Fetiş-cana

Altădată şi venind de la alte persoane, singurul cuvânt care i s-ar fi părut potrivit pentru aşa un gest ar fi fost scârbos, dar acum era acum şi era vorba de Matei şi de muzeul viitor.

Nu era chiar ideea ei, nu i se năzăreau idei originale, dar le prindea din zbor de peste tot unde le găsea, şi ce-i plăcea copia. Logica după care se ghida spunea aşa: dacă asta a scris un ditamai autorul care a luat şi Nobelul, asta o să facă şi ea. Citea puţin, iar asta era de fapt prima carte groasă pe care o terminase de când începuse anul şcolar. Doar că-şi dădea seama că la ea lucrurile stăteau pe dos: femeia – pentru că deşi avea treişpe ani era sigură că-şi poate spune femeie, pentru că ştia să se machieze, codiţele la ochi îi ieşeau perfect drepte, ştia să aplice crema de bază pe faţă şi pe urmă fondul de ten, deşi n-avea niciun coş, dar aşa făceau toate prietenele ei, deci trebuia şi ea, purta botine cu tocuri groase şi înalte, şi chiar şi-ar fi pus unghii false dacă nu s-ar fi ciocnit de nu-ul isteric al maică-sii, care i-a strigat că ea nu creşte o piţipoancă şi să-şi vadă de carte – era cea cu obsesia, pe când în romanul pe care-l copia fascinaţia era a bărbatului.

De carte şi-a văzut, doar că nu de cele care trebuiau învăţate pentru şcoală, ci de una singură, cea cu muzeul, pentru că aici i se părea că găseşte tot, că ea e Kemal, iar Matei al ei e Füsun. De ce nu putea să fie totul ca lumea şi Matei să fie mai interesat de ea decât ea de el? O plăcea, asta ştia, îi zâmbea altfel decât celorlalte, n-avea nicio îndoială, de fapt asta le spunea ea colegelor, în capul ei îndoielile mişunau, pentru că Matei nu-i spusese practic nimic din ce trebuia, adică nu se declarase, nu-i ceruse să fie prietena lui, abia făcea nişte complimente sfrijite când ea venea în fustă, dar atunci nu era singurul şi nu se remarca prin nimic, deci dubiile ei rămâneau.

Primul obiect chitit a fost un pix de-al lui. Un pix e doar un pix, şi-a spus ea. Şi Kemal furase de la Füsun, pentru că asta era, chiar dacă înlocuise fiecare lucru cu altele mai scumpe. Un pix putea foarte bine să stea la temelia muzeului, de ce nu?, chiar dacă era aşa comun: albastru BIC1.0. Cu el a scris ea acasă: Matei loves Dara. A încercat să imite gesturile lui Kemal: l-a mirosit, dar n-avea niciun parfum pixul, şi s-a oprit, nu-i venea totuşi să-l lingă, nici să-l pupe, pentru că erau microbii din şcoală. Nu ştia câţi dintre prietenii lui Matei atinseseră pixul. Nu putea, iar după ce l-a dezinfectat, ca să poată să stea între lucrurile ei curate, nu mai avea practic nimic de la Matei, n-avea de ce să-l atingă. Nici nu era vreo ţigară, ca cele fumate de Füsun, pe care Kemal continua să le fumeze sau să le sugă.

Azi, acum, trece la alt nivel, sunt cam toţi din clasă la Lucas, e un fel de petrecere înainte de vacanţa de iarnă, iar Lucas e un fel de căpetenie a şcolii, dar asta pentru ea nu contează. Gândul ei fusese c-o să şutească fularul lui Matei, era ceva foarte apropiat de pielea lui, ştia cum şi-l aruncă în jurul gâtului când se termină orele, puţin dezinteresat, întotdeauna în timp ce vorbeşte cu cineva din preajmă, niciodată cu ea, deşi îi aruncă sigur câte o privire, poate pentru că simte că ea îl fixează într-un fel nu exagerat-nu anormal-nu lasciv-nu vulgar-nu pofticios-nu curios, ci poate posesiv, ca şi cum îl lasă să trăncănească un timp cu vreun prieten, şi apoi ştie că vine la ea, pentru că totuşi asta nu e doar dorinţa sau fantezia ei, el chiar are obiceiul să vină, probabil şi pentru că Dara stă în banca de lângă uşă, dar ar putea foarte bine să se prefacă ocupat cu butonatul, deci el vine şi se opreşte de fiecare dată în faţa băncii ei, pune câte o mână pe vreun caiet, dacă nu sunt încă strânse toate, pentru că ea o face cu încetinitorul tocmai pentru că ştie că el o să vină şi o să atingă ceva de-al ei, şi spune: te duci acasă, Dara? Ca şi cum în multe alte locuri ar putea ea să se ducă, e drept că are meditaţii, dar pe toate le face acasă, nu se opreşte nicăieri în drum, deci da, acasă, dar ea încearcă mereu să prelungească minutele, mai bine zis secundele petrecute împreună, şi face câte o glumă, de cele mai multe ori răspunde: întâi la nişte bar, aşa îi place să folosească singularul, nu spune baruri, i-a ieşit prima dată din greşeală, de emoţie, şi el a râs tare, se tot uita în jos, pe urmă la ea, şi tot râdea de parcă ar fi zis cine ştie ce deşteptăciune amuzantă. Uneori repetă exact cuvintele ei şi mai râde puţin, bine, la nişte bar, adaugă, ai grijă, ca în filmele americane, spune, copia lui take care.

Ar putea fi fularul, da, toată energia ei se concentrează pe localizarea fularului, dar imediat şi-l imaginează pe Matei căutându-l supărat, poate gândindu-se c-o să fie certat de maică-sa aia băgăcioasă şi antipatică, aşa a etichetat-o Dara, soacra soacrelor, nu se suportă încă de pe-acum, asta e ceva diferit faţă de carte, îşi spune ea, Kemal avea susţinerea părinţilor femeii, mai ales pe-a maică-sii, mamele ar trebui s-ajute când văd că cineva e-n limbă după copilul lor, crede ea, dar nu, a lui Matei nici pomeneală, toată numai cicălit şi bombăneală, nimic nu-i convine.

Renunţă la fular şi tocmai atunci îl vede sorbind dintr-o cană. Nu ştie dacă e vorba de ceai sau vin fiert sau punci sau ciocolată, e destul de departe ca să simtă vreo aromă, dar distinge buzele lui roz şi crăpate stând lipite ca tentaculele unei caracatiţe pe porţelanul cănii sau ce material o fi ăla, nu e sigură, soarbe încet, poate şi ca să fie scutit de conversaţie, iar ei i se pare că o caută cu privirea sau oricum ceva caută el pentru că îşi întoarce încet capul în toate părţile până dă de ea sorbindu-l pe el şi e cât pe ce să se înece, e şi ăsta poate un reflex luat din filme, asta e, el din filme, ea din cărţi, de fapt carte, pentru că e una singură pe care a ales s-o copieze. Se uită repede în altă parte amândoi pentru că e prea multă intensitate acolo sau aşa interpretează ea, şi aşteaptă doar să lase cana jos, ca ea să se poată furişa şi să pună mâna pe al doilea obiect pentru muzeul ei. Mai are atâtea de strâns, dar nici Kemal n-a făcut totul dintr-odată, sunt ani buni acolo, trebuie răbdare şi vigilenţă. Dara e pe fază, şi cum îl strigă un băiat pe Matei să-i arate ceva în alt colţ al camerei, ea se năpusteşte ca un soldat, fără urmă de graţie în paşii pe care-i face, aproape sărituri bolovănoase disperate, şi nu-i pasă că loveşte pe cineva în avântul ei, că dă coate în stânga şi-n dreapta, astea sunt fleacuri, cum spune taică-su când comentează seara ştirile: mai cad şi civili, victime colaterale, armata are un obiectiv clar, să termine cu teroriştii, dar e inevitabil, răniţi nevinovaţi apar întotdeauna, nu se poate umbla pe vârfuri în situaţiile astea, exact aşa şi ea, nu păşeşte pe vârfuri, ci sare fără delicateţe, şi nu ca să termine cu teroriştii, ci ca să pună odată mâna pe cana aia pe care au stat palmele lui Matei, degetele lui subţiri cu unghii roase din carne şi buzele lui roz crăpate. Când, în sfârşit, o are, aude o voce sacadată în dreapta ei: ci-ne e fe-tiş-ca-na as-ta fru-mu-şi-că? Se întoarce şi dă de mama lui Lucas, gazda cum ar fi, şi ştie că trebuie să zâmbească larg şi să-i distragă atenţia, pentru că practic din casa ei fură, dar cana nu mai aparţine casei odată ce Matei a atins-o, e ceva transformat de el, al lui, ceva ce ea trebuie să ducă în muzeul inocenţei ei, şi pe care să scrie cu litere de mână obiectul numărul 2. Zâmbeşte şi nu e atentă când vocea şopteşte la fel de sacadat: Lu-cas şi cu ti-ne o să fiţi o pe-re-che pe cin-ste.