Mittelstadt Nr. 227

Aretha Hodinicului din Desiştea

Reach content for Google search „marian ilea”, „mittelstadt”



1. La noi în Desiştea, la fiecare casă erau oi. Cîte zece, douăzeci ori treizeci de oi. În munţi aveam stîni cu oi, cu gazdă la fiecare stînă. Gazda să ocupa cu toate cele. Numai o altă gazdă care cunoştea mersul treburilor îi putea ţine locul. Atuncea cînd gazda murea, i să făcea o petrecanie cu gazdele de stîni din satele şi comunele din jurul munţilor. Rar se mai vedeau aşa petrecanii. Poate cînd să îngropau notarii, ori primarii de la oraş, ori la popii de prin comune era atîta lume adunată. Adică la aceia bine văzuţi de toată suflarea.

Aşa am apucat io petrecania lui moşu-meu, Vasalia a Hodinicului, de care mi-a zis mama: „Bunicu-to o fo gazdă de stînă treizăci de ani. Acolo şi-o făcut traiul, la oi, la stînă. Da’ la petrecanie o fost dus în cimitirul din Susanii Desiştei. S-o adunat lumea din mai multe sate. Alte gazde de stîne, alţi păcurari o zis din trîmbiţe de s-o auzit pînă-n Cuhea, ori Botiza, ori Şieu: muzica. Mama o cîntat din gură lîngă trîmbiţăle alea. S-o văitat cătră Vasalie care era mort, sta în sicriu şi nu mai auzea nimic.

„Zbiară oile-n ocol / Că merge stăpînul lor / Zbiară oile cu jele / Gazda merge de la ele!”

Aşa s-o cîntat mama după moşu-mieu. Totul să destrăma şi să nimicea în jurul mortului. Aşa îmi apărea mie cu mintea de copilă de atunci. Pînă o apărut altă gazdă cu priceperea lui, cu influenţa lui, care o făcut curgerea timpului lină ca şi-n vremea lui moşu-mieu.

Vremea o prins a trece iară ca înainte de petrecania lui moşu.

În jurul munţilor cu stîni apăreau case de locuit, vărănii, gatere, apoi făbricuţă de lemne, lăptării, mori, stupării, o carieră de piatră în Susanii Desiştei, aparatură pentru ţesut lînă, calea ferată industrială.

Toate s-o gătat pînă moşu’ Vasalie s-o hodinit în cimitir douăzăci de ani. Numai noi, ai lui, ne mai aminteam şi-l căutam cu lumînări la cimitir de „Ziua morţilor”.

Păcurarii rămaşi îl aminteau în poveşti despre cum zicea moşu’ din trîmbiţă de pe deal înspre alte dealuri, pînă cătră Vîrful Pietrosului.

 

Aretha s-o dus cu un fecior de gazdă la stînă pînă-n Borşa. La o poveste.

Unu’ Vasalie. „Numa’ atîta o făcut Vasalie”, o zis Aretha la întorsu-i în Desiştea.

Pălagă-s io, l-am luat de bărbat pe Nicolae a Hodinicului. Nicolae o fost făcut cu Dochia, mă-sa! Am vinit pă uliţa lor aia asfaltată din Desiştea. Îi zicea uliţa Hodinicilor.

Aicea sîntem noi, neamul care să trage din păcurarul Vasalie a Hodinicului, gazdă de stînă. Pă uliţa asta tăţi îs neamuri între ei.

Cînd veneam cu carele pline cu fîn, ori lemne de foc, ţineam de frînă. Să băga parul în fîn şi pînă-n poartă tăt frînai. Amu îi mai bine. Drumu-i mai domol. Aşa că pînă m-am adaptat, o trecut ceva vreme. Pînă am învăţat regulile, o mai trecut ceva vreme.

În familia noastră am fost şase fete. Coliba unde am stat la început n-am mai prins-o. Da’ am prins altele. De născut, îs din anul o mie nouă sute cincizeci. Aşa că am prins comuniştii. Iară părinţii miei stînd pă hotar o ajutat partizanii din acele vremuri. Partizanii erau prin munţi, mama îi ajuta cu haine, cu mîncare, cu covată din lemn să aibă unde să să spele, ceaun pîntru făcut mîncare şi cratiţe. Mămuca şi tătuca erau instalaţi acolo pă hotar. Nici sub comunism n-am dus-o tare greu. Aveam păste o sută de oi, zece ori cinşpe vaci şi cai. Am avut de tăt felul.

2. Am prins eu descinderi, nu știu cîți anișori aveam. O scos armata, o fost vreo 12 militari, ne pîndeau cînd ieșeam pe afară. Cred că aveam vreo șase anișori. Militarii erau tot după noi, o stat vreo două săptămîni, prin 1955-1956, ne pîndeau și pe noi, pe iștia mici, care pe unde merea, ce făcea. Am un frate, era cel mai mare, el normal s-o născut în colibă, o împlinit 90 ani amu în 20 iulie, el îi căsătorit în Rozavlea, aici peste deal. El le știe toate șmecheriile care s-o făcut. Chiar am scris istorioara respectivă. Mi-s date pe la profesoare, mai iau cîte o poveste ori un cîntec. Și o stat că trebuia să le ducă de mîncare, erau mulți. Erau fugiți pe munți de comuniști, erau din toate comunele, o fost Neculai, era pădurar, și s-o strîns în gașcă. Ei așteptau să vină americanii, să fie mai bine. O fost și un cumnat de-a lui Dumitru, fratele meu. Era căsătorit și s-o dus cu ei pe munți, o fost cumătru cu Neculai. Eu am prins-o și pe Cristina, pe sora lui Neculai Forestieru, care apoi s-a mutat în București. O stat frate-mio cît o stat, o fost de dus de mîncare la aceia. Nu făcea pită, făcea turte, și o legat un teanc de turte, le-o pus la oaie sub burtă, cu oile chiar acolo mergea, la munte. Cum era luna mare, s-o dus frate-mio cu oile acolo. Fratele era și îi și amu foarte descurcăreț și se ducea acolo prin pădure, avea semne marcate unde lăsa mîncarea, și s-o dus cu militarii după iel, și o tăiat o mioară, și o băgat-o sub găteje și o astupat-o unde le-o fost semnul și o lăsat mîncarea și nu l-o prins nimeni. Cînd iară era de dus, îl trimitea că iel cobora în sat. Cînd cobora din Hodin, așa îi spunem noi la locul acela unde am crescut noi, cobora pe Valea Hodinului și cobora la Lunca Bradului, tăt îl urmărea, dar nu îl urmărea pînă-n sat, el mergea la partizani și le dădea informații. O fost o perioadă în care o fo greu, dar atunci nu i-o prins. Noi am fost în total 9 frați din care trăiesc 8. Tata din 1905 și mama din 1911. Mama o trăit 95 ani. Tata 86 ani, dar o suferit ceva accident pe munte, că altfel mai trăia, că era sănătos tare. Dar ei s-o descurcat să le ducă și cînd era armata, așa, cu mișmașuri. Partizanii erau considerați contra legii lor, a comuniștilor, așa zîceau ei. Atunci s-o întîmplat o nenorocire foarte mare la noi în sat. Chiar am scris o poezie atunci. Cînd s-o localizat armata, ei s-o localizat în Plaiul Hodinului, cum se zîce la noi în sat, în partea dintre Lunca Minghetului și Lunca Bradului. În partea către Lunca Minghetului, către Botiza, în zona numită Sub Ou. Atunci armata a stat mai mult. A fost acolo şi Aretha, o fată foarte frumoasă, era fata cea mai frumoasă de la noi în sat. Maică-sa era dusă în Timişoara. Pe fată o lăsat-o cu bunicii, în Plaiul Hodinului. Și un militar de-acela, se zice că o fost căsătorit, numai nu s-o lăsat de fată, dar era foarte frumoasă fata. Dar ea era pornită să se căsătorească cu un băiat de aicea, ăla cu care o fost la Borşa la o poveste. De ce țin eu așa bine minte!… Fata aceea era de o seamă cu o soră de a mea. Și are soră-mea are modele de cămăși, de zadie, cum se făceau pe vremea aia. Și discuta cu fata care era la animale, la fîn. Și-ntr-o sîmbătă seară, militarul care zicea că discuta cu fata, acum poate că o fi discutat, dar bunicii oricum nu o lăsat-o, că era de măritat cu băiatul ăsta de la noi din sat, băiat bun. Omul meu o lucrat la pădure și chiar că o fost în brigadă la el, îl chema Ionu’ Irinii, așa cum se spune la sate. Și o coborît într-o sîmbătă seară în sat, la Goroneasa, unde era casă într-un dîmb, într-o ridicătură. El o ciocănit la ușă, dar ele erau culcate. Poate că s-o fi prezentat cine îs. Bunică-sa nu o vrut să le deschidă ușa. Bătrîna nu o vrut să lase fata să se încurce cu militarii. Și militarul acela, nu-i tare păsa, o tras un glonț în ușă. Erau și beți. Și o nimerit-o pe bunică-sa direct în nas. Fata s-o sculat de pe pat și o strigat pe nume, o prins a zîmbi către el și o împușcat-o. Fata n-ar fi discutată cu el, nu s-ar fi încurcată cu el. Bunică-sa n-o murit, ea o scăpat și celălalt militar i-ar fi zis – mă, ce ai făcut? – și l-o împușcat pe loc. Și cum erau demult casele, aveau o grădinuță în față unde erau oile iarna. Și în grădinuța aceea, o tăt căzut și o căzut pe sub gardul de nuiele. Și soldatu rămas viu s-o împușcat în picior. Și o murit fata și celălalt militar. Bunica o ajuns la spital. A fost o dramă aici cu partizanii. În loc să îl ieie pe tata, că așa o dat Dumnezeu să nu îl pîrască nimeni. Asta s-o întîmplat mai prin 1955-1956. Pe fată o îngropat-o aici, pe militar nu știu. Dar l-o pîrît pe un unchieș de-al meu. El stătea cu animalele care stătea în fundul Văii Mari, sub Prelucă, sub Piatră, la Hodinul nost. Pe el l-o pîrît și l-o dat pe mîna Securității.


Citește și Pomada episcopală

 

Reach content for Google search „Marian Ilea”, „Ion Marchis”


3. Și îmi povestea bărbatu-mio, pe uliță o stat și socrii, și aici pe uliță stă un frate de-a lui bărbatu-mio, că ei o fost coptiii prieteni, vecini de aici, pe unchieș l-o adus Securitatea aici, la dispensar. Era făcut din lemn atunci. L-o băgat într-o pătură și l-o legat la grindă, sus, și l-o bătut pe unde o nimerit, în cap, în tălpile picioarelor. Erau trei coptii, era bărbatu-mio, a fost unul Simion a lui Ionu’ Mare și al lui Roste, Ionu’ lui Roste. Ei trei tăt săreau gardul și mergeau la geam. Securiștii cînd îi vedeau, se opreau din bătut. Cînd ei vedeau că iarăși încep să-l bată, ei se apropiau iarăși de geam din grădină, ca să-l scape. L-o zdrobit atîta de tare, că n-o mai fost om în veci. Și familia lor a avut o singură fată. Și a fost căsătorită și aveau două fete. Și i-o dus pe Bărăgan și i-o lăsat acolo, domiciliu forțat. I-o luat toate locurile, i-o sechestrat tăt și casa. Și i-o dus și pe unii de unde s-o dus de ginere frate-mio din Rozavlea. Și i-o dus în Bărăgan și i-o lăsat sub ceriul liber. Au stat mai mulți ani și s-o întors înapoi.

4. La vară-mea nu i-o umblat tare bine că s-o încurcat bărbatu-so cu cineva din Banat. S-o despărțit. Și-o căzuit fiecare familie din ce o putut. Aceia din Lăpușul Românesc o dus pe cuscrii lui Dumitru și coptiii cîți o fost… Nu știu cîți o fost, dar i-o băgat la închisoare. S-o destrămat multe familii.

M-am măritat la 17 ani. M-o apăsat nedreptatea, măgăriile ăstea făcute. Aș fi o persoană sociabilă, la cîte lucruri am știut, dar aș fi vrută ca tăți să fie bine. Am făcut patru clase, dar am avut o soră acole, Între Rîuri, acolo am stat, dacă am stat în cîmp. Am stat pe la atîtea gazde. Să vă povestesc la școală!

Umblam la miei două săptămîni și două la şcoală. Și am învățat cît am știut. Am învățat cu o profesoară din Copalnic-Mănăștur, dar ea n-o fost căsătorită. Sora ei a fost căsătorită după părintele din Rozavlea, la doamna ei am învățat. Pe mama o chemat Pălăguța, și apoi i-o zis Ghinda şi mi-o zis că dacă am stofă, eu să învăț. Am fost cea mai mică și cea mai atașată de mamă.

5. Aretha şi-a spus „nu există aşa ceva”. Ştia de la mă-sa, profesoară de gimnastică şi fostă campioană la săritura în lungime, că fiecare are drumul lui, cărarea lui de cînd să naşte. Că omu-i făcut să trăiască optzeci şi opt de ani şi dacă crapă la cinzeci şi cinci, îi samă că o păşit pă o cărare proastă din multele cărări pă care le-o avut.

În Desiştea, Aretha era pe o cărare sigură. Aretha Hodinicului îşi căutase cărarea şi să pregătea de umblat pă ea. N-avea boala aia femeiască la care-i zice „bîrfă” şi nu purta de grijă nimănui. Să simţea o fată cît Ceahlăul de sănătoasă pînă o vinit glonţu ăla care i-o oprit viaţa.

Poate nu era bună cărarea ori drumul. O pornit şi o rămas pă cărarea aia. Înţelegi? Pă lîngă mormîntul ei era plin de cărări. Printre cărările alea era mormîntul Arethei.

În Timişoara, într-un cartier cu case înghesuite, lîngă negustorul de sifon, trăiau ei. Mama, Aretha şi Vasalie, fratele ei. Peste tot era plin de lăzi de plastic cu sticle de sifon. Drumurile erau de pămînt, sifonăria era a lui nenea Gyula. Încărcau şi cărau la case sifonul. Şi el şi muierea. Cu un cal castaniu. „Asta-i treaba mea în oraş”, zicea Gyula bacsi către Aretha. Din nici o gospodărie să nu lipsească sifonul”.

În anul 1955, Vasalie, fratele Arethei, împlinise trei ani. Roţile căruţului încărcat cu sifon trecuseră peste pieptul lui. Gyula bacsi n-a simţit nimic. Cînd l-a văzut pe coconul antrenoarei de gimnastică, a prins a se văita: „Bai, bai, mare bai”, a zis sifonarul către Aretha. Fratele ei era mort în curtea interioară a sifonăriei. L-au îngropat în cimitirul din cartier. Apoi, fata a venit în Desiştea.

6. Am mai stat la socrii un an de zile, apoi am făcut o căsucă, două camere, antreu. Soțul, cu caii în butin. Cai particulari și i-o luat CAP-ul. I-o luat căruța și caii. Am șase copii. Am făcut șase feciori, cinci în șapte ani, trei înaintea băieților și nu mi-o trăit. În șapte ani cinci băieți, în a patra o fost băieți. Tăți o făcut la Năsăud care cum s-o dus și numai doi îs rămași. Și-o făcut firme. Unul e pe Coasta de Azur, tăt am zis că m-oi duce. Nu știu, nu mă atrag clădirile, mult turism, un fel de vile. Să zîc că m-ar atrage nu, numai ca turist. Nu am fo niciodată nicăieri, nu am avut timp. Dacă am fost singură, unde să mă duc? Am nepoți! După 19 ani la gemenii mici am mai făcut unul de la vîrsta copiilor, de la cel mai mic, la cel mai mare, am avut nepot mai mare cu 2 ani unchieș ca nepot.

Viața nu o decurs rău, soțul mi-o fost foarte harnic, soțul mi-o fost nervos, o fost șapte ani între noi, o mai fost căsătorit.

Unde m-aș duce? Unde am crescut! Aș sta și pe munte unde am fo coptil! Nu mă tentează Marea Neagră nici Coasta de Azur!

Sfaturi nu dau. Nu-s io de dat sfaturi, io-s micuță, dar să aibă grijă de trecut, să nu distrugă. Și un cui de potcoavă. Să nu distrugem. Și ce povestim contează! Merge lumea foarte spre rău! Nimeni nu se mai gînește că să nu-ți vinzi omenia, nimeni nu mai cată omenia, atîta tot, numai nu mai contează că tu l-ai pus pe picioare, că tu l-ai omenit!

Tata lui mama o fo în război și e înmormîntat în Dej pe Dealul Florilor

7. La noi credința este foarte puternică, asta ne ține și versurile noaste, fătucăle dezmierdate durneau pe perini curate, și io pe cetină, frate. Fetile cînd durne, apile ni le zurgăne. Merea apă pe sub cetină. Te sculai, puneai gălețile cu fundu-n sus să nu stai în apă. Venea ursul, și io mă uit amu și la filme, ca-n filmele de groază, venea ursul și-mi mînca și trei vaci, pe ploaie.

Io, atîta-s de mulțămită că orice am făcut în viață îi și mă rog la Dumnezeu și și zîc amu că mulțămesc că n-am fost sclava banului. Mi i-o dat Dumnezeu feciori copii sănătoși! Îs atîta de mulțumită că strictul necesar îl au toți!

Cînd am vreme mărg la cimitir. Acolo-i îngropată şi Aretha lîngă păcurari şi gazdele de stînă. Mamă-sa o fost antrenoare de gimnastică la Timişoara. O fost mare jale în sat cu petrecania.

Atuncea am scris primele versuri şi m-am cîntat la petrecania Arethei. Cînd ajung şi amu mă cînt aşa:

Doamne, mult muncește omul,
Și cînd ninge, și cînd plouă
Și se duce ca și-o rouă
Ca roua de pe trifoi
Nu luăm nimic cu noi
Te duci, doamne, ca o plută,
Că viața-i tare scurtă
Și nu știm ca să trăim
Ca și robii noi muncim
Viața n-o prețuim
În noi cînd dă boala grea
Viața o am cumpăra
Cu toți banii cîți-i ai
Dar este un mare bai
Poți să dai tăt de pe lume
Viața nu ți-o mai dă nime’
Să dai toate averile
Nu capeți viețile
Viața nu-i de vînzare
Omu’ se naște și moare
Putrezăști ca frunza-n vale
Cînd pică de pe cărare.

După ce plîng şi mă cînt, pot merje acasă şi mă gîndesc la toate cele, şi la Aretha cea faină de care numa’ io îmi mai aduc aminte! C-aşa-i în lume, ai fost şi cum nu mai ieşti, te uită tăţi!

 

Donează

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.