Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Ceața din mine
Monica Suditu
Sună ceasul. Mă dau jos fără să lenevesc. Sar din pat, pășesc printre papuci și o cremă căzută la marginea patului și ajung în sufragerie.
Agăț telecomanda să pun muzică. Apăs. Nimic. Nu merge. De ce, oare? Apăs din nou. Nimic.
— Nu mai are baterii, spun.
Deschid sertarul, pun mâna pe două baterii noi, micuțe, și încerc să le înlocuiesc. Da’ de unde? Cele vechi, înțepenite în telecomandă, au prins rădăcini. Nu vor. Bag unghia să trag de ele, retrag repede. Îmi stric o frumusețe de manichiură dimineața, la prima oră. Mă enervez. Îmi vine să trântesc telecomanda să sară cu tot cu baterii. Mă iau căldurile. Reușesc, într-un final.
Cu mâna întinsă, apăs cu sete pe telecomandă. Tot nimic. Îmi scapă o înjurătură printre dinți. Puteam să o spun tare, că și așa nu mă aude nimeni. Mă uit în jur, disperată. Văd cablul întins pe jos. Acolo era, în fața mea, în tot timpul ăsta. Dacă ar avea creier, s-ar prăpădi de râs.
Îl înfig în priză, deschid televizorul, pun muzica tare, în surdină. Nu mă interesează ce spune. Îmi rezonează în corp.
Cu pastă de dinți în gură, dau din fund în ritm. Mă spăl, mă îmbrac, ies.
Ce ceață. Ce vreme. Ce urât. Toți în haine, îngrămădiți, cu glugile pe cap. Eu, cu o coajă de haină de blană, cu o fustă de tul care nu se simte, niște cizmulițe, parfum de crini și capul sus, primesc bucuroasă aerul rece în piept. Traversez, merg, salut, ajung în parcare.
Mașina transpiră de frig. Pornesc motorul, aștept puțin să se trezească și ea, și plec ușor. În primele minute sunt în căruță, așa mă țopăie. Cauciucuri noi. Sar ca o căpriță. Pun aceeași melodie ca acasă. Intru în ritm, fredonez, cânt, zâmbesc.
În jur, șoferi posomorâți, încruntați, cu uitătură acră. Eu zâmbesc și râd. O zi urâtă ca o haină veche, găurită. Și ce? Azi sunt soarele din ziua mea.
Ceața mă învăluie treptat și mă aruncă în trecut. Mă văd într-o gară mare, plină, cu miros de cornuri calde. Așezată pe o bancă, cu un bagaj mic în mână, stăteam aplecată în față, cu o palmă sub burtă. Nu puteam să mă îndrept. Ațele de la operație trăgeau de piele ca torțile unei sacoșe prea pline — dacă mă ridicam, simțeam cum se subțiază, cum amenință să cedeze. Respiram scurt, ușor, ca să nu le simt cum sapă în carne. Căutam speriată în ceață peronul potrivit. Urma să îndur o călătorie lungă în tăcere, cu dinții încleștați. Îndoită de durere, pe banca din lemn scrijelită de vreme aspră, cu ochii în genunchii oamenilor care mișunau rapid și se ștergeau de mine, nu aveam forță să întreb dacă ăsta e trenul din bilet.
Refrenul izbucnește în aer. Sunt în mașină. Clipesc des. Ating icoana mică de sub bord.
În jur văd ochi neutri, șterși. Așa arată un om normal. Au viață în doi, au liniște și obligații de zi cu zi. Dau să întind gâtul să mă zgâiesc în retrovizoare. Doi ochi vii și intenși mă studiază. Mă retrag ca un melc în carapace. Așa arată o viață simplă, cu un gol în ea?
Dacă golul din mine ar avea o formă, ar fi o mămăligă caldă fără sare sau o fântână fără apă.
Îmi scapă un oftat. Muzica nu mai ajunge la mine. Ceața îmi pătrunde în oase. Trag de mine în fiecare zi. Hai că poți, îmi spun. Trăiește pentru tine, nu pentru ce ar putea fi.
Îmi cade zâmbetul, îmi cade fața. Soarele din ziua mea este un dinte ascuțit care mă zgârie acum. S-a dus entuziasmul meu. Mi-au înghețat picioarele în cizme, dresurile îmi alunecă pe coapse, pielea mi se încrețește de la frig.
O frână bruscă în față mă pune în instinct. Frânez rapid și îmi sar toate de pe scaun. Cafea pe mine și covrigi cu mac care au plonjat la picioare. Mormăi ceva și privesc în față. De ce a frânat?
La trecerea de pietoni, un bătrânel cu cârja se târâie greoi. Ce caută la ora asta afară? mă gândesc. Nu are somn, nu are viață? Dacă o fi mai singur decât mine și caută să fie viu?
Cine a spus asta? mă întreb în gând. Tot eu.
Cu un șervețel șterg pata de cafea. Mă întind după un covrig și mușc cu ciudă.
Nu aș vrea să fiu în bocancii lui.
— Tu cum te foiești noaptea și arunci un ochi să vezi dacă s-a luminat afară? Și nu ai vârsta lui. Fii bună, nu arunca cu etichete, femeie. Nu asta ești tu, spune vocea mică.
— Sunt grăbită și nervoasă, ce vrei? mă gândesc, în timp ce o undă grea și caldă se coboară în măruntaie.
Bine, ai dreptate, recunosc tot eu. Ridic privirea pentru o secundă la cer. De acolo vine bunătatea mea.
Hai, moșulică, mișcă-te mai cu talent, dacă ai ieșit din casă, bagă și tu un sprint cât poți.
Sumar Literomania nr. 395-396 (2026)
Scrie un comentariu