„Bâ-Tou” de Colette

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. În acest număr al Literomaniei, vă propunem – în traducerea lui Dominique Ilea – proza scurtă „Bâ-Tou” de Colette (din volumul „La maison de Claudine”, 1922). (Literomania)

Bâ-Tou

Colette

O capturasem la Quai d’Orsay[1], într-un birou mare unde, împreună cu o broderie chinezească, ea era cel mai somptuos ornament. Când stăpânul ei efemer, neștiind ce să facă cu un cadou atât de frumos, m-a chemat pe mine la telefon, am găsit-o pe-o masă antică, așezată cu fundul peste niscai documente diplomatice, foarte absorbită de toaleta ei intimă. Își încreți sprâncenele la vederea mea, sări pe jos și-și începu plimbarea de fiară, de la ușă la fereastră, de la fereastră la ușă, cu felul de-a face un ocol, și de-a pune alt picior, când dă de-un obstacol, propriu ei și tuturor fraților ei. Dar stăpânul îi zvârli un ghemotoc de hârtie mototolită și ea se puse pe râs, cu un salt disproporționat, o zvâcnire a forței sale necheltuite ce-o arătară în toată splendoarea ei. Era de mărimea unui câine prepelicar, cu coapse lungi, mușchiuloase, prinse de șale largi, cu partea din față a corpului mai îngustă, cu capul destul de mic, încununat de urechi îmblănite cu alb pe dinăuntru, împestrițate pe dinafară cu desene în negru și gri, amintind de cele care împodobesc aripile fluturilor crepusculari. O falcă mică și trufașă, niște mustăți țepene ca iarba uscată dintre dune și niște ochi de chihlimbar încondeiați cu negru, ochi cu privirea pură ca și culoarea lor, ochi care nu se pleacă niciodată dinaintea privirii omului, ochi care n-au mințit niciodată… Într-o zi, am vrut să număr petele negre alcătuind o broderie pe blana ei de culoarea grânelor coapte pe spinare și pe cap, albă-fildeșie pe burtă; dar n-am izbutit.

– Vine din Chad, îmi zise stăpânul ei. Dar s-ar putea să vină și din Asia. E pesemne o panteră a zăpezilor[2]. O cheamă Bâ-Tou, ceea ce-nseamnă chiar „pisică”, și are un an și opt luni.

Plecai cu ea; până la sosire, își tot mușca lada de călătorie și-și strecura, pe la capătul unde scândurile lăsau loc pentru respirat, o labă când deschisă în corolă, când strânsă la loc, ca o floare marină sensibilă.

Niciodată nu mai avusesem, la mine-acasă, o vietate atât de naturală. Viața de zi cu zi mi-o dezvălui neatinsă, păzită încă de orice înrâurire civilizatoare. Câinele răsfățat premeditează și minte, pisica disimulează și simulează. Bâ-Tou n-ascundea nimica. Sănătoasă în toate cele și mirosind frumos, cu răsuflarea proaspătă, aș putea scrie despre ea că se purta ca un copil candid, de-ar exista copii candizi. Prima oară când se apucă să se joace cu mine, mă-nșfăcă zdravăn de picior ca să mă răstoarne. O mustrai cu asprime, ea îmi dădu drumul, așteptă un pic, apoi reîncepu. Mă așezai pe jos și-i trăsei un pumn peste frumosu-i nas catifelat. Surprinsă, ea mă privi întrebător, eu îi zâmbii și o scărpinai pe cap. Ea se prăvăli pe-o coastă, zbârnâind de-un tors înăbușit, și-mi oferi burta ei fără apărare. Un ghem de lână, pe care-l primi ca răsplată, o scoase din minți: câtor miei răpiți de pe sărăcăcioasele pășuni africane le recunoștea oare, îndepărtat, răcit, mirosul?…

Dormi într-un paner, poposi la hârdăul de rumeguș ca o mâță binecrescută, iar când mă lungii în baia călduță, capul ei râzător și fioros se iți, împreună cu două labe, peste marginea căzii.

Îi plăcea apa. Adesea îi dădeam, dimineața, un lighean cu apă, pe care-l golea jucându-se în el pe rupte cu labele. Udă leoarcă, fericită, torcea. Se plimba, serioasă, cu un papuc șterpelit în colți. Își arunca și-și suia la loc de zeci de ori sfera de lemn pe cele câteva trepte. Sosea în goană când își auzea numele: „Bâ-Tou”, cu un strigăt adorabil, duios, și rămânea visătoare, cu ochii deschiși alene, la picioarele cameristei care cosea. Mânca fără grabă și lua cu gingășie carnea din vârful degetelor. În fiecare dimineață, putui să-i încredințez capul, pe care mi-l îmbrățișa cu tuspatru labele și-i răzuia, cu o limbă bine înarmată, părul tăiat scurt. Într-o dimineață, îmi îmbrățișă prea cu foc brațul gol, încât o pedepsii. Jignită, sări pe mine și simții pe umeri greutatea descumpănitoare a unei fiare, colții ei și ghearele… Mă opintii din toate puterile și o azvârlii pe Bâ-Tou de-un perete. Ea izbucni în miorlăieli fioroase, în răgete, dădu glas limbajului ei de bătălie, apoi sări din nou. Mă folosii de colierul meu ca s-o azvârl iar de perete, și o izbii chiar în obraz. În clipa aceea, putea, neîndoielnic, să mă rănească rău. N-o făcu, se abținu, mă privi în față și cugetă… Jur pe ce vreți că nu teamă i-am deslușit în ochi. Făcu o alegere, în clipa aceea hotărâtoare, optă pentru pace, prietenie, înțelegere leală; se tolăni și-și linse nasul încins…

De câte ori te regret, Bâ-Tou, adaug regretului și remușcarea de-a fi alungat din casa mea o prietenă, o prietenă care, slavă Domnului, n-avea nimic omenesc. În ziua când te-am zărit în picioare pe zidul grădinii – un zid de patru metri, pe creasta căruia aterizai dintr-un salt –, ocupată să ocărăști câțiva cotoi îngroziți, am început să tremur. Iar altă dată te-ai apropiat de cățelușa pe care eu o țineam pe genunchi, i-ai căutat, după ureche, locul precis al unui izvor misterios, pe care l-ai tot lins, lins, lins, înainte de a-l pipăi cu colții, pe-ndelete, cu ochii-nchiși… Am priceput și ți-am spus, pe șoptite, cu durere, doar atâta: „Oh! Bâ-Tou!…”, iar dumneata ai tresărit cu toată ființa, de rușine și de nesaț reținut.

Bâ-Tou, cât e de greu, vai, pentru viața simplă, pentru duioșia de fiară, prin părțile noastre… De-acuma cerul Romei ți-i acoperiș; un șanț, prea lat pentru elanul dumitale, te desparte de cei care se duc la grădina zoologică să zădărască felinele; și nădăjduiesc că m-ai uitat, pe mine care, știindu-te nevinovată de toate cele, afară de spița dumitale, am îngăduit să se facă din dumneata o dihanie în captivitate.

În românește de Anca-Domnica ILEA, după „Bâ-Tou” (din volumul „La maison de Claudine”, 1922)

[1] Prin metonimie, sediul parizian al Ministerului Afacerilor Externe (n.t.)

[2] Descrierea autoarei corespunde mult mai probabil cu cea a servalului, specie de pisică mare sălbatică din savana africană. (n.t.)