Flash fiction stories – decembrie 2021 (I)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Antena de bulgari

Narcis Amariei

Se deschide o ușă și noaptea intră în cameră. O noapte lungă și rece, o noapte enervantă și obositoare, pentru că nu știu cât mai e până în zori. E încă întuneric. Oare cât o fi ceasul? Lumânarea din bucătărie aproape că s-a isprăvit. Flacăra aragazului pâlpâie albăstruie, prea slabă ca să poată topi florile de gheață de pe geam. Pun ibricul cel roșu cu flori albe pe foc să-mi fac un ceai. Oare câte ibrice roșii cu flori albe or fierbe acum în tot blocul? Cel puțin treizeci de cetățeni ar putea bea ceai, exact în același timp cu mine. Noi, cei de la apartamentul 1, bem ceai de tei. Nu știu ce fel de ceai beau vecinii de la 2. Nu e treaba noastră. Eu beau ceaiul cu pâine. Îmi place să înmoi colțul și să-l apăs cu lingurița. Se scufundă un pic și revine la suprafață, ca o geamandură. Scot bucata de pâine și-o bag în gură, mozolindu-mă cu ceai și miez lipicios. E bun! Acum o să merg să mă culc, pentru că mâine e o altă zi în crescătoria de suflete. Noapte bună! Pe mâine.

Se deschide o ușă și noaptea intră în cameră. Oamenii harnici sunt la lucru în fabrici și uzine, iar eu sunt foarte fericit. Să vă spun de ce. Ei bine, găsisem mai demult în spatele blocului, lângă punctul termic sau termocentrala, cum i se mai zicea, o patină cu rotile. Una singură. Pe stângul. Din alea cu curele roșii pe care le petreci peste bascheți. Mă dădeam așa, ca șontorogul, făcându-mi vânt cu un picior. Azi, însă, am găsit încă una. Bine, are curelele maro, dar ce contează, mai important e că, deși eu credeam că aia pe care o găsisem prima era pe stângul, de fapt, nu era. Nu contează pe ce picior îți pui patina. E același lucru. Totul e să vezi pe unde mergi. Să ai o direcție. Să nu ajungi cine știe pe unde. Dar nu de asta sunt foarte fericit. Nu. Pe mâine, dragi prieteni!

Se deschide o ușă și noaptea intră în cameră. Florin, prietenul meu, intră pe cu totul altă ușă, vine la mine și-mi zice:

-Bătrâne, hai că au băgat filtru color la Tehnometalul de la prima stație.

-Ce e ăla?

– Un geam colorat, care se așază în fața televizorului și se vede color.

-Cât costă?

– 70 de lei.

– Cât două mingi de 35…

-Da, bă, da-i fain. Zici că ai color.

Venim cu el acasă pe jos, cu mare grijă, să nu-l spargem. E învelit într-o hârtie maro unsuroasă, care miroase a vaselină și a cuie. Îl montăm în fața televizorului Diamant, pe suport.

-Hai, dă-i drumul! Dă pe bulgari!

-Nu merge, că ieri a fost furtună și cred că vântul mi-a dărâmat antena.

– Bine, bă, dă acum pe ce-o fi, să vedem cum se vede și mergem după aia pe bloc, să vedem care-i treaba cu antena.

Pe ecran apare Iosif Sava cu Serata muzicală. Magie! Totul a prins culoare: instrumentiștii, dirijorul, flautul, fagotul. Toți sunt spălați în niște culori lăptoase, căcănii-verzui. Mie nu prea îmi place Iosif Sava, dar acum, color, parcă e altfel.

-Hai, acum, pe bloc să vedem ce e pe acolo!

Sus – dezastru. Furtuna răvășise cablurile zecilor de antene, care mai de care mai strâmbe și mai caraghioase.

-Care-i a ta? Ia uite, frate, ce e pe aici!

– Uite-o. Asta căzută, cu șapte elemenți. Hai s-o ridicăm. Băga-mi-aș, e prinsă-n sârmele astea. Ajută-mă un pic!

– Nu merge, nu iese de aici.

– Dă-l în mă-sa de cablu, taie-l! Așa. Bun. Hai să o ancorăm și, după aia, o reglăm de jos. Cobor eu și tu o miști.

***

Povestea ar fi putut să se încheie aici. Adică eu coboram, Florin mișca de antenă stânga-dreapta, până când bulgăroii ar fi apărut pe ecran. Eu, cu jumate de corp ieșit pe fereastră și cu gâtul întors spre el, aș fi strigat: mai mișcă, stai, încă un pic. Gata!

Dacă, însă, povestea nu s-ar fi încheiat aici, atunci domnul Dragomir de la 4 ar fi urcat pe bloc și ar fi zis:

– Ce e cu voi aici, bă? Care morții mamii voastre mi-ați tăiat cablu’ de la antenă?

Apoi, înaintând spre noi, s-ar fi împiedicat în firele încâlcite și ar fi căzut patru etaje în gol, direct pe asfaltul din fața blocului. Zăvîrșe! Leka nosht detsa. Pe mâine!

Se deschide o ușă și noaptea intră în cameră. Fratele meu, elev în clasa a doua, intră și el pe aceeași ușă. E mândru nevoie mare. Tata îi aruncă o privire zeflemitoare și-i zice:

-Te-au făcut pionier. Vai de capul tău! Să-ți dai, naibii, zgarda aia roșie jos!

Mama sare ca arsă și zice:

– Costine, nu-i mai spune așa, că nu e bine. O să vorbească la școală și ne leagă ăștia!

Codruț nu înțelege de ce tata nu se bucură. Pentru el e un moment special. Măreț, cum îi spusese tovarășa. Apoi tata a înțeles. Îl mângâie pe cap și îi zice:

– Bravo, mă!

A, și uite, a venit și lumina! De asta sunt eu foarte fericit.

Bună dimineața!

The winner takes it all

Narcis Amariei

Te-am urmărit pe străzi despre care nici nu știam că există, cu nume ciudate și vecini fantomatici, cu toate că eu credeam că acest oraș nu mai are cu ce să mă surprindă. Mergeam în spatele tău, la câțiva metri, pe alei mărginite de nuci bătrâni, respirând mirosul de mâncare gătită ce ieșea de pe ferestrele întredeschise de la parter, acoperite cu folie de aluminiu, cu ramele delabrate, de pe care vopseaua verde se desprinsese aidoma cojilor de pe o rană aproape vindecată. Nu știu cum am ajuns pe scările alea în spirală, tot ținându-mă după tine, când, la un moment dat, am constatat că la capătul lor nu mai era nimic. Se terminau brusc, neașteptat, spre cer. O balustradă a sinucigașilor. M-am întors înapoi în stradă și am început să mă plimb fără țintă, cu mâinile în buzunare, când te-am văzut, parcă, prin geamul unui taxi galben. Nu știu unde te duceai la acea oră matinală, ascunsă sub pălăria ta cu boruri largi, aia de-ți spuneam eu că semeni cu Ava Gardner. Seara, ți-am văzut urma aia de pe spate și când te-am întrebat de unde o ai, mi-ai spus că te-ai zgâriat în masă, dar eu știu că era o urmă lăsată de covorul aspru de care probabil te frecaseși când te-a avut în toate felurile. Îți amintești când ai fost atunci la concertul ăla cu trupa aia de îngeri la care ți-ai dorit atât de mult să mergi? Și când te-ai întors mi-ai adus cadou o pereche de aripi? Mi-ai trimis de acolo un selfie în care stăteai la braț cu solistul vocal, un tip blond și cârlionțat, imaginea clasică pe care o vezi în orice frescă renascentistă. Când te-am întrebat cine era celălalt bărbat, brunet, cu ochii verzi, de lângă tine, mi-ai zis că e un tip simpatic cu care te-ai împrietenit acolo. Ai spus că e gay doar ca să mă liniștești, nu-i așa? Acum poți să-mi spui, oricum nu mai contează, dar vreau să știi că mă prinsesem dinainte. Știam că îl cunosc de undeva, apoi mi-am amintit că era tipul despre care mi-ai spus că te duce la aeroport cu mașina. Că, atunci când am vrut să te duc eu, mi-ai zis că nu vrei să știe prietena ta cea mai bună că ai o relație cu cineva mai în vârstă decât tine. Sau atunci, chiar înainte de Crăciun, când te-am sunat și mi-ai zis că ești la magazinul de vise. Când ți-am zis să-mi arăți ce ai cumpărat, mi-ai zis că e foarte multă lume la coadă și că nu crezi că o să mai prinzi ceva. Mai știi? Și când ți-am zis să îți faci un selfie și să mi-l trimiți imediat, ai zis că nu mai ai baterie și mi-ai închis.

Sau când te-ai dus să vezi Muzeul Fericirii, vara trecută, crezi că am uitat? Mi-ai zis că dacă tot ești acolo, în oraș, o să te vezi cu un amic din facultate care acum e psiholog și o să ieșiți la o cafea. Dar tu nu te-ai dus la nicio cafea, ci chiar la el la cabinet. La 11 noaptea. Când te-am întrebat dacă ți se pare normal să mergi acolo la o oră atât de târzie, mi-ai zis că erai distrusă că ne certaserăm și speraseși să te repare. Chiar așa ai zis: să te repare. Și cred că te-a reparat bine de tot pe canapeaua aia de piele. Dar te-am iertat și atunci, așa cum te-am iertat și când mi-ai spus că fostul tău prieten a dormit la tine în noaptea aia, când noi ne certaserăm. Mi-ai zis că l-ai chemat din disperare și singurătate, că n-ați făcut nimic, că te-a ținut doar așa în brațe până ai adormit. Iar eu trebuia să înghit și minciuna asta, nu? Cum ți-ai imaginat că o să cred așa ceva, când știu că tu dormi mereu în pielea goală?

Vreau doar să îți mai spun că, în lipsa ta, am fost la tine acasă. Ți-am înapoiat tot ce mi-ai dăruit în acești patru ani: fularul cel verde pe care mi l-ai împletit cu mânuțele tale fine, aceleași cu care poate ai mângâiat, devastată și neînțeleasă alte și alte falusuri. Uite, îți las aici pe frigider și magneții pe care i-ai luat amintire din excursia în rai, atunci când era să mori și te-ai întors fericită la mine, mai știi?

Să nu te superi pe mine că ți-am lipit pe perete niște poze cu citate despre trădare și iertare. Atunci când le vei citi, vei înțelege cât de mult m-ai rănit. Uite, văd că ai primit un trandafir. E proaspăt. Spuneai că dragostea va ține până ce trandafirul se va ofili. The beauty and the beast.

Gata! Acum o să pun melodia noastră pe repeat, o dau mai încet, să nu te sperii când intri și așez aici, pe canapea, aripile de înger.

Adio iubirea mea. Forever and a day!

Magda

Cuernavaca

Alexandra Niculescu

Mie-mi place aici, încă atârnă de tavan afişul cu Bienvenida, l-au lipit rudele lui care-au trecut să mă cunoască şi să mă pipăie puţin – unii nici n-auziseră de România, dar mă întrebau: se vorbeşte spaniola? şi eu răspundeam: da, da, toată lumea ştie -, şi sunt pereţii în culori ţipătoare, cum mie mi-ar fi frică să-i zugrăvesc, dar aici se potrivesc aşa de bine. M-a convins imediat să venim, a spus: e al doilea oraş din lume, după Los Angeles, la piscine pe cap de locuitor. Asta m-a făcut să râd şi să nu dorm toată noaptea. Unu: ştia că sunt obsedată de piscine, ştia că mă fascinează cum miroase clorul în jurul lor, şi cum se aud vocile şi râsetele cu ecou. Doi: îi spusesem că cea mai bună povestire a lui John Cheever e Înotătorul şi are multe piscine în ea, iar el o citise doar de dragul meu, pentru că nu-l interesează povestirile. Trei: auzi, pe cap de locuitor, nu-mi ieşea din minte imaginea asta – câte un om cu o piscină pe cap. Lui nu i-am spus, pentru că e sensibil când vine vorba de Cuernavaca, oraşul lui, şi ar fi luat-o ca pe o bătaie de joc, dar eu tot vedeam defilarea pe podium: unii aveau o piscină pe cap, alţii câte două, una peste alta, de ce nu şi trei, un tort etajat de piscine.

N-am înţeles de ce a insistat să nu ies din casă: cel mult în grădină, şi să-l anunţ înainte. Îmi tot vorbea despre delicte şi crime şi date şi statistici, când ştie că mă pierd imediat dacă vine vorba despre aşa ceva.

Nu le lua în seamă, i-am răspuns, uite ce soare, uite ce copaci, mie-mi place tot aici. Mă ţinea de mâini – aşa face când vrea să devenim serioşi şi să fiu de acord cu el – şi repeta, pentru a câta oară?, tot ce ştia despre Los Maya şi Los Colombianos, care n-au nimic de-a face cu civilizaţia Maya, ci sunt marile familii mafiote, cartelurile de azi: Jalisco Nueva Generación şi ce-a mai rămas din Michoacani, mereu mi-a plăcut numele ăsta, dar cum să-i spun lui? Îl înţeleg, lumea vorbeşte, unii sunt fricoşi şi exagerează lucrurile, el vrea să fiu în siguranţă în oraşul lui, se simte cavalerul obligat să mă apere, dar eu insist că nu e nevoie, eu simt oraşele, simt când e cazul să mă feresc şi când pot să merg noaptea prin baruri. Asta-l exasperează, numai că eu n-am chef de ceartă, nu prea ne-nţelegem şi totuşi ne iubim aşa de mult. Încerc să-l conving cu López Obrador, i-am studiat viaţa, am scris trei eseuri despre el, a fost tânăr şi a avut idealuri, cunoaşte bine ţara, a luptat, ştie ce e de făcut, chiar l-a angajat pe Rudy Giuliani să conceapă o politică de zero toleranţă împotriva crimei, explic eu şi gesticulez. Începe să-l distreze ce-i povestesc: tu ştii de ce-a fost acuzat? Mă uit spre pardoseală, nu sunt covoare aici, eu sunt obişnuită cu covoare, adică eram convinsă că o casă nu e casă dacă nu există un covor în centrul ei, covorul definea casa în mintea mea, dar aici nu e nevoie, pentru că e foarte cald şi se aude aşa frumos când mergi desculţ, ştii când se apropie cineva, şi acum se vede puţin praf pe jos, şi arată ca-ntr-o poză de Sebastião Salgado, e aşa fotogenic praful, nu ştiu de ce se feresc atâta unii.

Nu vreau să mai vorbim despre López Obrador pentru că nu ajungem la niciun consens şi nici nu vreau să sughiţe omul din cauza noastră.

Casa asta n-are piscină, deşi e în oraşul cu cele mai multe piscine pe cap de locuitor, după Los Angeles, uite că ea n-are piscină, dar îmi place oricum, şi pot să simt mirosul de la piscinele vecinilor. Aş vrea să-i vizitez, ca-n filme, şi aş vrea să merg la barul Feis Buk, e un bar faimos, am citit eu despre el. Îi spun şi lui, dar dă din cap hotărât că nu. Totul îmi place aici mai puţin ce-mi spune el. L-au închis, continuă şi ridică fericit din umeri. Me enervează, dar nu m-aş desprinde de el, nici nu i-aş da drumul la mâini, nu ştiu dacă are treabă cu o parte prea profundă sau cu animalitatea din noi.

Se asculta regueton, explică el.

Nu e chiar muzică după mine, dar are ritm, te mişti, nu pricep de ce-au spus că incită la băutură şi de-aici la violenţă şi de-aici la delicte, şi deci au dat vina pe el, pe un gen de muzică, reguetonul a distrus oraşul, jos cu el, interziceţi-l, închideţi barurile unde s-a auzit şi unde lumea a dansat.

Când urcă el să citească o să caut nişte melodii, să vedem dacă mă pun pe băut sau la ce mă incită, îmi notez în gând.

Mie-mi place aici, şi cred că se exagerează referitor la ce se întâmplă, din trei sute şaisezi de mii de locuitori, nu ştiu de fapt câţi au piscină şi câţi se îmbată din cauza reguetonului, dar e normal să se petreacă lucruri, altfel de ce li s-ar mai zice că au sânge fierbine dacă ar fi calmi şi ar asculta Beethoven?

Am venit aici să-i cunosc oraşul, şi stăm de două săptămâni în casă pentru că s-au auzit nişte zgomote într-o seară: eu bag mâna-n foc că erau artificii, n-am auzit niciodată împuşcături în realitate, aşa că sigur mi-aş da seama dac-ar fi vorba de ceva nou. Exact aşa se auzea şi acasă de Revelion când ieşeau vecinii în curte şi se lăudau c-au făcut rost de artificii bune: numai bubuituri erau, în loc să lumineze cerul, dar el a spus că e mai bine să nu ieşim un timp, pentru orice eventualitate. Îşi aduce cărţile lângă mine, înainte îi plăcea să citească în altă cameră: nu mă concentrez cu tine aproape, spunea, acum e tot timpul lipit de mine, şi doar când e la duş caut pe YouTube regueton şi aştept să-i simt efectul. Dansez special pe lângă dulapul cu băuturi doar-doar mi s-o trezi pofta, dar mi se pare că sunt doar un fel de manele cântecele astea. Opresc imediat când iese el: azi putem să ieşim în grădină? La început întrebam dacă putem să ieşim în oraş, dar era periculos, pe urmă mi-am restrâns întrebarea la cartier, dar nici el nu era safe, pe urmă am insistat cu vecinii câteva zile, să-i cunosc, voiam, să le văd piscina măcar – nu sunt de încredere, s-au schimbat, răspundea. Nici în grădină nu e indicat întotdeauna, mai bine rămânem în casă.

Mie-mi place aici totul, pereţii coloraţi aşa strident şi pardoseala, chiar dacă acum nu se mai vede praful pentru că trebuia să-mi ocup timpul cu ceva, şi ferestrele, mai ales când consideră el că e OK să le deschidem.

Ne certăm mai puţin pentru că are dreptate mai tot timpul, şi de ce să nu fiu de acord cu el la o adică, mai ales că e oraşul lui, şi la ce-ai nevoie de piscină sau de baruri unde se aude muzică ce incită la violenţă când e suficient să stăm noi doi în casă şi uneori puţin în grădină, şi o să se facă oricum timpul să plecăm, şi de ce să-mi fie pe urmă greu să-mi iau la revedere de la toţi vecinii pe care oricum n-aveam cum să-i cunosc, şi acasă o s-avem iar toate străzile şi barurile în care de ce să intru când ne avem unul pe altul şi oricum nu mai bem.