Povestea seducătoare a amazoanelor, după Adriana Babeți

Adriana Babeţi, cunoscuta profesoară universitară de la Universitatea de Vest din Timişoara, reputată eseistă şi traducătoare – coautoare, alături de Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş, a primului nostru roman postmodern, „Femeia în roşu” (Cartea Românească, 1990) şi autoare, printre altele, a antologiei Barbey D’Aurevilly, „Dandysmul” (selecţie şi traducere; Polirom, 1995, 2013), urmată de impresionanta „Dandysmul. O istorie” (Polirom, 2004) – „recidivează” în 2013 cu un eseu la fel de impresionant, „Amazoanele. O poveste” (Polirom).

Cartea Adrianei Babeţi – rod al multor ani de cercetare şi de scris – este un tom de aproape 700 de pagini (plus bibliografie, indice de nume proprii şi indice de locuri) care se ocupă de istoria mitologică şi culturală a amazoanelor, din Antichitate şi pînă în contemporaneitate. Riguroasă, scrisă cu pasiune, dar şi cu acribie, punînd la bătaie o bibliografie amplă și diverse metodologii, cercetarea Adrianei Babeţi probează existenţa unei veritabile amazonologii. Studiu cultural exhaustiv, trecînd cu aceeaşi pasiune şi erudiţie de la mitologia greacă şi romană la textele literare, din Evul Mediu, Renaştere şi pînă în modernitatea europeană, de la domeniile filozofic, istoric, medical etc. la cele ale modei, orfevreriei, vestimentaţiei, imaginii corpului, fără să ignore „valurile” feministe din cultura europeană (de care imaginea stilizată a amazoanei moderne e, inevitabil, legată), „Amazoanele. O poveste” reprezintă o carte extraordinară, cu multe „intrări“, ale cărei capitole pot fi citite cursiv sau într-o ordine aleatorie, o carte savurată pe îndelete sau consultată atunci cînd e nevoie.

Scrisă alert şi captivant – în ciuda informaţiei bogate, docte şi a referinţelor numeroase –, ea cucerește, cu siguranţă, nu numai publicul de specialitate, ci şi marele public, fiindcă autoarea se lasă prinsă, ea însăşi – cu nostalgia unei amintiri marcante din copilărie –, în mrejele unei „poveşti“. Aşa cum „Dandysmul” era intitulat „o istorie”, cartea despre amazoane – fiinţe incerte, la limita, deseori fragilă, dintre mit şi realitate – este numită „o poveste”, pentru că lucrează nu cu date istorice, ci cu materia impalpabilă a imaginarului omenesc. E o carte, în ultimă instanţă, plină de farmec, străbătută de subiectivităţi asumate personal şi circumscrisă biografic, o carte a unui „intelectual şarmant” (cu termenul lui Antoine Compagnon).

⁎

Adriana Babeţi alege ca strategiile sale de „atacare” a subiectului să fie întocmai strategiilor prezentate în tratatele de luptă: capitolele mari se numesc, rînd pe rînd, „Îmbărbătare”, „Atac”, „Incursiune”, „Contraatac”, „Încercuire”, „Asalt”, „Paradă” şi „Retragere”. În punctul acesta intervine elementul biografic: marcată de amintirea jocurilor de strategie militară, învăţate în copilărie de la un bătrîn ofiţer, care îi fabricase din carton şi hîrtie o machetă a „Timişoarei fortificate”, cercetătoarea şi-a dorit, cu ani în urmă, să scrie un studiu despre „arme şi litere”, despre amestecul, similarităţile ori diferenţele celor două, sfîrşind prin a elabora un studiu despre… femeile războinice, adică amazoanele.

Ce sînt, aşadar, amazoanele? Au existat ele cu adevărat? Sînt întrebările de la care porneşte cercetătoarea, prilej pentru savuroase incursiuni în etimologie, dar şi în textele istoricilor greci din Antichitate, fiindcă – în mod paradoxal – amazoanele sînt menţionate mult mai des, şi în descrieri mai detaliate, în textele istoricilor decît în textele de ficţiune ale epocii. „Amazonlandia“ se prezintă, „la finalul atacului”, în felul următor: „zecile de tărîmuri, unele aflate la graniţa dintre mit şi realitate, unde anticii credeau că ar fi trăit şi luptat aceste femei. Ţara fără margini s-ar fi întins, cu tot cu poveştile ei, din Libia în Sciţia şi din nordul Turciei pînă în Caucaz, din Tracia în Boemia, ba chiar peste mări şi ţări, în cele două Indii. Îmi era însă limpede un singur lucru: că grecii le trimiteau cu închipuirea pe aceste femei bărbătoase dincolo de hotarele lumii lor civilizate, în negurile barbariei, alături de oamenii ciudaţi. Ba chiar alături de monştri”. Aici Adriana Babeţi face loc unei afirmaţii-cheie, un fir roşu al cercetării: imaginea amazoanei – aşa cum s-a manifestat ea în timp, de la o epocă la alta, cu stilizările de rigoare – reprezintă un fel de turnesol pentru evoluţia mentalităţilor europene. Aceasta pentru că amazoana reprezintă, multă vreme, categorii de tipul: marginalitate, ciudăţenie, barbarie, ba chiar monstruos.

⁎

Apariţia şi dispariţia amazoanelor din cultura variilor epoci indică şi un anumit nivel mentalitar în raport cu emanciparea femeilor; amazoana modernă este, prin forţa lucrurilor, şi o feministă. Adriana Babeţi se ocupă şi de reacţiile bărbaţilor la acest tip de femeie, mai ales în societatea românească, cu puternice accente patriarhale şi misogine, aflată (mereu) în decalaj faţă de Europa Occidentală. Fac aici trimitere la subcapitolul „«Zoe, fii bărbată!» sau amazoneritul la români“ (din cadrul „Incursiunii”), în care Adriana Babeţi cercetează imaginea amazoanei în cultura română – care este „tîrzie, rară, destul de firavă estetic şi, oricum, mult stilizată”. După toate aparenţele, amazoanele apar pentru prima dată în capitolul I din „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” al lui Dimitrie Cantemir, text scris între 1719-1722, iar într-o operă de ficţiune – în „Manoil” (1855), romanul lui D. Bolintineanu. Analiza merge de la lexicoanele şi enciclopediile româneşti, literatura populară şi textele istoriografice de pînă la paşoptişti şi puţinele consemnări ale amazoanei în literatura paşoptistă pînă la perioada interbelică, ceva mai bogată la acest capitol, odată cu debutul emancipării femeilor: „Oare de ce – se întreabă, pe bună dreptate, autoarea – poemaţionul eroi-comic al lui Ion Budai-Deleanu, inspirat de marile epopei ale Antichităţii şi ale Renaşterii, dar şi de spiritul ironic-parodic al Luminilor, nu scoate la iveală o figură feminină războinică? E prea devreme la noi, în 1800, ca – de pildă – voinicul ce-i răsare lui Parpangel din pădure, îmbrăcat în «zaoa luminoasă », să fie o Bradamante autohtonă, şi nu Argineanul cel viteaz?”.

În perioada interbelică, o epocă a sincronizării culturale cu Occidentul şi a emancipării feminine fără precedent, paginile dedicate amazoanei, „cel mai radical tip de femeie independentă”, marcat obligatoriu prin „agresivitate şi mînuirea armelor”, rămîn extrem de puţine. Ele apar cu preponderenţă la avangardişti, la Saşa Pană, dar şi în poeme de Ion Barbu („Dionisiacă”) sau Arghezi (portretul moşieresei din ciclul „1907”). „Amazoane” adaptate modern sînt şi Ada Razu, eroina Hortensiei Papadat-Bengescu, sau Floarea Codrilor, femeia-haiduc, personajul de inspiraţie folclorică al lui Panait Istrati. În mod straniu, remarcă autoarea, amazoana apare mult mai des în textele româneşti de tip tradiţionalist, de inspiraţie folclorică, decît în cele citadine, moderniste.

⁎

Adriana Babeţi surprinde cu pertinenţă modul în care amazoana, acest model de feminitate antică, migrează – în decursul timpului – de la marginalitate la o zonă centrală în modernitate, înglobată fiind de mişcările feministe europene, iar de aici şi mai departe, în cultura pop, cultura de larg consum a postmodernităţii, unde e prelucrată abundent (vezi „Secolul XX şi amazoanele «pentru toţi»): „Chiar dacă, de pildă, printre scriitorii interesaţi de stilizarea în spirit modernist a acestor femei se numără între cele două războaie mondiale şi nume mari (Marcel Proust, Virginia Woolf, William Faulkner, Arthur Schnitzler, Marguerite Yourcenar, Georges Bataille, D.H. Lawrence, Karel Čapek), trebuie recunoscut că aceştia o fac fie incidental (Proust, Faulkner, Lawrence, Schnitzler, Čapek), fie ca un simplu exerciţiu de imaginaţie (Woolf, Yourcenar, Bataille)”. În schimb, amazoanele proliferează în artele vizuale, în film, seriale TV, jocuri pe calculator sau BD-uri: „Ar fi vorba despre două categorii care se sustrag comercialului pur: pe de o parte, cărţile sau filmele cu femei războinice care aparţin, e drept, unor specii populare (capă şi spadă, thriller, SF etc.). Fără a fi capodopere, ele rezistă onest la o sumară judecată estetică, deoarece, în genul lor, sînt realizate cu un profesionalism cert. Şi, pe de alta, ar fi cîteva producţii «cu amazoane» ale unor autori postmoderni, opere de primă linie, care apelează la elemente din recuzita artei de larg consum, dar îi dau produsului final o anvergură estetică impresionantă” (în prima e citată trilogia suedezului Stieg Larsson, „Millenium”, dublu ecranizată; în cea de-a doua: filmul „Kill Bill” al lui Tarantino sau „Tigru şi dragon” al lui Ang Lee).

Una peste alta, „Amazoanele…” Adrianei Babeţi reprezintă o carte impresionantă prin anvergură, dar, fără îndoială, seducătoare, fiindcă erudiţia cercetătoarei este una plină de vibraţie personală şi de farmec stilistic.

Adriana Babeți, „Amazoanele. O poveste”, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 740 p.

Articol apărut într-o primă formă în „Observator cultural” nr. 710/2014

Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere

Anul acesta, pe 17 mai, s-au împlinit 105 ani de la nașterea poetului Geo Dumitrescu (1920-2004), ocazie cu care reiau ...

⁎

⁎

⁎

Susține jurnalismul cultural independent

Despre autor

Adina Dinițoiu

Alte articole

Scrie un comentariu X

Newsletter