Cronici Nr. 146

Viața ca teroare

La opt ani de la apariţie, aș vrea să scriu despre un debut care, la vremea aceea, nu a avut nicio cronică, deşi ar fi meritat câteva. Iulian Kir este un prozator care debutează aşa cum se debuta pe vremuri: cu o carte scrisă „din toată fiinţa”, un text care înglobează toate temele, toate mizele care sunt de regăsit în cărţile ulterioare ale autorului. În zilele noastre, se debutează mai degrabă relaxat, cool, ludic etc. „Celule moarte” (Editura Tracus Arte, 2012) de Iulian Kir e un prim volum care pare a fi şi ultimul, din mai multe motive.

Primul capitol, „Udrişte Năsturel 37 există, nu”, este o rememorare a copilăriei, fără pereche în literatura de gen: nici idilică, nici realistă, nici ironică. O (presupusă?) stradă din oraşul Ploieşti devine „zona” în care acţionează urâtul, putrefacţia, indiferenţa sau răutatea oamenilor, un teritoriu sortit extincţiei. Ploaia care macină casa de trei generaţii, spitalul de oncologie şi cimitirul din apropiere sunt decorul unei drame adânci: nimic nu e însufleţit în „zonă”. (Nu există nicio scenă de iubire, de duioşie şi nici măcar de sex.) Sensibilitatea naratorului e blecheriană, iar familia acestuia oferă când spectacolul urii, când al alienării totale.

Frapează tonul cu care naratorul se raportează la realitate, deşi trebuie spus imediat că realitatea sa, a naratorului, e una profund singulară. El pare a purta nu doar nişte ochelari bizari, care deplasează mult contururile lucrurilor sau ale personajelor, ci întreaga sa fiinţă receptează realitatea şi o transformă ca şi cum ar poseda un trup hipersenzitiv (iar cuvântul e încă slab). Tonul naratorului e neutru-descriptiv, cu foarte rare momente de uşor amuzament faţă de sine, şi reuşeşte să îl păstreze mai ales în scenele care evocă umilinţă sau abandon. Impactul asupra cititorului e, desigur, cu atât mai mare.

În capitolul „Autostrada Crivina-Ploieşti-Luxembourg-Alicante” are loc evadarea din spaţiul morbid al „zonei”. Scena se lărgeşte, ajungând până în Europa occidentală, teritoriu străin, neasimilat nicicum, iar tema copilăriei revine prin două personaje care capătă mai multă pregnanţă decât în primul capitol. Dacă din acela se desprindea figura bunicii, Migdalia, necosmetizată de altfel deloc, în capitolul 2 se impune cuplul părintesc format din Paternoster şi Greta. Ar fi insuficient să spunem că Paternoster orbeşte şi e crud, iar Greta e o şarjată eroină din Cehov, care regretă (Greta de la regret?) visurile pierdute, dar şi faptul că a devenit mamă, pentru că triunghiul acesta familial (mamă-tată-copil) nu e un simplu şi trist caz de nefericire în mariaj şi maternitate. Naratorul proiectează suferinţa sa într-o dimensiune fără limite, el trece dincolo de cadrele cu care suntem obișnuiţi pentru acest gen de subiect şi plasează povestea dintr-un roman familial, nevrotic, în accepţia lui Freud, într-un story în care sentimentele sunt exacerbate la maximum. Tot ce e descris e văzut hipertrofiat, dar tonul este rece, ca de execuţie finală.

Întregul text al lui Iulian Kir creează o senzaţie de teroare intolerabilă, aşa cum găsim la Kafka. Faptul de a exista, pur şi simplu, dă naştere acestei terori. Capitolul „Monaguillo. Ministrantul” evocă eşecul naratorului de a-şi găsi o matrice în realitatea în care se mişcă precum un alien. Naratorul se află, de fapt, într-un interval, nu în fiinţă, iar rolul de ministrant îl tentează, desigur, tocmai pentru că acesta se situează şi el într-un interval: intermediar între preotul catolic şi credincioşi, el are un picior în lumea reală şi altul în cea spirituală. Dar, lipsit de credinţă, de credinţa în Viaţă, mai întâi, rolul ministrantului nu poate fi asumat, iar naratorul va evada din nou.

Capitolul „Morga cu albume şi cărţi” e fragmentul cel mai kafkian al volumului: avem aici o instituţie unde absurdul răzbeşte din fiecare cuvânt. Deşi autorul are un talent remarcabil de a construi portrete caricaturale şi groteşti , ceea ce reţinem e noul eşec al naratorului, cel de a se salva prin cărţi. Înconjurat de acestea, el rămâne prizonier terorii sale existenţiale. Citatele din diverşi scriitori străini (Kafka, Tournier, Drieu La Rochelle, Italo Calvino) sunt confirmări/ repetări ale unor gânduri (ne)ascunse ale naratorului, clipe foarte scurte de comunicare cu spirite îngemănate. Fragmentul „Capete” mă duce cu gândul la un desen care însoţea, la un moment dat, poeziile lui Nichita Stănescu: acela în care nişte animale formează un cerc devorându-şi unul altuia coada: un cerc al morţii, fără speranţă.

Cred că Iulian Kir scrie pentru a se elibera de inconvenientul de a te fi născut. A te afla în viaţă e pentru narator o stare insuportabilă, încât moartea este, desigur, adevărata temă a volumului său. Dacă textul surprinde groaza în faţa Vieţii, clişeul din spatele fotografiei ascunde imaginea Morţii. Universul halucinant creat de narator este, totuşi, în ciuda lipsei de măsură, o viziune asupra realităţii care se susţine categoric din punct de vedere artistic. Astfel, detaşarea cu care naratorul descrie o viitoare sinucidere e în acord perfect cu haloul morbid din romanul „Le feu follet” de Drieu La Rochelle, citat de mai multe ori de autor.

„Celule moarte” de Iulian Kir se citeşte cu stupoare, cu disconfort, dar cu interes şi cu atenţie, cu răsuflarea tăiată, pe alocuri, pentru că urgenţa crizei existenţiale umple tot spaţiul dintre text şi cititor. Supradimensionată, ea nu e mai puţin autentică şi credibilă. Cartea te absoarbe chiar dacă nu e genul tău de literatură şi, la final, repudiind-o, trebuie să recunoşti că ţi-a modificat starea de spirit.                

Iulian Kir, „Celule moarte”, colecția „Stranioteka”, Editura Tracus Arte, 2012

              

Susține Literomania

Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: