Avanpremieră Cartea săptămânii Nr. 215

„Exercițiu de încredere” de Susan Choi (fragment)

Reach content for Google search „Susan Choi”, „exercitiu de incredere”



Roman câștigător al National Book Award for Fiction 2019

Sarah tocmai a fost admisă la un liceu prestigios de artă și s-a îndrăgostit de David, coleg cu ea la cursul de actorie al carismaticului domn Kingsley. Printre metodele controversate ale acestuia se numără exercițiile de încredere, menite să-i elibereze pe elevii săi de frică, de trac, de barierele pe care le pun în calea unei exprimări libere a emoției. Doar că, cel puțin în cazul lui Sarah, efectul este invers și de durată, iar anii de liceu, cu suferințele din dragoste, prieteniile destrămate și dramele personale, vor lăsa urme adânci. Asemenea domnului Kingsley, aproape toate personajele a căror viață va fi modelată de acesta vor ajunge să disece, să observe și să manipuleze. Un spectacol în spectacol, o carte în carte, un joc al perspectivelor și identității, un puzzle care, completat cu ultima piesă, va revela adevăruri surprinzătoare.

Exercițiu de încredere  împletește rigoarea intelectuală a stilului postmodern cu o poveste atemporală, fascinantă și, la final, neliniștitoare.“

 Juriul National Book Award 2019


Superb și puternic… temele lui Susan Choi sunt atemporale și relevante. De o inteligență vehementă, scris impecabil și traversat de un simț al observației năvalnic, romanul acesta va deveni un clasic.

Publishers Weekly

 

  Susan Choi 

Exercițiu de încredere (fragment)

 

Țineți minte imposibil de numeroasele evenimente ale acelor vremuri, transformarea și emoția înghesuite ca praful de pușcă în țeava armei. Țineți minte dilatarea și difuziunea, zilele care păreau ani. Ale lor erau nesfârșite; viețile înfloreau și mureau între ora de trezire și prânz. Uraganul Clem a acostat și a transformat bulevardul pe care David îl traversase în toiul verii într‑un râu maroniu învolburat, care absorbea mașinile de pe trotuare și răsturna copacii. Prima zi de școală a fost amânată o săptămână, confirmându‑le suspiciunea că trecuse o viață de om, nu o vară. Nu era posibil să aibă tot cincisprezece ani. Au dus ambiția – normală la vârsta aceea – de a‑și șoca grupul de colegi cu o metamorfoză petrecută peste vară la extreme și mai mari, fiind actori. Chantal s‑a întors la școală cu o coafură afro. Norbert a încercat, cu un succes nesigur, să se ascundă sub o barbă. Cele mai intense prietenii feminine se destrămaseră cumva. Sarah nu știa de ce, când a intrat iar pe ușile de la Cutia neagră, tot corpul i‑a devenit rigid la vederea lui Joelle Cruz, care se apropia de ea țipând. Primăvara trecută, aproape că locuise cu Joelle. Joelle avea o soră mai mare, Martine, la școală, iar Sarah își petrecuse mai puține nopți acasă decât cu Joelle, pe bancheta din spate a mașinii slinoase a lui Martine, plimbându‑se prin oraș în căutare de băutură, sau droguri, sau de un bodyguard pe care să‑l păcălească cu actele lor false și ieftine. Joelle o inițiase pe Sarah în consumul de cocaină, în musicalul Rocky Horror și în purtatul de balerini negri la blugi; acum, până și carnea ei îi provoca repulsie lui Sarah. Era prea umedă și roz. Sarah simțea mirosul subsuorilor lui Joelle. Sarah simțea că nu face ceva anume diferit; doar că era diferită. Nu a respins‑o pe Joelle. Nu i‑a vorbit cu răceală. Dar nu; se schimbase. Nu mai era prietena lui Joelle. Părea atât de predestinat, atât de impregnat în circumstanțele complet noi ale clasei a zecea, încât era sigură că Joelle știa și ea, chiar își dorea asta, poate, un act evident la care Sarah doar răspundea.

 

Dar irelevanța lui Joelle era irelevantă pentru Sarah, chiar în timp ce Joelle stătea de vorbă cu ea. Totul i se părea irelevant lui Sarah, în afară de David. Își închipuia cum gestul lui de recunoaștere va scânteia spre ea, ca o oglindă. Ea și David ajunseseră atât de departe, doar ei doi; dispăruseră dincolo de un orizont, lăsând în urmă eurile de la școală. Dacă își păstrau pieile aruncate, asta era doar pentru ochii lumii. Pentru Sarah, era de la sine înțeles că vara aceea era secretul lor, ca un Munte Olimp (dacă ar fi știut ea ce însemna asta, atunci) unde șopteau împreună ca niște zei. Nici măcar nu se gândise să‑i explice asta lui David. Presupusese că el știa deja.

David a dat buzna în Cutia neagră nu ca o oglindă scânteietoare, ci ca un reflector, îndreptat în jos, luminos și fierbinte, și dând din brațe ca unul luat deja. Ascundea ceva pe care îl arăta tocmai prin încercarea de a‑l feri, flancat de vreo doisprezece colegi care se agățau de carisma lui ca scamele. Sarah s‑a trezit ținând în mână o cutiuță de cadou cu o fundă, în timp ce toți se holbau la ea.

Colin a cârâit:

— David o să cadă într‑un genunchi!

— Ia uite, ești roșie ca un o sfeclă! a râs Angie.

— Deschide‑o, Sarah! a implorat‑o Pammie.

Sarah i‑a îndesat cutia înapoi în palmă.

— Pot s‑o deschid mai târziu.

— Deschide‑o acum, a îndemnat‑o David.

Poate Colin, și Angie, și Norbert, și Pammie și toți ceilalți de care Sarah era grotesc de conștientă erau invizibili pentru el, și el nici măcar nu auzea ce spuneau ei. Frântura aceea de imagine, cu ea singură în centrul privirii lui, a durat numai o clipă. Indiferența lui la publicul lor i s‑a părut brusc o provocare sau un test. Nu a văzut, ca indiciu care să contrazică ideea aceasta furioasă a ei, roșeața lui, la fel de puternică precum a ei; dacă fața ei era roșie ca sfecla, a lui era roșie ca o arsură, se manifesta ca niște pete aprinse care se suprapuneau peste tuleiele lui inegale, de băiat, ca să‑i transforme chipul într-un dezastru.

— O s‑o deschid mai târziu, a spus ea în timp ce domnul Kingsley intra dând din brațe în jurul capului, pentru ai face să înțeleagă că, deși era minunat să fie din nou cu toții împreună, îi roagă să‑și pună odată lacăt la gură și să‑și ocupe locurile.

David a ajuns cu două scaune în spatele lui Sarah; ea nu avea nevoie să se uite ca să știe exact unde era el. Cu ochii ațintiți înainte, ardea de senzația unei nedreptăți. Făcute de ea sau făcute ei? Nu voia să‑și întoarcă privirea, nu voia să se uite spre el, indiferent cât de mult o îndemna el în gând să facă asta. Adrenalina curgea zgomotos prin venele lor, avertismentul ei, urgent și obscur. Cu doar câteva minute înainte, David intrase pe ușile mari, duble, țopăise, de fapt, mersese ciudat din pricina inimii ușoare, pentru că, în sfârșit, intra pe scenă în rolul iubitului ei. Sarah, iubita lui. David vedea rolurile acestea ca pe ceva sacru; erau cele două roluri care îl interesau cel mai mult. Cui îi păsa vreun pic de Hamlet? Îi fusese teamă că luase o cutiuță prea mică și că ea va fi dezamăgită de o cutie care îi încăpea în palmă. Dar când o s‑o deschidă, lănțișorul de argint o să se desfășoare, piatra albastră o să se așeze în scobitura pe care el o adora de la baza gâtului ei. Ceva ca propria exuberanță o să emane din ea – nu frica, nu dezgustul pe care le văzuse. Sau rușinea? Din cauza lui, evident.

David s‑a chinuit să‑și îndese cutiuța la loc, s‑o ascundă. Trebuia s‑o ducă în dulapul lui, s‑o distrugă, umflătura aceea greu de mistuit pe care o făcea în fața blugilor lui era o glumă. Pentru David, dragostea însemna declarație. Nu asta era ideea? Pentru Sarah, dragostea însemna un secret în doi. Nu asta era ideea? Sarah a simțit privirea lui David îndreptată asupra ei pe toată durata orei și a stat absolut nemișcată, a ținut‑o acolo cu mintea ei. Ani mai târziu, într‑un viitor în care va intra în teatre doar ca spectatoare, Sarah va vedea o piesă în care un actor întreabă: „Nu poate să existe o limbă tăcută?“ și va fi surprinsă când ochii i se vor umple de lacrimi. La două rânduri în fața lui David, suportând durerea efortului de a sta complet nemișcată pentru ca privirea lui, ca o molie, să nu‑și ia zborul de pe ceafa ei, Sarah încă nu știe cuvintele pentru această limbă care nu are cuvinte. Nu va înțelege ce înseamnă când David nu îi va mai vorbi în această limbă.

 

— Reconstrucția egoului, a zis domnul Kingsley, necesită o fundație. Dragii mei elevi de clasa a zecea: cu un an mai în vârstă și mai înțelepți decât când ne‑am cunoscut. Care ar putea fi această fundație?

Voiau atât de tare să‑i facă pe plac! Dar întrebarea „Cum?“ nu avea niciodată un răspuns clar. Să spună lucrul potrivit? (Dar care ar putea fi acesta?) Să spună ceva greșit intenționat, dar amuzant? Să pună altă întrebare ca răspuns la întrebarea lui, așa cum făcea el adesea când răspundea la întrebările lor?

Pammie a ridicat mâna, dornică și optimistă.

— Modestia?

El a râs de ea, nevenindu‑i să creadă.

— Modestia! Explică de ce crezi asta și, te rog, nu fi modestă! Etalează‑ți procesul gândirii, Pammie, că poate pricep și eu atunci.

Fața dolofană a lui Pammie, sub agrafele de păr aurii, s‑a înroșit până la rădăcinile părului. Dar Pammie avea o încăpățânare ciudată, o capacitate de a se proțăpi bine și a‑și susține punctul de vedere. Era creștină, o înclinație neremarcabilă în afara zidurilor școlii, dar în cadrul acesteia, neacceptată, ba chiar ridiculizată, iar în anul precedent Pammie se obișnuise să se apere.

— Oamenii cu prea mult ego sunt niște înțepați, a zis ea. Modestia este opusul vanității.

— Dați‑mi voie să lămuresc un lucru: nu putem avea niciodată „prea mult“ ego – cu condiția să‑l controlăm.

Controlul sinelui: fiecare din ei se temea că îi lipsește. Sarah, de exemplu. Mai devreme în anul acela, o rugase pe mama ei să depună actele pentru ca ea să‑și ia un permis de conducere special, acordat persoanelor în vârstă de paisprezece ani care au nevoie de el să‑și susțină familia financiar, ceea ce Sarah a susținut că face, jignindu‑și grav mama. În cearta care a urmat, Sarah a aruncat cu un scaun în ușa de sticlă care dă către curtea din spate, a cărei reparație a costat‑o salariile de la patiserie pe toată durata verii.

— Și mai crezi că ai putea să conduci! îi spusese mama ei.

David, de exemplu. În ziua în care Sarah i‑a dat cutiuța înapoi, o zdrobise cu o singură mână, tăindu‑și palma. Mai târziu, când ea a încercat să‑l întrebe: „Pot s‑o deschid acum?“, el răspunsese: „Nu știu despre ce vorbești.“ Dacă aceste exemple dovedeau stăpânire de sine sau lipsa acesteia lui îi era neclar.

— Fundația de care avem nevoie pentru Reconstrucția egoului este Deconstrucția egoului, a conchis domnul Kingsley.

Auziseră cu toții de ea anul precedent, de la elevii care fuseseră atunci clasa a zecea și care acum erau a unsprezecea, care se întorceau constant la acest mister, dar refuzau să le dezvăluie și cel mai mic detaliu. „O să vedeți când ajungeți acolo.“ „Sunteți încă boboci! Nu încercați să urcați scara din zbor.“ „Din câte știu eu, nu se poate traversa un pod de la mijlocul lui.“ Foștii elevi de‑a zecea și actualii de‑a unsprezecea erau o clasă uimitor de exuberantă, unită, care părea să aibă o aură specială care elevilor de‑a zecea de acum le lipsea și care nu era numai avantajul vârstei. Foștii elevi de‑a zecea și actualii de‑a unsprezecea erau mai fotogenici, individual și împreună. Într‑o școală fără program sportiv, ei dădeau impresia unui grup de majorete. Hainele lor erau coordonate, dinții lor, pătrați și albi. Formaseră cupluri timpurii și trainice, cu excepția unuia singur, Brett și Kayley – a cărui saga de despărțire, durere și reconciliere fericită pe parcursul câtorva săptămâni în anul precedent fusese consumată de toată școala cu lăcomia rezervată de obicei telenovelelor –, care confirma regula. Puținii foști elevi de‑a zecea care mai erau singuri erau afiliați exclusiv ca A treia roată sau Cei mai buni prieteni. Nu existau singuratici, ca Manuel, sau ratați iremediabili, ca Norbert. Nu era nimeni ca Sarah, al cărei secret terifiant era că, în timpul despărțirii dintre Brett și Kayley, petrecuse o noapte cu Brett în apartamentul tatălui lui, timp în care el vorbise despre Kayley și plânsese și, la un moment dat, încetase s‑o sărute pe Sarah ca să‑și arunce lenjeria de pat pe geam. După ce el și Kayley s‑au împăcat, Brett a înșfăcat‑o pe Sarah de încheietură în penumbra unei repetiții și a avertizat‑o: „Să nu spui nimănui !“, iar ea fusese atât de speriată că ar putea să‑i păteze imaginea încât nu i‑a spus nici măcar lui David.

Deși acum David se îndepărta când o vedea venind. Când, inevitabil, se întâlneau la ore, David o privea îndelung și rece, iar Sarah îi răspundea cu o privire lungă, încă și mai rece, plină de amărăciune, și era un concurs în care adunau răceală și o aruncau furioși din inimile lor.

— Haideți să formăm un cerc, a spus domnul Kingsley.

Ca de atâtea ori până atunci, au devenit stânjeniți de vintrele lor, cum stăteau așezați cu picioarele încrucișate, și au simțit atingerea ca de gheață a linoleumului, care le amorțea fundurile. Cei mai mulți dintre ei ajunseseră la convingerea intimă că Deconstrucția/Reconstrucția egoului era un fel de orgie necarnală și roșeau fără voia lor, pielea furnicându‑le de excitare și groază. Peretele de oglinzi le dubla cercul, în jurul căruia domnul Kingsley orbita cu pași apăsați. Privirea îi era îndreptată undeva dincolo de ei. Chiar felul acesta al lui de a privi le spunea clar cât de dezamăgitori erau față de elevii de anul dinainte? Față de propriul potențial? Față de actorii pe care îi cunoscuse el în New York? Se simțeau cu atât mai deficitari cu cât unitatea de măsură era complet necunoscută. Sarah a încercat să‑l vadă pe David, dar el se așezase suficient de aproape în stânga sau în dreapta ei încât să nu‑l poată vedea, însă destul de departe ca să nici nu‑l poată simți. Va fi David ales? Va fi Sarah aleasă?

— Joelle, a murmurat domnul Kingsley pe un ton de admonestare încărcată de regret.

De tristețe, aproape, la eșecul ei, dar ce făcuse Joelle? Era roz tot anul, iar soarele care o arsese pe durata verii o lăsase pestriță și jupuită pe toată fața și în jos, în decolteul expus cu generozitate de bluza ei în anchior. Pielea mai nouă, de un roz crud, a devenit de un roșu aprins la auzul numelui ei; toate încrețiturile din epiderma ei moartă, pe jumătate jupuită, păreau să freamăte de frică. Suprafața ei era dezgustătoare, și‑a spus Sarah.

— Joelle, te rog să stai fix în centrul cercului. Tu ești axul. Linii invizibile radiază din tine către fiecare dintre colegii tăi. Aceste linii sunt spițele. Colegii tăi, tu și spițele astea formați roata. Tu ești axul roții, Joelle.

— Bine, a zis Joelle, roșind teribil, cu un izvor de sânge pompându‑i sub piele.

— Aș vrea să alegi o spiță acum. Privește în direcția acelei spițe. La capătul ei se află cineva. Cineva de care ești legată prin spița aceea care trece prin tine și prin celălalt. Cine este persoana la care te uiți?

Linoleumul nu mai pare rece. Te rog, nu, își dă seama Sarah, uitându‑se drept în față la mijlocul lui Joelle, la burta ei moale ascunsă sub bluza strâmtă.

— Mă uit la Sarah, zice Joelle cu vocea răgușită, aproape ca o șoaptă.

— Spune‑i ce observi.

— Nu m‑ai sunat toată vara, abia reușește să îngaime Joelle.

— Continuă, spune domnul Kingsley, privind undeva la kilometri depărtare; nici măcar nu se uită în direcția lui Joelle. Poate că folosește oglinda uriașă a sălii ca să privească pielea arzătoare a lui Joelle, ochii ei strălucitori, bluza ei prea strâmtă, cu coada ochiului.

— Și eu te sunam, dar tu nu mă sunai înapoi și, nu știu, poate mi se pare mie, dar e ca și cum, mi se pare că…

— Asumă‑ți sentimentele, Joelle! se răstește domnul Kingsley.

— Eram cele mai bune prietene și acum te porți de parcă nici nu m‑ai cunoaște!

Durerea gâtuită din vocea ei este mult mai greu de suportat decât cuvintele. Sarah este înmărmurită, o statuie, privește în gol spre peretele din fața ei, cu ușa care dă spre hol, de parcă ar putea să se convingă să iasă din sala asta, când, brusc, Joelle este cea care o ia la goană: se împleticește năvalnic prin cerc, călcându‑i pe Colin și Manuel, deschide ușa cu o smucitură și, izbucnind în hohote de plâns, dispare pe hol. În urma ei, nimeni nu respiră, nimeni nu se uită în altă parte decât în podea, nimeni nici măcar nu privește spre Sarah. Viața este suspendată. Abrupt, domnul Kingsley se rotește spre Sarah.

— Ce faci? o ceartă el și Sarah tresare speriată. Du‑te după ea!

Sarah sare în picioare și iese din sală, incapabilă să‑și închipuie fețele pe care le lasă în urmă, nici măcar pe a lui David. Nu poate nici măcar să‑i găsească locul în cerc.


Citește și „Ascensiunea” de Nikos Kazantzakis (fragment)

 

Reach content for Google search „Nikos Kazantzakis”, „ascensiunea”, „Nikos Kazantzakis carti”


Holurile sunt pustii, podeaua alunecoasă, negru cu alb, ca o tablă de șah, răsunând sub tălpile tari ale ghetelor ei. Ghetele ei punk, cu vârfuri ascuțite, tocuri metalice și câte trei catarame argintii, pătrate, mari, fiecare. În spatele ușilor închise ale sălilor de clasă din holul de vest, elevii de‑a noua și a unsprezecea moțăie la lecții, engleză și algebră, studii sociale și spaniolă. Pe holurile de sud și de est, se poate auzi adevărata viață a școlii: trupa de jazz scufundându‑se în Ellington; mâinile pianistului singuratic sărind pe clape în studioul de dans și bufnetul picioarelor legate, însângerate. Curtea fumătorilor este goală, băncile sale arse de soare fiind ocupate numai de conurile stejarului uriaș. Sala de clasă în aer liber, un dreptunghi de iarbă împrejmuit, cu o scenă într‑un capăt, este și ea goală, iar poarta dinspre stradă este încuiată cu lacătul. Sarah își dorește ca David, nu Joelle, să apară în locurile acestea ascunse, David să stea pe banca goală a fumătorilor, David să stea sub stejar. Intrarea din spate duce la parcarea din spate, unde elevii își lasă mașinile și mănâncă la prânz, pe capotele lor, când vremea este frumoasă. Joelle este dincolo de uși, chircită, hohotind de plâns. Joelle intenționase să fugă în mașina ei, dar fusese încetinită de durere; cheile de la Mazda îi ieșeau dintr‑un pumn. Este o Mazda nouă‑nouță, asemănătoare cu o rachetă, pe care Joelle a cumpărat‑o cu banii jos – peste zece mii de dolari în numerar – pe care i‑a arătat odată lui Sarah, îndesați într‑o cutie de cafea, pe care o ținea sub pat. Sarah nu știa de unde erau banii ăia. Vânzări de droguri, a presupus ea; poate altceva. În fiecare zi, Joelle se duce cu mașina la casa unei prietene, aflată la câteva străzi distanță, apoi merge pe jos restul drumului, pentru ca părinții ei să nu o vadă. Joelle nu este complicată, ci simplă, nu este ursuză, ci senină, și totuși are viața extinsă, clandestină, a unui infractor de carieră, și asta o fascina pe Sarah înainte. Acum Joelle pare dezbrăcată, cu miezul ei expus. Este doar o fată petrecăreață, dornică să fie plăcută. Revelația aceasta o sperie pe Sarah, nu din cauza asprimii ei, ci, își dă brusc seama, pentru că este genul de revelație pe care domnul Kingsley încearcă tot timpul să o extragă. Anul trecut, se plimba nerăbdător în timpul orei de Observație, când își spuneau unul altuia lucruri ca „Ești o fată tare de treabă“ sau „Cred că arăți bine“. Și totuși în momentul acesta Sarah știe, se desfășoară o poveste în care sentimentele ei adevărate nu‑și au locul. Ar trebui să o îmbrățișeze pe Joelle, să o împace. Este sigură de asta, de parcă domnul Kingsley ar fi acolo și ar supraveghea totul. Are senzația intensă că el este acolo.

Fragment în avanpremieră din romanul „Exercițiu de încredere” de Susan Choi, traducere din engleza americană de Mihaela Buruiană, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, Editura Humanitas Fiction, 2021

 

Susan Choi s-a născut în 1969 la South Bend, Indiana, tatăl său fiind de origine coreeană. A obținut licența în literatură la Yale University și un master la Cornell University. Primul ei roman, din 1998, The Foreign Student (Studentul străin, în pregătire la Humanitas Fiction) câștigă Asian-American Literary Award for Fiction și este finalist la Discover Great New Writers Award oferit de Barnes&Noble. În 2003 publică cel de-al doilea roman, American Woman, care ajunge finalist la Pulitzer Prize pentru literatură 2004. Cu cel de-al treilea roman, A Person of Interest (2009), Susan Choi câștigă PEN/W.G. Sebald Award, acesta fiind de asemenea finalist la PEN/Faulkner Award, în anul publicării. În 2014 îi apare My Education, cu care câștigă Lambda Literary Award. Cel mai recent roman al său, Exercițiu de încredere (Trust Exercise; Humanitas Fiction, 2021) e publicat în 2019 și câștigă National Book Award. Tot în 2019 apare și prima ei carte pentru copii, Camp Tiger. În 2020, împreună cu David Remnick, Choi editează o antologie de proză scurtă cu titlul Wonderful Town: New York Stories from the New Yorker. În prezent, predă scriere creativă la Yale University.

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.