Un roman ludic și carnavalesc, cu accente polițiste

Cel mai recent roman al lui Radu Țuculescu, „Femeia de marțipan” (Polirom, 2020) este un roman spumos, ludic, poetic și carnavalesc, apărut – paradoxal – într-un an pandemic și apăsător. E ca un fel de antidot literar la realitatea cotidiană sumbră, pentru că ne ridică moralul printr-o feerie de imagini, culori și tonuri muzicale. Aș spune că e vorba de un roman sincretic, în același timp pictural și muzical (dar și senzorial, gastronomic etc.), care ne „convoacă” toate simțurile.

Nume de prim-plan al literaturii române contemporane (prozator, dramaturg, dar și traducător din germană), Radu Țuculescu e un scriitor debutat în anii ’80 și afiliat optzeciștilor – deși se recomandă ca scriitor independent, liber ca formulă și tematică. Fără să aibă, poate, interesul teoretic manifestat de aceștia din urmă, aș spune totuși că Radu Țuculescu împărtășește cu optzeciștii o extraordinară libertate de spirit (vizibilă la ei încă din ultimul deceniu ceaușist, dar mai ales în cărțile lor de după ’90), ca și o recuperare (nelipsită de traumă) a memoriei comunismului (la nivel individual, dar și al memoriei colective).

Romanele care l-au impus pe Radu Țuculescu sunt cele publicate începând cu anii 2000: în primul rând „Povestirile mameibătrâne” (2006), urmat de „Stalin, cu sapa-nainte!” (2009), „Femeile insomniacului” (2012), „Mierla neagră” (2015), „Măcelăria Kennedy” (2017), „Uscătoria de partid. Blitz-proze” (2019) – volum de proză scurtă publicat inițial în foileton pe Literomania. „Femeia de marțipan” se plasează în siajul „Măcelăriei Kennedy” – un roman ludic, cu accente umoristice și fantastice, dar cu un ingredient nou: tenta de roman polițist (e drept că o crimă misterioasă apare și în „Mierla neagră”, un roman de investigare a trecutului personal, în comunism).

Radu Țuculescu e un scriitor versatil și virtuoz precum un muzician (are formație de violonist, de altfel), care experimentează pe o gamă variată de registre stilistice și îmbină cu pricepere tonurile majore și tonurile minore. „Mierla neagră” – cu atmosfera lui de burg ardelenesc, și de cămin studențesc aflat în clădirea impozantă a unei foste mănăstiri franciscane (unde moare un elev, în mod misterios, în vremea comunismului) – e un exemplu de tonalitate „majoră”, gravă, în vreme ce „Uscătoria de partid”, cu flash-urile sale excelente, ante- și postcomuniste, introduce ironia și umorul (adesea à la Kafka și Hrabal, dacă nu de-a dreptul caragialesc), anunțând romanele în game ludice, bufe și carnavalești: „Măcelăria Kennedy”, respectiv „Femeia de marțipan”.

Revenind la „Femeia de marțipan” – un tânăr absolvent de liceu, Martin Breda, zis Marti, vrea să devină detectiv criminalist. Ca un soi de pregătire în prealabil, vrea să cunoască diverse medii și diverși oameni (și în genere natura umană), și alege să practice o vreme joburi mărunte: așa ajunge să lucreze într-o… toaletă publică din centrul orașului. Prilej pentru o explozie bufă de personaje pitorești, ce-și fac apariția unul după altul: Puiu Pașca, un bărbat de 35 de ani care pierde timpul în oraș, refuzând să muncească, Bibi Severescu, un politician ambițios, ce racolează membri pentru propriul partid, Ricky Damba, un creator de modă care va organiza, în toaleta publică, un defileu de modă cu creațiile sale extravagante, sau Prința, un fel de Pena Corcodușa a lui Mateiu Caragiale, care vinde prin localuri același buchet mic din flori albastre și a cărei poveste o vom afla în ultimul capitol al cărții.

Martin o cunoaște, tot aici, în toaleta publică, pe fata de care se va îndrăgosti: Maraia. Cei doi se vor reîntâlni peste șapte ani, moment în care Martin a devenit un detectiv criminalist de succes, iar Maraia – jonglând între chimie și alchimie – face un al doilea master și pregătește o lucrare despre… structura lacrimilor (avansând ideea că structura aceasta e unică pentru fiecare persoană în parte). Relația ce ia naștere între Martin și Maraia e ca un soi de inițiere în viață și dragoste, care începe în subterane și se va încheia pe apele Rinului, sub un cer plin de stele. Trecând printr-o călătorie central-europeană plină de poezie, dar nelipsită de contrapunctul detectivistic (trei crime în timpul carnavalului de la Basel, trei femei ucise, lângă care criminalul lasă, de fiecare dată, o figurină de marțipan): „Cerul e senin, deja au apărut stelele. O adevărată farmacopee, vorba lui Paracelsus. Începem să ne înălțăm. Orașul e o explozie de lumini vesele amestecate cu umbre misterioase. Printre ele alunecă valurile fluviului, ca o poveste șoptită”.

Datorită Maraiei, Martin îl va citi pe Erasmus din Rotterdam, cu al său elogiu al nebuniei – Erasmus a murit, de altfel, la Basel, orașul în care se petrece o bună parte din acțiunea romanului. Apropo de acest spirit al locului care se face simțit în roman, fantasticul basilisc – semnul heraldic al orașului Basel (vechi oraș al alchimiștilor) – este tatuat pe coapsa Maraiei, care cochetează cu alchimia.

Cei doi îndrăgostiți vor traversa mari orașe europene: Viena (unde îi vor întâlni pe… Johann Strauss, tatăl și fiul), Praga (unde îi vor întâlni, într-o cârciumă, pe Bohumil Hrabal, pe Kafka, dar și pe motanul Schopenhauer, însoțitor fidel al lui Hrabal), Amsterdam (unde îl vor vedea pe Rembrandt) și, într-un final, Basel. Una peste alta, un roman cu fine referințe livrești, în egală măsură central-european și bulgakovian – un roman spumos ca un vals vienez.