Flash fiction stories – aprilie 2022 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Suge-o, Rareș!

Răzvan Macovei

Nu știu de ce m-am apucat de șah la 30 de ani. Oamenii de vârsta mea fac credite și întemeiază familii. Eu mă joc șah online, învăț deschideri, finaluri, frunzăresc cărți scrise de campioni ruși, merg la turnee pe litoral, stațiuni montane, hoteluri și săli de sport din București. Am agonisit un rating FIDE bunicel, ba chiar am bătut un Maestru Național într-un turneu. E drept, maestrul avea 87 de ani și îi tremurau piesele în mână când muta, probabil uitase numele nepoților și îi lua minute bune să-și amintească cine este când se trezea dimineața, dar a win is a win.

„Weekend Șahist Bucureștean” e un turneu lunar care se ține la hotelul Marshal Garden, pe Dorobanți. Două zile de șah clasic și turneu de blitz la final, în care ambii jucători au doar cinci minute pe ceas pentru toate mutările. Am jucat deja la câteva ediții, mi-am luat doza de bătăi umilitoare de la băieței autiști și fetițe cu Mickey Mouse pe tricou, sunt călit, dar tot doare când te domină pe tablă un mucea care abia a învățat să se lege la șireturi.

După un turneu de clasic slăbuț, l-am început pe cel de blitz fără pretenții. A cincea cafea nu își mai face efectul, mi s-a cam luat de șah, vreau să fac câteva puncte și să plec acasă cu o fărâmă de demnitate.

Mă așez la masă și bat darabana așteptând adversarul. Mă uit la adunarea contrastantă de copilași hiperactivi și bătrânei lenți, cu puloverele găurite de molii, și mă gândesc că mi-ar plăcea să am o prietenă. Pe scaunul de alături se așază Rareș, un băiețel de vreo unșpe ani care m-a bătut la un turneu anterior. Când i-am întins mâna atunci, în semn că cedez, Rareș a întins-o și el, dar a tras-o înapoi și a dus-o după ureche – un gest de o răutate gratuită care m-a făcutsă-i zic „futu-ți morții mă-tii” în gând unui copil de unșpe ani. Acum urmează revanșa.

Încep meciul concentrat, aproape încordat, în orice caz, ridicol de competitiv pentru situația de față. Deschid cu Gambitul regelui, o deschidere agresivă, dar cu care Rareș pare familiar. Mută repede și corect, cu un rânjet superior pe buze. E atât de antipatic încât vreau să-i bat părinții. Totuși, pe la mutarea zece, puștiul nu vede o combinație, pierde un pion și își blochează regele în centru, într-o poziție periculoasă, dacă nu chiar pierdută. Când realizează magnitudinea greșelii pe care a comis-o, rânjetul îi dispare de pe buze, se încruntă și bufnește nervos. Contemplarea unei strategii salvatoare îl aduce în criză de timp. Se uită la ceas și se panichează. Cu treizeci de secunde rămase și multe piese în minus, Rareș mută, hiperventilează și speră degeaba. Fuge cu regele hăituit pe tablă și plesnește butonul ceasului după fiecare mutare. Eu mut calm, am timp căcălău și o poziție pe care n-am cum s-o pierd. Când stegulețul apare pe ceas și indică înfrângerea lui Rareș, puștiul începe să plângă în hohote.

— Hai, măi, nu plânge, e doar un meci de șah, îi zic.

Rareș plânge și mai aprig. Șiroaie de lacrimi și suspine. Își acoperă fața cu mâinile, ar vrea să intre în pământ, gest care mă jignește – așa umilitor e să pierzi împotriva mea? Come on.

Antrenorul lui, care asistase la finalul jocului de pe margine, îl hârjonește pe puști cu o plăcere bizară:

— De cine te ascunzi? De șah nu poți să te ascunzi, hehe!

Copilul fuge la baie să se spele pe față. Eu mă ridic de la masă, îmi iau paltonul de adult din garderobă și ies să fumez pe balcon. Trag din țigară cu poftă, scăldat într-o satisfacție izvorâtă din cea mai delicioasă sursă – lacrimile unui copil nesuferit.

Ce băiat frumos!

Emilia Crosman

-Ce băiat frumos! Să-l pupe tanti. Nu vă supărați, nu? Uitați-vă cum se întinde spre mine. Știe el cine sunt oamenii cu suflet bun. Am avut și eu unul… tot cu ochii albaștri ca al dumneavoastră. A murit acum doi ani. Nu știu de ce. Pur și simplu a adormit. S-a dus într-o lume mai bună. Dumnezeu să-l odihnească! Hai la tanti, pui mic! Țuc, țuc, țuc, pupă-mă și tu un pic! Cred că leșin de emoție, cu câtă dragoste m-a lins pe obraz. Nu face nimic, am șervețele umede. Dragul de el. Câtă bucurie mi-a adus puiul dumneavoastră. Vă spun sincer, nu am mai zâmbit de luni de zile. Aproape că am uitat cum se face. Aveți mare grijă de suflețel, eu nu am știut cum să am grijă de al meu. Eram mereu plecată. Știți cum e… serviciu, vacanțe, prieteni. Sărăcuțul de el, se mulțumea și cu fărâmele de afecțiune pe care le primea de la mine. Nu s-a plâns niciodată. Tremura de bucurie de câte ori intram pe ușă. Să nu credeți că vreau să mă laud (mai ales acum), dar nu i-a lipsit niciodată nimic: mâncare, hăinuțe, jucării. I-am dat tot ce am avut mai bun. Păcat! Din punct de vedere material, nu i-a lipsit nici măcar o periuță de dinți, dar mi-am dat seama prea târziu că l-am lipsit de toată dragostea pe care aș fi putut să i-o dau. În prostia mea, păstram rezervele de afecțiune pentru pensie. Urma să am tot timpul din lume și să-l petrec doar cu el. Noi doi și orizontul. Sărmanul Paco, un Husky splendid. L-am iubit mai ceva ca pe un om. Nici fostul meu soț nu a fost atât de norocos. Altă poveste. Acum nu mai am timp. Vă las. Numai bine!

Non-comunicare

Mariana Dobrică

Sunt atât de singur…

Atât de singur…

Nu mai am nici măcar un prieten imaginar.

Atunci ești cu adevărat singur. Când nu-ți mai poți crea, în capul tău, un prieten, atunci când în realitate nu există niciunul.

Am avut câțiva prieteni imaginari. Dar au dispărut. I-am căutat, am întors pe toate fețele, am dat peste cap toate irealitățile posibile, dar nu i-am mai găsit. Parcă intraseră în pământ. În pământul acelor irealități. Sau poate imaginația mea se epuizase, poate nu mai aveam forța să găsesc în mine, nu în alții, capacitatea de a comunica, de a crea, de a stabili legături, sau dorința, sau voința, obosisem, dracu’ știe…

Secolul ăsta, al singurătății, cum se spune, este, paradoxal, și secolul în care se vorbește enorm.

Lena, o prietenă/iubită imaginară, mi-a spus, într-una din conversațiile noastre nocturne, că a obosit ascultându-i pe ceilalți. Uneori și pe mine. Cuvinte, cuvinte, cuvinte cu care te bombardează zilnic oamenii, fără a se întreba, fără a te întreba, nici măcar o clipă, dacă ceea ce spun te interesează cu adevărat. Ea aprecia tăcerea.

-Taci. Între prieteni nu e nevoie de cuvinte, de zgomote. Îmi doresc atât de mult un prieten lângă care să pot să tac.

Mi-a spus că avusese unul, în studenție, dar murise, și moartea e o tăcere, cea mai mare tăcere, poate tocmai de-aia l-a purtat mult timp după, risipit, în gândurile și tăcerile ei mai mici.

-Este extraordinar, de fapt, să ai un prieten lângă care să taci. Sau care să tacă lângă tine. Să tăceți amândoi.

Primul meu prieten imaginar a fost un băiețel blond, slăbuț și mai înalt decât mine, cu ochelari. A apărut din senin în camera mea, din care mama mi-a spus că nu pot ieși până nu îmi fac temele la mate, nu-mi plăcea matematica, nu îmi plăcea proful, nu înțelegeam mare lucru în clasă, mama nu știa nici ea, tata da, dar ajutorul lui venea prea târziu, seara, când ajungea acasă, obosit de la serviciu și numai chef de explicat probleme la mate nu avea, sau prea rar, în weekenduri, când stătea pe acasă și nu era plecat cu amantele lui cine știe pe unde, cum zicea mama. Era o după-amiază însorită, prin fereastra deschisă se auzeau băieții de pe scară, care jucau fotbal în spatele blocului, și fetele care cântau dându-se în cele două leagăne ruginite de lângă alee. Mi-a spus că îl cheamă Grig, că are 12 ani, că îi plăcea fotbalul, dar nu prea juca, prietenii lui nu acceptau un ochelarist în jocul lor decât atunci când erau prea puțini, mi-a explicat cum se rezolvă problema aia la care mă împotmolisem, apoi a plecat și eu am ieșit la fotbal și am dat și două goluri. Grig a venit mult timp în camera mea, îmi explica teoreme și exerciții, nu mai aveam nevoie de tata, care oricum se mutase cu amanta, și eu îi povesteam cum jucam fotbal.

În adolescență am avut o prietenă imaginară, Mirela. Atunci când eram îndrăgostit de cea-mai-cea colegă de clasă, Isabela-Bela, care, desigur, nu a știut niciodată că îi scriam poezii. Pentru ea eram matematicianul clasei, ăla care a ajutat-o în ultimul an de liceu să ia note de trecere la mate și care o însoțea uneori pe drumul spre casă, după ore, cărându-i rucsacul cu cărți. Niciodată mai mult. Atunci a apărut în viața mea Mirela, care semăna izbitor cu Bela, numai că ei i-am citit toate poeziile mele, ea m-a îndemnat să le trimit unei reviste literare locale, la poșta redacției, ea s-a bucurat împreună cu mine când au fost publicate și când mi-am văzut numele tipărit pe o pagină, ea m-a ajutat să devin poet. Fiindcă am devenit, cu timpul, un poet destul de bun. Când am început să scriu proză realistă Mirela m-a părăsit. Nu-i plăcea realitatea. Belei i-am spus că fusesem îndrăgostit de ea și că poeziile alea romantice din volumul de debut îi fuseseră adresate peste ani, când devenisem o „celebritate” și ajunsesem în orașul copilăriei și adolescenței mele ca să lansez ultimul meu roman, a cărei acțiune se desfășura chiar pe străzile lui. Ne-am plimbat pe străzile alea în înserarea caldă de vară, după lansare, Bela, adolescenta rebelă, căreia nu îi plăcea matematica, devenise o femeie planturoasă și frumoasă, proprietară a unui salon de înfrumusețare numit Bela, cum altfel?, cu două divorțuri la activ și un băiat adolescent turbulent.

Lena, cea iubitoare de tăceri, a apărut după ce m-am căsătorit. Și era opusul Dorei, soția, cea mai vorbăreață ființă de pe pământ. Dar nu a putut scăpa de vigilența Dorei, care considera orice intruziune, chiar și imaginară, în templul sfânt al căsătoriei, ceva nepermis. Și a dispărut în tăcere, poate a murit ca prietenul ăla al ei cu care îi plăcea atât de mult să tacă. Dora vorbea, vorbea, vorbea întruna, nesfârșit – taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca…- , nici în visele mele nu se putea opri din vorbit, ajunsesem să mă bucur când plecam de acasă fără ea, am început să îi spun că sunt invitat pe la vreun eveniment literar și lipsesc două-trei zile, dar nu mă duceam la niciun eveniment, mergeam la gară, mă suiam într-un tren oarecare, fără vreo destinație anume, coboram în vreun loc unde bănuiam că există un hotel, chiar prăpădit, la care mă cazam, uneori scriam, alteori doar priveam în tăcere pereții albi ai camerei sau mă plimbam aiurea pe străzi, ziua sau noaptea, un necunoscut printre alți necunoscuți. Ajunsesem să prețuiesc tăcerea, să înțeleg că e de aur și nu îmi era dor de Dora și de multele ei cuvinte, ci de imaginara mea Lena, o prietenă iubită, o iubită prietenă, care să tacă și lângă care să tac pur și simplu și speram/așteptam ca într-o zi să se întrupeze din tăcerea ei aurie sau din tăcerea mea rarefiată și albastră sau din ambele…