au desfășurat în mod identic. Louise a ieșit din imobil, a așteptat puțin venirea bărbatului. Acesta a sărutat‑o pe ceafă, exact ca întâia oară. Erau totuși două făpturi omenești în deplinătatea capacității de a‑și diversifica gesturile. Există cu siguranță în primele zile de iubire un rost uluitor al ritualului, ca și cum n‑ar trebui cu nici un chip tulburată mecanica unei fericiri pe cale de‑a se înfiripa.

Au plecat în aceeași direcție ca data trecută. Aerul lor era în continuare cel al unei însoțiri paradoxale între grabă și reverie, voiau să ajungă cât mai repede, profitând în același timp de hoinăreala în doi. Antoine își amintea prea bine de aceste clipe. La începutul poveștii lui cu Louise, o aștepta la rândul său să iasă de la facultate, iar când se întâlneau, traseul cel mai searbăd căpăta o dimensiune magică. Toate astea i se păreau deopotrivă îndepărtate și actuale, de parcă despărțirea ar fi șters anii de sleire, lăsând să se zărească doar strălucirea perfecțiunii.

De data asta, nici o studentă admirativă nu i‑a întrerupt filajul: Antoine rămânea la o distanță convenabilă, ca să nu fie văzut. Timp de o clipă, a rămas locului. Ce‑ar crede Louise dacă l‑ar zări? S‑ar înfuria, desigur, la culme. El ar nega, de bună seamă, dar s‑ar insinua îndoiala, care le‑ar preschimba amărăciunea despărțirii în ceva neliniștitor, ca să nu spunem nociv. Din fericire, Louise n‑a observat nimic. Partea aceea din Lyon era perfectă pentru o urmărire discretă și de la o distanță îndeajuns de mare. Cuplul mergea de‑a lungul cheiului Victor‑Augagneur, iar nu pe străduțele vechiului oraș. Au traversat podul Lafayette, au cotit‑o la dreapta pe rue de la République, ca apoi s‑o apuce pe rue Neuve, la stânga lor. Antoine a grăbit pasul, ca nu cumva să‑i piardă. După trecerea podului, lăsase o distanță de siguranță îndestulătoare. Când a ajuns la intersecția cu rue Neuve, i‑a văzut pe cei doi intrând într‑un imobil. Prin urmare acolo era. S‑a gândit o clipă la simbolistica fără drept de apel a numelui acelei străzi.[2]

Antoine s‑a gândit să se apropie de intrarea în clădire, dar i s‑a părut prea riscant. Dacă Louise deschide fereastra? L‑ar descoperi îndată. Până la urmă a găsit un ungher destul de dosit de unde putea să vadă imobilul fără să fie văzut. A zărit câteva lumini în apartamente, fără să izbutească să‑și dea seama unde se afla cuplul. Poate locuiau de partea cealaltă, da, asta era, acolo, la liniște, cu vedere spre o grădină sau spre o curte interioară. Ce era de făcut? N‑avea nici un rost. Îl văzuse pe celălalt bărbat, o văzuse pe Louise fericită. Era îndeajuns, de‑acum putea să plece.

Ca un puț fără fund, Antoine a simțit că‑i dă ghes altă dorință. Fata vitregă. Voia să‑i vadă chipul. Doar n‑o să stea de pază aici zilnic! Poate că se afla la mama ei în seara aceea. Chiar în momentul când își contura acest gând, Louise, însoțită de acel bărbat și de fiica ei vitregă, a ieșit din clădire. Lui Antoine i‑a stat inima‑n loc. S‑a făcut mic. Din fericire, cei trei s‑au îndepărtat fără să treacă prin dreptul lui. Antoine și‑a venit în fire și s‑a luat după ei. Tremura, nu mai știa prea bine de ce se afla acolo. A, da, ca să vadă noua viață a lui Louise. N‑avusese răgaz s‑o cerceteze pe‑ndelete pe tânără; oricum, nu‑i spunea nimic; nu părea să fie una dintre studentele lui. După câțiva pași, au pătruns într‑un restaurant chinezesc. Apoi s‑a lăsat noaptea.

Antoine s‑a așezat din nou într‑un loc de unde putea vedea scena, fără să fie văzut. A fost destul de simplu, pentru că cei trei se instalaseră lângă geam. Louise stătea de‑o parte, tatăl și fiica de cealaltă. Chelnerița le adresa zâmbete largi, dovadă că erau niște obișnuiți ai locului; Louise și noile ei ritualuri. Bărbatul s‑a ridicat în picioare, cu siguranță ca să meargă la toaletă, fetele au rămas între ele. Antoine nu a putut decât să le remarce complicitatea. Fata vorbea întruna, făcea, cu siguranță, mărturisiri, iar Louise dădea ușor din cap, gest pe care Antoine i‑l cunoștea prea bine; se arăta plină de înțelegere și, în cele din urmă, a spus ceva, o povață sau poate o părere personală, pe care tânăra a părut s‑o aprecieze. Tatăl s‑a întors, și tot atunci au sosit felurile de mâncare, într‑un dans al fericirii.

Cina lor îndărătul acelui geam părea un tablou maiestuos. O clipă de viață, în care mulțumirea este surprinsă în plin zbor. Antoine, care‑şi petrecea timpul analizând tablouri, se găsea acum în faţa unei opere aeriene, din care părea că nu lipseşte nimic. Apăreau şi armonia, şi simplitatea. Ba chiar şi decorul, care putea fi vulgar, nu era. Antoine a privit‑o ceva vreme pe fata de optsprezece ani. Părea împlinită, asemeni unei odrasle pe care părinţii o iubeau profund. Nu‑şi amintea să fi luat vreodată masa cu părinţii lui într‑un restaurant. Imaginea acestei familii perfecte îl năucise, iar în clipa respectivă nu mai vedea decât un singur lucru, scaunul gol de lângă Louise. Semnul că el era absent. Dovada că nu era poftit în această viaţă nouă.

*

Antoine nu mai voia s‑o vadă pe Sabine. Simţea, din ce în ce mai acut, că ea îşi dorea mereu mai mult. În altă etapă a vieţii, eventual, ar fi putut să fie împreună cu ea; acum însă aşteptările ei îl sufocau. Aşa cum Louise nu putuse să‑l vadă ca fiind tatăl copiilor ei, tot astfel Antoine nu se vedea alcătuind un cuplu trainic cu Sabine. Inima avea argumentele ei, care nici acum nu puteau fi explicate.

A trebuit să‑şi îmbrace hotărârea în cuvinte. A vorbit despre o prăpastie care se săpase între nevoile lor. Un cuplu nu putea fi doar o alianţă împotriva plictiselii. Sabine pricepuse de ceva vreme. S‑au înţeles să se mai vadă o ultimă dată. Întâlnirea fost mai degrabă potolită decât fierbinte. Ba s‑ar fi putut vorbi chiar de o oarecare duioşie. S‑au despărţit deci fără zguduituri, deşi cu o oarecare amărăciune de partea lui Sabine. Întrebarea era dacă se mai puteau întoarce la relaţia iniţială. Mai puteau oare să ia din când în când masa împreună, să vorbească vrute şi nevrute despre şcoală sau despre weekend, după ce făcuseră dragoste împreună? Nu. De‑acum, relaţia le va fi cimentată de tăcere. Sexul distrusese tot ce‑i unea pe vremuri.

Uneori se întâlneau la şedinţele administrative, când aveau grijă să se aşeze care‑ncotro; o atitudine ce părea cu atât mai absurdă, cu cât toată lumea le ştia vechea complicitate. În loc să se potrivească cu discreţia faptului că se ocoleau, această distanţare su­blinia despărţirea. Zvonurile despre aventura lor au tot hrănit culoarele facultăţii, până în clipa când un nou cuplu a stârnit şi mai multă rumoare. Nu mai existau nici măcar în cleveteli.

Oricât ar părea de ciudat, în lumina ultimelor zile Antoine se simţea bine. Eliberat parcă de o povară. Avusese nevoie de povestea asta cu Sabine, simţise nevoia s‑o urmărească pe Louise. Două atitudini care păreau diferite, dar care proveneau din aceeaşi necesitate, aceea de a‑şi urma intuiţiile, ca să scape de prăbuşirea interioară. În momentul de faţă, voia să facă din nou ceea ce încetase să facă, să meargă la film sau să citească prin parcuri. E vorba de un sentiment pe care‑l poți încerca atunci când ieși bine‑mersi dintr‑o perioadă neagră. Își dădea seama că străbătuse o zonă cu turbulențe, cum nu mai întâlnise până atunci. O zonă care‑i dictase o reconsiderare totală. Pentru prima oară se simțea adult cu adevărat.

*

Spre deosebire de ce crezuse inițial (se cuvenea luată în considerare și lipsa de precizie a instinctelor sale), noii studenţi nu erau peste măsură de recalcitranți. Din pricina tulburării interioare, văzuse, ici și colo, tot soiul de atacuri fictive. Ba chiar una din grupele lui de lucrări practice era alcătuită din studenți foarte înzestrați. Și asta‑l făcea fericit. Fiecare curs i se părea o izbândă. Exista comunicare, multă interacțiune, o adevărată emulație colectivă. În mai multe rânduri, se îndepărtase de programa prevăzută ca să inițieze discuții despre o expoziție sau alta care avea loc la Lyon. Antoine voia să‑i asedieze, să facă orice‑i stătea în putință ca ideile lor să nu fie doar sclipiri de moment, ci mai degrabă rodul unei călătorii intelectuale.

În acea grupă, exista o tânără pe care Antoine o socotea strălucită din cale‑afară. Părea că fața îi e străbătută de vise – așa se gândise, fără să știe prea bine ce însemna asta. Dincolo de acest fel de a părea că e plecată în altă lume, Antoine era impresionat de vastitatea culturii ei și de capacitatea sa de concentrare. Prin urmare, n‑a fost surprins când, la ultima evaluare scrisă, a avut cea mai bună teză. Antoine se dusese în rândul elevilor ca să le înmâneze lucrările, încercând să găsească câte‑o vorbă pentru fiecare, fie de dezamăgire, fie de încurajare. Când a venit rândul lui Camille, a înșirat câteva fraze foarte elogioase. Tânăra studentă nu trezea invidii, dimpotrivă, toată lumea găsea că‑și merita acest loc pe podiumul aprecierilor, așa că a fost felicitată. Deşi era de obicei reținută, în ziua aceea, când a primit înapoi lucrarea, a zâmbit cu tot chipul.

[1] În același timp, Antoine socotea că această expresie este cu desăvârșire absurdă. Nimic nu‑i mai ușor, în sens propriu, decât să dai o pagină. Lucru incomparabil cu sensul figurat, care vorbește despre o despărțire radicală de trecut. În aceste situații, s‑ar cuveni spus mai degrabă: să schimbi cartea. (N. a.)

[2] Neuve – nouă (fr.). (N. tr.)

Fragment din „Către frumusețe” de David Foenkinos , traducere de Daniel Nicolescu, Colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, Editura Humanitas Fiction, București, 2020

 

David Foenkinos s-a născut la Paris pe 28 octombrie 1974. Este romancier, dramaturg și scenarist. A studiat literatura la Sorbona și a urmat în paralel cursuri de muzică, visând, pentru o vreme, să înființeze o trupă. A debutat în anul 2001 cu romanul „Inversion de l’idiotie. De l’influence de deux Polonais”, recompensat cu Premiul Fran¢ois Mauriac, urmat în 2002 de „Entre les oreilles”. În 2004 publică „Potențialul erotic al soției mele (Le potentiel érotique de ma femme”; Humanitas Fiction, 2017), care obține Premiul Roger-Nimier în același an. Urmează un număr impresionant de romane, multe bestselleruri, unele distinse cu importante premii literare: în 2005, „În caz de fericire” („En cas de bonheur”; Humanitas, 2008), „Les cœurs autonomes” în 2006, „Qui se souvient de David Foenkinos?” în 2007, carte care primește Premiul Jean Giono, în 2008 „Despărțirile noastre” („Nos séparations”; Humanitas, 2011). Acestea sunt urmate de „La délicatesse” (2009, zece premii, ecranizat), „Lennon” (2010), „Les souvenirs” (2011, ecranizat), „Je vais mieux” (2013, ecranizat), „La tête de l’emploi” (2014), „Charlotte” (2014), ce câștigă Premiul Renaudot și Premiul Goncourt des Lycéens, „Le Mystère Henri Pick” (2016, ecranizat), „Către frumusețe” („Vers la beauté”, 2018; Humanitas Fiction, 2020) și „Deux sœurs” (2019). Autor prolific, Foenkinos a publicat de asemenea proză scurtă, piese de teatru și două volume pentru copii: „Le petit garçon qui disait toujours non” (2011) și „Le saule pleureur de bonne humeur” (2012).

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: