„…cred că de-aceea s-au luat părinții mei ca să-și unească/ lipsa de mame” – scrie Hanna Bota în poemul „la semănat amintiri” din volumul „33 + 3. poemele copilăriei” (Editura Școala Ardeleană, Cluj, 2020). Viața la limită e unul dintre toposurile cărții: „la noi în casă s-au vorbit totdeauna vreo șapte limbi” – spune poemul „limba mea”, o poezie despre multiplele identități ale unei fetițe crescute într-o familie mixtă, româno-maghiară. Limba română care se cerne dintre mai multe e o limbă cu totul deosebită față de cea „standard” – dar orice limbă poetică se aseamănă și în același timp se deosebește de toate celelalte.
Cartea e o înșiruire de amintiri și, din acest punct de vedere, ea este „epică”; în același timp, prin confesiunile făcute la tot pasul și prin viziunea unică, rareori contrafăcută, ea e și „lirică”. Putem citi poemele ca pe niște fragmente din memoriile vorbitorului, dar putem să le citim și ca pe niște poeme „pur și simplu”, niște texte care vorbesc despre cel care le rostește și astfel despre noi toți.
Dar tu te-ai născut într-o familie mixtă? ar putea să mă întrebe cineva. Nu, nu m-am născut, dacă e s-o luăm din punct de vedere etnic. Dar cu fratele meu vorbeam și eu „băiețește”, și „cu ființele acelea mititele, de apăreau peste tot,/ se așezau pe gene, le găseam prin buzunare/ cu ele vorbeam îngerește” și eu. Deci m-am născut și eu într-o familie mixtă în care erau și oameni, și îngeri, cum sunt în toate familiile.
Suprarealism alături de realism, epic alături de liric, un întreg proces alături de evenimentele difuze, o copilărie privită din perspectiva unui adult care însă a păstrat mult din copilul care a fost. Volumul este bun pentru că (și atunci cînd) păstrează prospețimea copilăriei, și șchioapătă atunci cînd vorbește despre lucruri cumva exterioare sau îndepărtate de aceasta („e greu de știut acum care lume e mai adevărată/ care e mai frumoasă,/ mai dreaptă – după judecata blagiană” – paranteza poemului „tărîmul lui lasă-mă-n-pace” mi se pare forțată). În general, însă, antologia este frumoasă, sensibilă, poetică și senzuală literar. Ilustrațiile Laurei Poantă accentuează mai ales suprarealismul copilăriei prin „prezentarea” temerilor fericite ale copiilor, ale figurilor de care un copil se sperie cu bucurie.
Scrie un comentariu