Iliuță Bufneru deschise ușa din spate a casei pe tăcute și pe beznă, căutând să simtă treptele cu piciorul înainte de a păși, ca nu cumva să se dea de-a berbeleacul și să îi scoale pe cei din casă. Stătuse un sfert de ceas cu ochii în tavan, lungit în pat, să își învețe ochii cu întunericul și să se asigure că ceilalți dorm adânc. De copii nu avea grijă, erau cruzi, dar nevastă-sa, Mărioara, avea somnul ușor. Se învățase, zicea ea, să doarmă iepurește, pe furiș, cu urechile ciulite, ca să audă pruncii când plâng noaptea și să le dea țâță sau să îi legene. Aveau doi în casă și alți doi în pământ. Se chinuiseră amândoi nu să nască, ci să îi crească și acuma Mărioara îi păzea ca pe lumina ochilor, să nu rămână și fără ei. Lumea prin sat vorbea că primii doi prunci muriseră din cauza doctoriței Istrate de la Gătaia, de la dispensarul rural, care pusese de mai multă vreme ochii pe bărbatu-so și nu se împăcase cu gândul că o trecuse cu vederea pe ea, femeie cu școli, pentru o țărancă desculță.
Adevărul că, și de-ar fi fost așa, doctorița Istrate nu pierduse mare lucru. Era acest Bufneru un om sucit și tras din rindea. Mamă-sa și tată-su nu avuseseră altă avere decât palmele lor și ale liotei de copii pe care Dumnezeu îi trimitea, an de an, în casa în care ajunseseră să doarmă întinși pe jos, pe niște preșuri, ca vierii în grajd, din lipsa locului și a paturilor. De la un rând de socri au primit o funie de pământ să le fie cămin de casă, iar ceilalți le aduseseră cu carul lemne de casă din pădure. Așa și-au făcut două odăi mici și au început să umple fiecare locșor, nu cu albituri, mobilă și lucruri de trebuință, ci cu prunci plângăreți și mărunți. Ce pământ aveau abia le-ar fi fost destul pentru ei doi, când au venit copiii nici n-au mai căutat să capete altul, niciodată n-ar fi fost suficient pentru toți. Munceau, deci, cu palmele, bărbatul, mai ales, scotea lemne din ocolul forestier și le vindea cum putea. Acasă aducea câteva surcele, dacă și acelea, de frică să nu fie găsit cu ele și dus la judecătorie, la Gătaia, unde era reședința plasei Radu Negru. Îl prinseseră, nu-i vorbă, de mai multe ori jandarmii rurali și se întorsese acasă zdrobit cu patul puștilor, dar oasele le avea bune și pe ele nu era carne care să se strice. O târâiseră așa până când copiii, mărindu-se, au început să fie buni nu doar la a plânge și a se cufuri pe ei, ci și la a plivi buruienile în grădină, a săpa aplecați toată ziua în soare, a sparge lemne… Aveau de acum o mică armată de muncitori și făceau munci unde era nevoie de mai multe brațe: săpat porumbul de întâia și de-a doua, siripit fânul, întors și strâns repede multe zeci de prăjini de iarbă, că stă să plouă și se strică, adunat linuri peste linuri de prune cât erau coapte și nu se treceau, ca să fie țuica cât mai tare și să fie vândută la preț bun pe Vlașca… Așa crescuse Iliuță și se făcuse înalt și smead, la fel ca taică-su, dar dacă taică-su părea făcut din lemn, cioporât din bardă, el, Iliuță, părea o bucată de piatră, rece și tare. Frigul nu-l îngheța și căldura nu-l toropea. Muncea desculț în noroaie și nu pățea nimica.
Iliuță nu-i mai spuneau decât maică-sa, pentru care păstrase o dragoste pe care nu știa să și-o arate, și nevastă-sa, Mărioara, pe care o iubea fără gesturi și fără semne, dar îndestul de hotărât și statornic ca să nu fie nevoie de mai mult. Și ea, Mărioara, crescuse tot într-o casă rău întocmită. Prin acoperișul de șindrilă intra apa și prin pereții de nuiele sufla vântul ca afară. Curtea era toată plină de băligar de la vite. Aveau o singură cameră și o tindă îngustă, cu vatra focului. Odaia de dormit o humuleau cu humă amestecat cu băligar, în tindă dormeau, în zilele reci, vierii, junicile, cloșcile pe ouă. Spre deosebire de bărba-su, însă, aveau niște lavițe de scândură, sub care țineau ce se nimerea: dovleci de iarnă, un săcotei de cartofi, vadra de apă cu căuș. Casa era foarte joasă, cu ferestre mici, cu hârtie în loc de geam, și cu o lampă de tinichea pentru lumină.
În curte, își amintea Mărioara bine, singura mobilă era o culme de rufe, o pălugă înaltă de lemn spânzurată cu capetele de două frânghii. Mai aveau și o pătulă mică și un coșar de vite, de fapt un fel de pătrat din bârne de lemn, învelit cu coceni și îmbrăcat, în chip de pereți, tot în coceni. Ouăle, carnea, laptele (când aveau vacă sau oi, adică rar) le vindeau dacă se ivea cui și în casă mâncau tot felul de fierturi (’’zamă lungă să ne-ajungă’’), rele și care nu țin de foame: știr, lobodă, mâncare de frunze de sfeclă, urzici, bob, și tot timpul mămăligă: goală, coaptă pe plită, făcută chisăliță cu prune fierte… Tot cursul anului colinda, flămândă, cu surorile și frații ei și ceilalți copii din sat, plaiurile căutând de-ale gurii: măcriș acrișor, fragi, mure, bureți, mere pădurețe, fruze de Arminden. Învățase toate ierburile care, deși nu țineau de foame, se puteau mânca și amăgeau burta. Când s-a făcut mai mare, taică-su a căutat s-o mărite și să o dea de-acasă, căci mai avea și altele pe cap și trăgea nădejde că sora mai mare, dacă se mărite bine, le va putea ajuta și pe celelalte să-și găsească bărbați în rând cu lumea. Au muncit toți să îi facă un rând de straie ca să iasă la horă fără să se facă de râs, doar-doar o va vedea-o cineva care nu se uită după pământ și avere, ci după o femeie bună și de casă. Asta nu s-a întâmplat, însă, încât de la o vreme Mărioara nici n-a mai vrut să meargă duminica la horă, văzând că n-o scoate nimeni să joace, și doar cu multă muncă de lămurire a primit să se ducă din nou, dar numai la sărbătorile mari, când veneau la târg oameni din toate părțile, din toată plasa, nu doar de pe valea lor.
Pe Iliuță nu-l știa decât din vedere, trecuse cu căruța și pe la ei, prin Pământeni, sau pe jos, cu oamenii la muncă. Stătea sus pe coastă, la Depărteni, pe unde ea nu ajunsese decât de vreo două ori ca să cumpere de la o bătrână arnici pentru fotă. În ziua aia se băgase în horă fără prea multă tragere de inimă, mai la coadă, să nu zică lumea că, după ce că nu o caută niciun flăcău, mai e și fudulă. Iliuță a rupt hora lângă ea, a luat-o de mână și a tras-o, strângându-i mâna cu palma lui mare și aspră, pe cătarea jocului. La urmă, după ce hora s-a spart, n-a lăsat-o din mână, a scos-o deoparte și a întrebat-o:
— Știi cine sunt eu?
— Din văzute te știu, i-a răspuns ea. Mai mult nu știu.
— Nici n-ai fi avut de unde, nu s-a supărat el. Noi suntem șapte frați. Am muncit cu palmele astea două până acum, de asta n-am ieșit în horă. Am strâns de pe unde am putut. Acuma m-am hotărât să mă însor. Te-am văzut, știu cine ți-e mama, tata, surorile. Am cumpărat o funie de casă lângă pădure. Dacă vrei să te măriți cu mine, eu vin să te cer la părinți și facem nuntă cu toată rânduiala, pe cât vom putea. Dacă tu ai nădejde de altul, să îmi zici. Eu cu alta nu vorbesc. Nu te uita că am puțin, nici tu nu ai mult. Muncim amândoi cu nădejde și din puțin vom face mult. Nu-ți spun să muncim cu palmele să facem averile, că la averea mare trebuie să vrea și Dumnezeu.
Mărioara a primit. Au făcut nuntă cum au putut, cu un cozonac copt de o vecină, țuică strânsă ca oim la adunat prunele altora și un berbec cumpărat de la ciobanii de pe islaz. Varză cu carne, cozonac, țuică și, după suflet, poame uscate, asta a fost nunta lor. Socrii mici au plătit un vecin cu căruță să urce cele câteva albituri ale miresei sus pe coastă, la Depărteni. De căruță au legat junica, dusă și ea tot în chip de zestre la casa bărbatului, și au urcat așa, cu mireasa peste perne, ferchezuită ca o sorcovă, să o vadă tot satul și să nu mai spună că ’’din două sărăcii adunate nu iese decât o sărăcie mai mare’’. S-au adunat toate neamurile: părinți, frații, surori, au pus-o de-o clacă și le-au făcut o casă de lemn, după care i-au lăsat să fie de-acum bărbat și femeie.
Și-a fost cum a zis Ilie.
Cum binele însă, nu durează mai mult decât lumina unui felinar în mersul trenului, de la o vreme Ilie auzise de la notabilitățile comunei că o să vină comuniștii și o să le ia la toți pământul ca să facă fermă colectivă, cum e la ruși. Alții ziceau că o să ia numai pământul de pe vale, că pe coaste e pământ rău și e greu să urci pe toate râpele alea, sau că o să ia numai pământul chiaburilor (da, dar cine erau chiaburi la ei în comună? nu știa nimeni să zică) și pământul fostei ferme regale și că pe săraci, pe cei care intră în partid și pe veteranii, văduvele și orfanii de război îi lasă în pace. Ilie nu fusese mobilizat, fiind capul familiei și singurul care aducea bani în casă, cu asta nu s-ar fi scăpat, dar era țăran sărac și cu asta poate că ar fi scăpat. Pe Ilie politica nu-l interesase niciodată, nu era nici cu unii nici cu alții și de votat nici nu-i trecea prin cap, neavând vreun motiv să bată drumul în zi de sărbătoare până la Bucuria unde era secția de votare pentru ceva care, indiferent de rezultat, nu aducea nicio schimbare. Primarul actual, unul Miță Ciotlăuș, fost când la liberali, când la țărăniști, când la legionari, după cum ieșeau scorurile la alegeri, era acuma cu Frontul, adică cu comuniștii dar nu chiar pe față, și nici el nu știa ce să spună. Când îl întreba cineva în primărie ce va să fie, Dumitru le spunea că toate zvonurile despre colectivizare sunt minciuni sfruntate ale partidelor burgheze, ca să sperie și să îndepărteze lumea de front, singura forță politică capabilă să salveze țara. Doctorul Petru Groza însuși, și le arăta ziarul, jurase de față cu patriarhul că partidul comunist nu are niciun gând să le ia oamenilor pământul, ba dimpotrivă. Nu făcuseră ei, frontiștii, reforma agrară, nu confiscaseră ei ferma regală și nu împărțiseră ei pământul oamenilor din comună? Ce dovadă mai bună vreau?
Ar mai fi fost o scăpare, dar era lucru cu anevoie. Împărțeala fermei se făcuse fără acte, după cum stabilise Mihail Împungerouă, capul organizației locale de partid, cu câțiva ciraci de-ai lui: Radu Bozie, Nicu Andrițoiu, unul Hanț Pohrib, un sas sau ungur care înainte de războiul al doilea fusese cizmar la Domnești, și o femeie tânără, Cecilia a lui Militon, căreia toată lumea îi spunea Cici, o femeie înaltă, blondă și cu ochi spălăciți. Niciunul din ei nu era, la drept vorbind, vreun comunist convins. Organizația o făcuse Pohrib, sosit în sat după 23 august, și despre care gurile rele spuneau că fugise din Domnești ca să își piardă urma. Fiind neamț făcuse, zicea lumea, politică fascistă și, ca să scape, se băgase repede în Partidul Socialist, de care se mai auzise și înainte de ărzboi, și se mutase cu nicovală și sule cu tot în Gura Văii. Câteva luni n-a făcut nimic, afară că își pusese pe casa în care stătea cu chirie o pancartă din cârpă vopsită: Partidul Socialist, filiala locală com. rurală Bucuria, plasa Radu Negru, județul Mușcel. Dup-aceea, rând pe rând, ștergea partidul vechi și scria pe cel nou, după cum auzea că se schimbă denumirile: Frontul Național Democrat, Blocul Național Democrat, Frontul Plugarilor. Ajunsese, de la o vreme, la Partidul Muncitoresc Român dar, nemaiavând loc, văruise cârpa și scrisese peste cu cărbune negru, străduindu-se să deseneze și emblema partidului din Scânteia. Abia după ce Împungerouă s-a întors din sat, fără să dea mai multe detalii despre ce făcuse, afară că ’’luptase cu regimul fasșîst și fusese închis de criminalii de război’’, organizația locală a prins ceva vlagă. Asta a fost la ceva vreme după ce trecuse prin comună scriitorul Hencleș de la organizația județeană și făcuse o adunare la primărie în care anunțase că o să li se împartă țăranilor ferma regală. La toți le sclipeau ochii, dar n-au îndrăznit să facă mai multe până n-a sosit Mihail Împungerouă, l-a dat afară pe primarul de atunci, care rămăsese de pe vremea lui Antonescu, în lipsa unor noi alegeri, și a mutat oborul de vite în curtea fermei, ca semn că de-acuma el, adică primăria, e stăpân. Ceilalți, Bozie și Andrițoiu, se alipiseră de Mihail cu nădejdea că vor primi mai mult pământ în felul acesta. Cât despre Cici, abia dacă știa cine e la conducerea țării. Organizația locală avea nevoie de un secretar, ceilalți abia dacă știau să scrie sau, și dacă știau, nu aveau nicio tragere de inimă s-o facă, și cineva trebuia să consemneze procese verbale și dări de seamă către șefi. Cici scria frumos și iute, era săsoaică orfană de lângă Mediaș și își amintea cum, înainte de primul război, mergeau la biserica lor luterană și vorbeau numai în germană și n-aveau icoane, nici cântări. Războiul o făcuse orfană și statul român o trimisese acolo, în Mușcel, să o crească familia Militon, căci mama ei adoptivă, una Nuța, era stearpă și spera, prin înfierea ei, să i se dezlege pântecele și să aibe un prunc din sângele ei. Nu izbutiseră și o crescuseră pe Cici ca pe copilul lor bun, mai ales că era o fetiță frumoasă, ca o păpușică, blondină și cu ochii verzui cum nu mai era alta pe vale.
Împungerouă și cu ai lui împărțiseră ferma așa cum le venise lor la îndemână, pe prietenii și râcă, și-i dăduseră și lui Ilie o bucată măricică, câteva pogoane bune, la marginea hotarului. Lui Bufneru i-au dat pământ pentru că, pe de o parte, îl știau că muncește cu palmele și cu spinarea pe toată valea și, pe de altă parte, pentru că se sileau să-l atragă în partid. În Depărteni, pe coastă, nu aveau pe nimeni. Se iscaseră, dup-aceea, tot felul de certuri căci oamenii care nu primiseră pământ, mai ales cei mărginași fostei ferme, se porniră a protesta și a aduce tot felul de jalbe, irtii și hrisoave prin care căutau să dovedească că fosta fermă se făcuse pe pământul lor vechi pe care regele (sau boierii, sau popii, fiecare cum i se părea mai bine) îl răpise prin silnicie ca să facă Ferma Pomicolă Model Bucuria. I se năzărise atunci și lui Ilie nădejdea că, dacă va putea dovedi că bucata de pământ cu care fusese împroprietărit a fost luată cu zapca de rege, o va putea păstra-o și apoi, dacă comuniștii nu o iau la colectivă, va ști să se judece și să câștige cu alți moștenitori care ar pretinde că este, de fapt, a lor.
Fragment dintr-un roman în curs de apariție
Sumar Literomania nr. 395-396 (2026)
Scrie un comentariu