Cartea săptămânii Cronici Nr. 150

Cea mai bună stratagemă de a învinge frica

Cezar Paul-Bădescu (n. 1968) a debutat în volumul colectiv „Tablou de familie” (1995), care, alături de „Ferestre 98” (1998), reprezintă debutul editorial (în formulă de grup) al membrilor Cenaclului Litere, condus, în anii ’90, de Mircea Cărtărescu. Cenaclul Litere a lansat atunci o serie de tineri scriitori (poeți și prozatori) printre care se numără Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Ioana Nicolaie, Ana Maria Sandu, Svetlana Cârstean, Doina Ioanid, Sorin Gherguț, Mihai Ignat etc. – nume care au confirmat între timp, în proză sau poezie.

În ce-l privește pe Cezar Paul-Bădescu, el a publicat două romane, „Tinerețile lui Daniel Abagiu” (debutul individual, roman care a deschis colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom în 2004), respectiv „Luminița, mon amour” (2006), adaptat cinematografic în filmul „Ana, mon amour” (regia: Călin Peter Netzer, Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin, 2017). În 2019, Cezar Paul-Bădescu a revenit cu o nouă carte, „Frica de umbra mea” (Editura Polirom, în aceeași colecție) – un puternic volum de povestiri legate între ele printr-o temă comună, ba chiar prin mici secvențe discursive la temă: e vorba de tema morții. Titlul cărții (cu un motto asumat ironic din „Fricosul” de Emil Gârleanu) introduce alte două elemente din aceeași arie semantică a morții, frica și umbra, pe care le întâlnim recurent în povestirile din volum (e mult spus „roman”, deși așa sună subtitlul cărții). După „Tinerețile lui Daniel Abagiu” și „Luminița, mon amour”, Cezar Paul-Bădescu e de fapt același autoficționar, dar ajuns la o altă vârstă: de la copilărie și adolescență, trecând prin deziluzia amoroasă/trauma divorțului la maturitate, scriitorul se confruntă aici cu frica de moarte și cu propria-i umbră, într-o serie de povestiri care tematizează moartea în moduri foarte diverse, dar având toate ca punct de plecare biografia autorului.

„Frica de umbra mea” este o carte-colaj (povestiri, dar și texte-citat) pe tema morții, dar și a situațiilor-limită care frizează moartea (sex cu o bolnavă de cancer, Moș Crăciun și copilul muribund, canibalul german Armin Meiwes) – povești biografice și subiecte senzaționale derivate din presă –, toate tratate de Cezar Paul-Bădescu la un al doilea nivel, cu detașare și o ironie rece, tăioasă, de regulă fără cinism, dar adesea cu ceva sado-masochist, așa cum recunoaște naratorul (un alter ego al scriitorului, firește) în povestirea „Devorări” – una dintre cele mai puternice și mai ample din volum (alături de „Degetul cocârjat”), ce reia istoria scrierii romanului „Luminița, mon amour”, în paralel cu aceea a unui caz celebru de canibalism din Germania: „Un scriitor interpretează în fața cititorilor-spectatori toate rolurile din cartea sa. Așadar, dacă voiam să scriu despre cazul acela, trebuia să găsesc resorturile lui în mine însumi. De ce aș fi vrut să mă arunc într-o asemenea poveste aberantă, violentă și grețoasă? Poate pentru că omul supărat pe lume care eram găsea în ea o justificare, o dovadă că lumea însăși e aberantă, violentă și grețoasă. Iar pe de altă parte, nici nu mi-ar fi fost prea greu să regăsesc în mine personajul care vrea să fie măcelărit, din moment ce eu însumi visam să fiu strivit, dezmembrat, hăcuit”.

Sigur că toate aceste povești aflate, într-un fel sau altul, în proximitatea morții vorbesc, în ultimă instanță, despre scriitorul însuși – și sunt performate de scriitorul însuși, așa cum Flaubert declara: „Madame Bovary c’est moi” (aluzia la Flaubert e prezentă în text). În fond, această carte vorbește – prin diverse voci și personaje – despre identitatea personală, reconsiderarea istoriei familiale din perspectiva maturității, despre modelele masculine, respectiv feminine din adolescență (bunicii și bunicile, nu tatăl și mama), despre divorțul ca traumă, despre sensul vieții sau responsabilitatea de părinte – un fel de midlife crisis ai zice, transpusă literar în niște povestiri foarte bune, conduse cu pricepere.

„Degetul cocârjat” este povestea bunicului patern (ardelean), cel care-i oferă naratorului primul model de „bărbăție adevărată”: fost miner, băutor și fumător înrăit, un „supraviețuitor” (cu prețul sinuciderii bunicii, din pricina lui, la cincizeci de ani…), căruia i se descoperă un cancer pulmonar în fază terminală. Pentru nepot, e primul contact cu experiența morții: „Mi-am desprins privirea de pe chipul lui și atunci i-am zărit mâinile încrucișate pe piept. Erau și ele scheletice și străine, dar am regăsit ceva care m-a făcut să-mi cunosc bunicul: degetul arătător al mâinii stângi era în continuare cocârjat, iar unghiile arătătorului și mijlociului – maronii, de la fumul de țigară, strâns o viață-ntreagă”. De data aceasta, cel care e un „supraviețuitor” este chiar nepotul: „Moartea era acolo, eu mă jucam cu butonul ei, iar asta nu mă afecta deloc. Statutul de supraviețuitor îți dă un sentiment tonic, te face să te simți de neatins” – declară naratorul cu o ironie cinică.

Acest bunic patern făcuse războiul și scăpase nevătămat fiindcă, mărturisea el, nu ucisese oameni (trăgea la întâmplare pe front), în schimb, bunicul matern murise în război tocmai fiindcă optase pentru eroism – numai că „datoria față de patrie” îl face să renunțe cu ușurință la „datoria față de familie” sau la „responsabilitatea de părinte” (bunica maternă, învățătoare ca și soțul, își va crește singură cele trei fete). Scriitorul inserează, de altfel, în carte un fragment dintr-un memoriu al învățătorului Bădescu (bunicul matern), în care acesta se prezintă pe sine drept un dascăl devotat al comunității în care este trimis să profeseze (în diverse locuri) și cu o puternică conștiință de luminare a maselor. Cu toate acestea, bunica maternă (vezi povestirea „O femeie în țara bărbaților”) a fost nevoită să-și crească singură fetele, fără vreo pensie de pe urma soțului-erou: „Sacrificiul soțului pe altarul patriei n-a ajutat-o deloc, ba dimpotrivă, pentru că el avusese ghinionul să moară pe Frontul de Est când România lupta alături de Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice. Dacă ar fi prins întoarcerea armelor împotriva nemților, n-ar mai fi fost nicio problemă, dar așa a rămas doar luptător împotriva fratelui mai mare de la Răsărit – iar pentru asta autoritățile comuniste subordonate rușilor i-au făcut multe zile fripte bunicii în anii ’50”.

O detașare rece, nelipsită de umor (negru), însoțește rememorarea narațiunilor familiale, complet răsturnate, de altfel, de perspectiva (lipsită de iluzii a) adultului. Alături de istoriile familiale se află, cum spuneam – în cele paisprezece texte ale volumului – secvențe senzaționaliste din experiența personală și de jurnalist cu 22 de ani vechime în mass-media (ziare și televiziune) și câteva povești disparate, dar tot pe tema morții (un extras dintr-un protocol medical pentru conspirația tăcerii în cazul bolilor incurabile, moartea subită a poetului Cristian Popescu, insula-cimitir San Michele din Veneția, Cimitirul Bellu din București, moartea unui copil în brațele lui Moș Crăciun, cu punct de plecare într-o știre de senzație, întâlnirea în Germania, într-un bar, cu un soldat american întors din Irak, care-i arată pe internet o decapitare în direct, vizita la generalul comunist Nicolae Militaru, ce urma să moară două săptămâni mai târziu etc.). Cealaltă amplă povestire, „Devorări” – ce glosează în marginea romanului său anterior, „Luminița, mon amour” – impresionează în egală măsură prin aluziile la cazul celebru al canibalului german Armin Meiwes, care, în urma anunțului dat pe un forum („caut bărbați tineri pentru a fi măcelăriți de-adevăratelea și consumați”), a primit două sute de răspunsuri, în urma cărora și-a selectat „candidatul”, „inginerul Bernd Jürgen Armando Brandes”, pe care l-a și „rezolvat” (scriitorul nu-și menajează cititorii, în privința detaliilor).

Așa cum scrie Mircea Cărtărescu pe coperta a patra, „Frica de umbra mea” – ale cărei povestiri sunt unite nu numai de tema comună, ci și de vocea naratorului (un alter ego al autorului) – este și o carte „despre stratageme simple de a-ți învinge fricile, de-a le bagateliza și ridiculiza prin grotesc, macabru, carnavalesc și kitsch”. Iar în acest sens, scrisul însuși – așa cum se întâmplă în „Devorări”, povestea scrierii romanului „Luminița, mon amour” – e cea mai bună stratagemă de a învinge orice fel de frici, și mai ales frica de moarte.

Cezar Paul-Bădescu, „Frica de umbra mea”, Colecția „Ego. Proză”, Editura Polirom, 2019, 192 p.

 

Susține Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. În 2019, a coordonat, alături de Raul Popescu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.