Flash fiction stories

Flash fiction stories – decembrie 2019

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Străinul
Ionuț Manea

Am scrijelit numele lui pe masa de lemn. Îmi era frig. Un frig care îmi intrase în oase. Îmi astupase ochii, urechile. „Va fi ultima zi.” Așa mi-a zis. L-am crezut. Toți îl credeau. Nu se putea trăi în camera asta albă fără să crezi. Pe geamul îngust, cât capul unui bivol, vedeam băncile mici de lemn, sub care se ascundeau șoarecii ziua. Înainte să mă fure somnul, își făcea simțită prezența. Un bărbat înalt. Cât paznicul nostru de la spital. Venea târziu, când ceilalți dormeau. Pe furiș să nu-l simtă asistentele. Îmi punea mâna la gură. „ Să nu scoți un sunet!” Apoi, totul se dilata. Pierdeam noțiunea timpului. Îmi scotea fiecare organ în parte. Îl cântărea, îl măsura din priviri și-l punea în aceeași poziție. În primele zile a fost mai greu. Dar cu timpul m-am obișnuit. Cu fiecare mișcare ajungeam mai aproape de casa din Focșani. Unde tata aducea muncitori din gară. Și dormeau ca niște păpuși. Pierdute. Lipsite de viață. Iar eu îi mângâiam pe rând. De-a lungul conturului, degetele mele se pierdeau sub pătură, sub haine. Toți, îngropați în cearșafurile mele albe. Numai lui nu-i puteam face nimic.  Era cel mai mare om pe care îl văzusem vreodată. Nu-i ajungea patul. Și nici nu obișnuia să vorbească mult. Se uita la mine ca un copil nevinovat și îl lăsam să mă atingă. Apoi, mă punea cu fața la perete. Atingeam cu buzele icoana de lemn. Și mă penetra acolo de față cu Dumnezeu. Toți se prefăceau că dorm. Le era teamă. Pentru că, într-o zi, a omorât un câine cu degetele lui groase. I-a scos ochii și l-am îngropat împreună în spatele bisericii. Atunci mi-a zis: „ Ne vom reîntâlni, micuțo!”. Ce știam eu, aveam doar șaisprezece ani. Și timpul a zburat. Peste ani și ani, a revenit, așa cum mi-a promis. Nu s-a schimbat. Nu a îmbătrânit.

S-a așezat la masa de lemn deasupra numelui său scrijelit. Nu zicea nimic. Dar nu îi era totuna. M-a prins de păr, furios, și m-a lovit. Mi-a legat gura cu cămașa sa unsuroasă. Și m-a întors ca pe o păpușă. Știam că sunt goală. Un tub metalic din care s-a scurs conținutul. Și Străinul mă desfăcea în mii de părți cu fiecare lovitură. Îmi reamintea că sunt o simplă bucată de carne. Totul dispăruse, rămăsese doar alb. Mult alb. Nu îmi mai făceam griji de ce vor zice oamenii. Știa pe de rost conținutul meu. Știa când juisam, când voiam să dorm, când îmi era foame, când mă trezeam, când îmi făceam rugăciunea de dimineață. Când mă masturbam, când îmi strângeam carnea cu dinții, când aveam gura plină de sânge. Știa tot. Azi mi-a zis că va fi ultima mea zi. A luat o bucată de pâine de pe masă și a înghițit-o. Așa voi sfârși și eu, strivită de maxilarele lui, mi-am zis. Prima dată urechea, apoi gâtul. Acolo unde mi-am smuls carnea cu unghiile. Umerii, brațele, coapsele. Nu avea sens să strig, să mă zbat. Îmi era teamă. O pasăre care se zbătea în întuneric. Iar el, un uriaș. Totul devenise fără sens. Ca o masă compactă. Durerea se oprise la capul patului. Eram în burta unui șarpe. Doar eu, singură. Și încercam să mă eliberez, să scap…  

 

 

Inspecţia pentru asigurarea calităţii 
Laura Pamfiloiu

Mâine vin nişte revizori la noi la şcoală, domnul Vasile a tuns iarba din rondoul de flori de la intrare, a stropit trandafirii, prizele au fost verificate, holurile scârţâie de curăţenie, ne vom oglindi în geamurile ferestrelor ca în vitrinele  unui magazin nou-deschis.

Suntem pregătiţi şi pentru fotografii. Hainele n-or să se vadă şifonate, o să ne arătăm dinţii sub un zîmbet larg, nu foarte larg, cât să nu se vadă găurile dintre măsele, vom masca pata îngălbenită sub o cravată sau mai bine vom ţine un dosar gros în braţe. Ceasurile vor încetini, timpul se va înfunda între hârtii albe pline de semne negre, atent ordonate în tabele, în coloane,  paragrafe, în cuvinte boldite unde perfectul compus va fi în concordanţă cu viitorul apropiat, cuvinte care nu mai înseamnă decît oboseală şi sforţare, cuvinte inutile care nu vor produce nimănui, niciodată, niciun fior. Cuvinte degeaba, dar atât de importante, fără de care revizorii din întreaga lume nu pot trăi.

Dacă sunt revizori adevăraţi,  unul dintrei ei va avea un nume rusesc sau cel puţin o mătuşă la Moscova. Altul va purta un şoricel în buzunar pe care îl va scoate, îl va pune cu grijă pe masa încărcată cu dosare groase, colorate, şi-i va şopti la ureche: „Suntem în vizită, Gaşpar, distrează-te”, iar Gaşpar va adulmeca cu botul lui ascuţit cuvintele ascunse prin tabele făcute în excel, gheruţele lui vor scrijeli coperţile tari ale bibliorafturilor care se vor deschide ca nişte petale de ciment. Ce drăguţ e Gaşpar, va spune membrul comisiei de ştiinţe exacte şi precise. Are fraţi?
A avut, va spune revizorul, dar s-a prins între filele portofoliului de limbi moderne aplicate şi s-a sufocat printre teste iniţiale. Procentajul era bun, parametrii erau cei prevăzuţi în prima întâlnire a comisiei metodice, dar, din păcate, nimic nu l-a mai putut ajuta. Se va auzi un oftat lung, toţi  vor prezenta sincere condoleanţe, Gaşpar va începe să ronţăie vocalele dintr-o frază scrisă fără diacritice. La ora prânzului, revizorii vor cere o a patra cafea cu mult lapte, îşi vor mângâia bărbile, Gaşpar va dispărea la loc în buzunar, va începe între timp şi ploaia, unul dintre revizori îşi va aminti că trebuie să cumpere flori soţiei, cu ce ocazie, va întreba un alt membru al altei comisii indispensabile, e aniversarea noastră, va spune el roşind. Din nou se va auzi un oftat lung, de data asta de admiraţie, Gaşpar va ofta neauzit în buzunar, ziua se va încheia la fără zece cu un călduros La mulţi ani!

 

 

Cercuri
Alexandra Sonu

Nu a mai sunat-o de vreo săptămână. Tot stătea cu ochii pe telefon, fumând țigară de la țigară și bând nes. La muncă stătea ca pe ace, că poate o veni să o ia deoparte în pauză, sau măcar să discute una-alta, sau i-o da mesaj, sau, sau, sau… Dar de fapt ea știa că nu exista un motiv pentru care H. să o mai sune, că erau doar colegi de muncă și el era și căsătorit, cu doi copii mici pe deasupra, dar vorbiseră de multe ori și ea tot își zicea că nu, nu e nimic, dar atunci de ce de vreo șapte zile se rădea zilnic pe picioare și se dădea cu parfum la fiecare oră că cine știe, poate, poate… Dar erau doar colegi, firește. Ea oricum tot ieșea la întâlniri cu G., dar o cam plictisea, nu era genul ei și dacă era cald afară începea să miroasă puțin ciudat, plus că avea mătreață și dinții galbeni. Dar ea și H. erau doar colegi, firește, așa că trebuia să iasă și ea cu cineva, totuși. Și na, acum e duminică, probabil e la masă cu toată familia, cu nevastă-sa aia acră și copilașii care sunt drăguți, că seamănă cu el, nu cu ea. Așa că se duce și ea să se plimbe și poate să bea o cafea cu G., dar speră că nu o să poarte iar cămașa de pescar și pantalonii ăia strâmți pentru că era scund, puțin crăcănat, dar mergea la sală des și se mândrea că e bine făcut, dar arăta caraghios, ca o caricatură de bărbat. H., pe de altă parte, era înalt și brunet și avea cămășile bine călcate – de nevastă-sa, bineînțeles.

Din păcate, astea sunt minciuni. Asta era versiunea pe care o raporta la cunoscuți, versiunea care acum și-ar dori să fie adevărată, nu, domnule, nu, nu e nimic între noi, dar era și luase proporții și acum nu știau niciunul pe unde să mai scoată cămașa… și hai că nu-i mai dau mesaj, lasă-l, dar nu se lăsau unul pe altul, până a zis el că poate e momentul să fie gata și ea i-a dat un ultimatum, ori eu ori Geta. El a zis că Geta dar și tu, ea i-a zis că asta nu se poate, gata, se încheie tot, el a zis da, gata, se încheie tot, dar acum ar vrea să-i alerge la picioare și să-i zică că nu, nu e gata, hai mai stai puțin cu mine, o să iau atât cât îmi dai și e de-ajuns, dar nu-mi lua totul direct, hai să ne mai prefacem puțin, te rog. Dar asta nu se poate, măi fetiță, ce e asta, strânge din dinți și mergi mai departe, nu e al tău și basta, ce e cu boceala. Era mândră și sigură pe ea până ajungea la muncă, dar se topea mai rău decât i se pleoștea părul la umiditate, uite-l acolo, ce frumos e, e pe telefon, îmi dă mie mesaj, hai, hai la o țigară, se și pregătea, dar i se împăienjeneau ochii pe ecran, cu un ochi la calculator și cu altul la telefon, hai, Milena, mai muncim și noi? ziceau șefii, muncim, muncim, ai dracu’ să fiți de boșorogi, nu vedeți că mor? Nu vedeau ei, dar sigur vedea el, hai la mine, se ruga ea, hai înapoi încă puțin, puțin de tot, minte-mă în continuare, dar ieșea singură la țigară, era și penibilă, o făcea ostentativ, hai după mine, ca în trecut, mai știi când am ieșit fără tine și te-ai agitat atât de tare să mă prinzi din urmă încât tot biroul ți-era plin de tutun de cât de repede ți-ai rulat țigara, hai, nu o faci și acum? Nu o face, a așteptat, a tras din țigară încet, cu saț, nu plânge acum, așteaptă până în taxi, plângi acolo, în timp ce șoferul te trage de limbă și de portofel pentru bacșiș, poftiți, o seară bună, domniță, nu merită bărbații să plângeți așa după ei, trec toate, domniță… Încă o seară singură, Netflix, Kent Mix Green, ochii roșii, la 25 de ani parcă e prea bătrână să asculte Billie Eilish, ah, un documentar despre Regele Mihai, la asta se va uita, nu va verifica telefonul, o să-l închidă, oricum nu o să-i mai dea mesaje, gata, de ce speră, îi e suspendată greu inima în piept, hai înapoi, nu trebuie să se schimbe nimic chiar acum, unde ne grăbim, gândurile astea o obsedează până se duce la culcare, zero mesaje noi, zero apeluri, gata, ce-am avut și ce-am pierdut…

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu