„A fost un bărbat frumos!” – a exclamat soția, apoi s-a dus în camera ei. Mă uitasem la portretul lui Gheorghe Cozorici de pe TVR3. Speram să aflu mai multe despre actorul despre care știam trei lucruri: că spunea mereu poezii, că îl juca mereu pe Ștefan cel Mare și că fusese foarte bun în „Hamlet”, amintire pe care a moștenit-o Oana Pellea de la mama ei.
Din portret nu am aflat mare lucru; era o emisiune mult mai fără vlagă decît cea despre Amza Pellea. Toți vorbitorii accentuaseră modestia lui, luminozitatea lui, substantive fără conținut dacă nu le umpli cu anecdote, dacă nu povestești cum s-au realizat modestia și luminozitatea. Că avea o memorie excelentă – slavă Domnului. Că a spus cel mai frumos „Luceafărul” după Gheorghe Vraca – foarte bine, numai că nu l-am auzit pe Vraca în viața mea. Exclamația lui Noémi m-a ajutat mai mult în creionarea portretului lui pentru că nu m-am gîndit niciodată la el în termenii aceștia.
Într-un tîrziu, actorul Mircea Rusu a spus totuși ceva. Nu o întîmplare, „numai” o pereche de adjective fericită. „Era modest și împăcat.” Asta, într-adevăr, a spus ceva ce numai despre el, Gheorghe Cozorici, se putea spune. Am înțeles din alăturarea asta că nu era de o falsă modestie ca mulți alții care se pretind că ar fi fără orgoliu. Ceea ce înseamnă că era un om frumos și în exterior, și în interior. O raritate, într-adevăr.
Lasă un răspuns