Fata cea mică a lui Nelu Milion și primul ei interviu

A venit o zi când, invariabil, m-am maturizat. Nu pot spune cu certitudine când s-a întâmplat, ci mai degrabă aș estima perioada în care lucrurile s-au schimbat brusc. Moartea tatei m-a făcut să-mi dau seama că viața chiar poate fi, în unele momente, un clișeu și că, din păcate, el nu s-a bucurat de pensie, de anii aceia în care ar fi vrut doar să se joace cu nepoțeii și să cultive pământul. A venit o zi în care mi-am dat seama că despre el voi vorbi numai la timpul trecut… Dar cine ar fi crezut c-o să lăcrimez (sperând că iubitul meu nu-și va da seama) la simpla vedere a unor cârnați spiralați, prinși cu o scobitoare uriașă, în vitrina cu cărnuri a magazinului Kaufland? Prin cine știe ce mecanisme complicate, creierul meu asociase, la acel moment, imaginea lor cu mesele și grătarele de la țară, alături de mama și tata. Cât timp a trăit el, nu mi-am pus niciun fel de întrebare existențială serioasă. Abia după ce s-a îmbolnăvit grav am început să înțeleg că părinții noștri pot fi vulnerabili, că se pot schimba subit, de la o zi la alta, că au pungi cu medicamente, merg des la controale și dosarul lor medical cu analize, CT-uri și RMN-uri ajunge la grosimea unei Biblii.

Însă au fost și vremuri când nu-i purtasem de grijă tatei, nu-i dusesem ceai sau ciorbă de perișoare la spital. Nu mă învinovățisem că nu știu să fac „mâncare gătită” și că, de fapt, supa de pui e preparată de soră-mea. Am petrecut mult timp cu tata în copilăria mică, îmi plăcea să stau lângă el când repara televizoare, iar primele mele „jucării” au fost câteva butoane cu arc de la cele alb-negru și tot felul de alte piese și piesuțe cu forme ciudate, despre care nu știam mare lucru, dar care mă fascinau. Mai târziu, când aveam șase sau șapte ani, mă ruga să-i țin cu mâna mea, ridicată la o înălțime rezonabilă, un bec fixat într-o veche cutie de ness Amigo, atașat de un cablu lung cu ștecăr. Și astfel, cu invenția asta făcută de el, eu puteam să-i luminez calea atunci când trebuia să umble cu mâinile lui mari și frumoase prin măruntaiele unor aparate al căror praf îl făcea să strănute.

Nu de puține ori, tata găsea, printre circuitele din cutiile de lemn, trupul mic și carbonizat al unui șoarec. Eu nu mă temeam, pentru că animalul nu reprezenta nimic hidos – nu era nici urmă de sânge. Tata îl ridica folosindu-se de o pensetă mare, animăluțul părea atât de firav, ca și când ar fi fost făcut dintr-o cenușă gri a unui vulcan cu nume complicat, o pulbere fină depusă pe atomii unei vieți nefericite ce-și găsise sfârșitul în spatele unui ecran cu tub catodic. Apoi îl arunca afară, în spatele atelierului și încerca să repare ce mai era de reparat.

Când deja crescusem și fusesem transferată de ai mei la o școală mai bună, în comună, tata mă ducea în fiecare zi cu mașina la Ghimpați, unde era și sediul primăriei la care lucra. Mă bucuram că nu mă conducea până la poartă, mă lăsa la o intersecție de unde mai aveam de mers pe jos câteva minute până la clădirea cu două etaje și parter. Dar, chiar și așa, toată lumea din școală – atât profesori, cât și elevi – știa că sunt fata Vicelui, a lui Nelu Milion. Un motiv în plus pentru care mi-aș fi dorit să rămân anonimă pe tot parcursul clasei a opta. N-a fost să fie.

Drumul cu mașina de la Naipu până la Ghimpați era scurt, nu apucam atunci să vorbesc prea multe cu tata, poate tocmai de-asta am ajuns azi să mă bucur că, în anul trei de facultate, i-am luat un interviu, pentru un curs de radio. Era genul acela de interviu-exercițiu pe care l-am editat cu un tool digital pentru a-l scurta și pentru a elimina bâlbele. Îmi alesesem singură tema și scrisesem pe o foaie câteva întrebări.

L-am rugat să-mi povestească despre acei ani în care lucrase la Căminul cultural din satul nostru, perioadă în care proiectase filme și pusese muzică în discotecă. „Cinematograful la sat – istoria unei profesii” – acesta fusese titlul cu care îl publicasem pe blogul grupei. Printre trosnetele lemnelor din sobă, îl ascultam pe tata povestind cum, în unele situații, se împotrivise sistemului și nu difuzase anumite materiale de propagandă. În schimb, în acei ani de dinainte de a mă naște eu, își amintea cum cei din sat îndrăgiseră filmele indiene și pe cele de acțiune.

Știam că tata era un nostalgic, îl văzusem de multe ori la masă emoționându-se și cu ochii în lacrimi, mai ales când povestea întâmplări din copilăria lui ori despre oameni dragi care nu mai trăiau. Însă așa de mișcat ca la finalul acelui interviu nu l-am văzut niciodată. Ori poate de vină e doar memoria mea, încercând să dea o semnificație și mai puternică acelei seri de iarnă când am reușit să stau de vorbă pe îndelete cu el, lângă soba caldă. Spre finalul discuției, vocea i se schimbase, îi tremura. Se abținea să plângă atunci când mi-a dat ultimul răspuns. Atinsesem un punct sensibil.

Își amintea cum, după ’90 sau ’91, Ministerul Culturii din acea perioadă a dispus întreruperea activităţii cinematografelor săteşti. Aparatele acelea mari pe care el dădea filme în Căminul cultural, proiectoarele-minune, din care se nășteau dansuri și cântece indiene ori scene de acțiune, fuseseră date la casat. Și întâmplarea a făcut ca el să vadă cu ochii lui cum un muncitor le lovea cu un baros, iar apoi, odată distruse, le încărca într-un camion cu destinația fier vechi. Era sfârșitul unei epoci. Tata nu mai era tânăr, iar în satul nostru nu mai exista cinematograf. Mama nu mai rupea bilete la intrare și nu îi mai obliga pe tinerii care fumau în sală să-și stingă țigările. Eu nu mai aveam trei sau patru ani și nu mă mai jucam în cabina de proiecție unde tata își făcea meseria.

Undeva, prin laptopul pe care mi l-am cumpărat după moartea tatei, cu bani din contul lui, pe care notarul i-a împărțit în mod egal la patru (pe lângă mine, primiseră o sumă și mama, fratele și sora mea), există un fișier audio cu acel interviu. Un fișier unde vocea lui tremură atunci când își amintește episodul cu barosul. Iar eu nu am știut cum să reacționez, cum să-l îmbrățișez și nici cum să-i strâng mâna și să-i spun că o să fie bine. Pentru că bine nu avea cum să mai fie… Din cauza funcției lui din Primărie, devenise tot mai stresat, tot mai nervos, mai puțin prezent în viața mea.

(Textul acesta ar putea face parte, într-o bună zi, dintr-un volum de memorii.)

(Povestire scrisă pentru întâlnirea cu Raluca Nagy din 8 decembrie 2024, pentru unul dintre atelierele Creative Writing Sundays – CWS de la Club Revdepov, la tema „memoir/non-ficțiune”. Povestire editată de Raluca Nagy.)

Credit foto: Ciprian Măceșaru