În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă (de tip flash fiction) „Fiica” de Peter Bichsel, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”.
Fiica
Seara o așteptau pe Monica. Lucra în oraș, legăturile feroviare sunt proaste. Ei, el și soția, ședeau la masă și o așteptau pe Monica. De când lucra în oraș, mâncau abia la șapte și jumătate. Înainte mâncau cu o oră mai devreme. Acum așteptau zilnic o oră cu masa pusă, la locurile lor; tata în capul mesei, mama pe un scaun aproape de ușa de la bucătărie, așteptau în fața locului gol al Monicăi. Ceva mai târziu și în fața cafelei aburinde, a untului, a pâinii, a marmeladei.
Ea crescuse mai înaltă decât ei, era și mai blondă și avea pielea precum fina piele a mătușii Maria. „Întotdeauna a fost un copil drăgălaș”, zicea mama în timp ce așteptau.
În camera ei avea un picup și deseori aducea discuri din oraș, și știa cine cântă. Avea și o oglindă și diferite sticluțe și cutiuțe, un taburet din piele marocană, o cutie cu țigări din foi.
Tatăl își primea salariu tot de la un birou cu domnișoară. Privea atunci numeroasele ștampile de pe-un mic piedestal, se mira de discretul zgomot făcut de mașina de socotit, de părul platinat al domnișoarei care zicea prietenos: „Cu multă plăcere”, când el mulțumea.
De amiază, Monica rămânea în oraș, mânca frugal, zicea, într-un salon de ceai. Atunci era o domnișoară care fuma, zâmbind, într-un salon de ceai. Deseori o întrebau ce-a a făcut în oraș, la birou. Dar ea nu știa ce să răspundă.
Atunci încercaseră măcar să-și imagineze cum își scotea, în tren, abonamentul din portofelul ei roșu, cum mergea de-a lungul peronului, cum se întâlnea, în drum spre birou, cu prietene, cum răspundea cu un surâs la salutul unui domn.
Și apoi își mai imaginaseră de multe ori în aceste ore cum se întoarce acasă, cu poșeta și un jurnal de modă sub braț, parfumul ei; își imaginau cum se așază la locul ei, cum mănâncă apoi împreună.
În curând își va închiria o cameră în oraș, asta știau, și atunci ei vor cina iarăși la șase și jumătate, iar tatăl își va citi ziarul după slujbă, și-atunci nu va mai exista o cameră cu un picup, nici ore de așteptare. Pe dulap se afla o vază din sticlă albastră, suedeză, o vază din oraș, un cadou propus de-un jurnal de modă.
„E ca și sora ta”, zise femeia, „toate astea le are de la sora ta. Îți mai amintești ce frumos cânta sora ta.”
„Și alte femei fumează”, zise mama.
„Da”, zise el, „am spus-o și eu”.
„Prietena ei s-a căsătorit de curând”, zide mama.
Și ea se va mărita, gândi el, va locui în oraș.
Nu de mult o rugase pe Monica: „Spune ceva în franceză.” – „Da”, a repetat mama, „spune ceva în franceză”. Dar nu știu nimic să spună.
Știe să și steongrafieze, gândi el acum.
„Pentru noi ar fi greu așa ceva”, își spuneau adesea unul celuilalt.
Atunci mama puse cafeaua pe masă. „Am auzit trenul”, zise ea.
Peter Bichsel s-a născut în 1935 la Luzerna. A crescut în Olten, a studiat la Solothurn și a lucrat, ca profesor, între anii 1955-1968. Acum trăiește ca scriitor și foiletonist profesionist. Este considerat maestru al genului scurt, miniatural. Volumul de debut „De fapt, doamna Blum dorește să-l cunoască pe lăptar” (1964) i-a adus consacrarea rapidă, punând pecetea originalității pe ceea ce înseamnă o povestire „bichseliană” în formă scurtă. Au urmat alte volume de povestiri (puține la număr, Bichsel fiind acuzat că-i cam „zgârcit” cu cititorii) și numeroasele premii literare printre care cel al Grupului 47 și premiul Johann-Peter-Hebel. „Eu cred – mărturisește Bichsel – că sensul literaturii nu constă în mijlocirea de subiecte ci în aceea ca povestitorul să aibă suport. Oamenii au nevoie de povestiri pentru a supraviețui. Ei au nevoie de modele cu care să-și povestească propria viață. Numai viața care se poate, ea însăși, povesti este o viața plină de sens.” Și mai departe: „Eu doresc povestirii să-i opun povestirile.” (Radu Țuculescu)
Lasă un răspuns