Flash fiction stories Nr. 145

Flash fiction stories – februarie 2020 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Sfârșitul narațiunii

Mariana Dobrică

Și atunci te-am ucis. Nu cu violența, ci cu blândețe. Și cu tristețe. O  indescriptibilă tristețe. „Va veni moartea și va avea ochii tăi”, un vers teribil din Pavese, care m-a obsedat o vreme…  Fără regrete. Asta fusese cel mai greu. Să nu am regrete. Cel puțin în momentul ăla, când te priveam, când nici măcar nu bănuiai ce am de gând să fac. Regretele vor veni după, îmi spuneam. Dar le voi ucide și pe ele.

Am învățat să ucid. Nu e ușor. Însă, după un timp, devine o obișnuință ca spălatul pe dinți, dormitul pe partea stângă, cafeaua amară. Și, uneori, e o plăcere. Uneori.

M-am gândit să te ucid mai demult, când totul era abia la început. Ar fi fost mai simplu atunci și probabil nu ar fi existat niciun regret. În fond, dincolo de toate cuvintele alea mari care se tot spun, nu ai cum să regreți dispariția unei persoane aproape necunoscute, de care nu te-a legat prea mare lucru. Uman vorbind, ar trebui să ne pese de toți. Uman vorbind… Ce uman vorbind? După atâta timp de uman vorbind, pare că ne-am întors la ucide, ca să nu fii ucis. Dar nu am chef de filozofări, de ce e bine și ce e rău, de vocea conștiinței și bla-bla-bla.

În dimineața aia m-am trezit cu chef de ucis. Punct. Așa cum cineva se trezește cu fața la cearșaf, pus pe harță, fără nicio tragere de inimă la gândul că trebuie să se ducă la serviciu  etc. Poate era și o prelungire a unui coșmar al nopții care trecuse, coșmar care se tot repeta. În prima noapte când l-am avut, când l-am trăit, m-am trezit țipând. Mă culcasem târziu, mă tot răsucisem în pat încercând să adorm, numărasem oi, dar mă plictisisem pe la cincizeci și patru, mă gândisem la narațiunea noastră, când fantezistă, când realistă, și poate ea m-a urmărit și în somn. Ție îți plăcea să visezi, eu visam foarte rar, îmi tot spuneai că m-ai visat pe câmpii cu floricele, pe plaje pustii, pe o planetă roșie și stranie, într-un ținut alb cu urși polari și pinguini, într-un deșert cenușiu… Râdeam când mi le povesteai, dar poate visele astea ale tale te aduseseră în coșmarul meu în noaptea aia înăbușitoare de vară.

Când am încetat să mai țip, când lucrurile s-au așezat încet-încet în dormitor, în penumbra difuză a camerei în care nu era niciodată un întuneric deplin, puseseră un bec de iluminat stradal chiar sub fereastra dormitorului meu, deci, când m-am dezmeticit, am simțit că erai acolo. Nu te-am văzut, am aprins lumina, te-am căutat peste tot, nu erai, dar știam că erai. Până la urmă, m-am dus pe balcon și am fumat o țigară, m-am uitat la lună, poate era ceva cu fazele ei, dar chestiile astea nu mi-au spus niciodată nimic, luna era lună și atât, în orice fază ar fi fost. Ți-am simțit, când ai plecat, mâna prin păr, ca o mângâiere, ca o adiere, o mișcare fină și tandră într-un univers nocturn încremenit. A doua zi, am descoperit pe brațul stâng o vânătaie.

Am început să analizez totul după coșmarul ăla al meu, că de obicei mă prind mai târziu de ce se întâmplă, și în realitate, și în vis, uneori prea târziu, când nu mai pot schimba nimic. Am încercat și am reușit să adun detalii risipite, cuvinte, propoziții, fraze banale pe care le spuneai, gesturi la fel de banale, simple coincidențe, am scotocit prin narațiunea asta un timp, până am descoperit că ceea ce credeam că mi se pare nu era mi se pare, cu tine lucrurile nu mergeau așa, cuvintele banale nu erau cuvinte banale, trebuia căutat în spatele lor, coincidențele nu erau coincidențe, ci chestii gândite, nimic nu era întâmplător, ci un joc destul de complicat, te pricepeai de minune la asta, dar și eu…

Și, în timp, o narațiune destul de roz a devenit din ce în ce mai neclară, mai alambicată, mai întunecată.

Mie îmi plac lucrurile simple. Ți-am spus-o de câteva ori. Râdeai. Cum eu râdeam de visele tale.

De fapt, de-asta te-am ucis. Și de oboseală. Nu de plictiseală, cum ai fi crezut tu, dacă ai mai fi fost să-ți dau niște explicații, ci de oboseală. Și, poate, și tu obosiseși. Și, dacă nu te ucideam eu, ai fi făcut-o tu. Orice narațiune are un sfârșit, nu? Și prea multe amânări, prea multe adăugări transformă totul într-o baltă stătută, nu într-o apă care se îndreaptă spre o altă apă curgătoare mai mare, spre o mare sau spre un ocean. Și, totuși, există și povești fără sfârșit, mi-ai spune. Destul de rar, ți-aș spune.

Jocul tău complicat… Cine pierde și cine câștigă la sfârșitul lui? Satisfacția strălucitoare și efemeră a învingătorului care ia totul, lacrimile la fel de efemere, poate sincere, poate false, pentru cel învins. Iar m-a apucat filozofarea, scuze, uneori gândesc prea mult. Și, într-o narațiune, contează acțiunile, verbele, mai puțin descrierile, mai puțin elementele de eseistică.  Oricum, am făcut-o praf pe asta, începând cu punctul ei culminant.

Acest punct culminant… Acest omor înfăptuit cu mâinile curate și cu sânge rece. Într-o gară mare, cu multe trenuri care vin și pleacă, cu mulți oameni care vin și pleacă. Am ales locul ăsta, că poate fi simbolic. Dar ar putea fi orice alt spațiu: o plajă pe care nu ai loc să întinzi un prosop, o expoziție de pictură, în care fiecare tablou surprinde un moment al narațiunii sau un sentiment, o autostradă pe care s-a produs un ambuteiaj, o bibliotecă plină de cititori, o sală de spectacol, o arenă de circ, pereți de facebook, o piață unde se desfășoară un miting, o carte chiar cu multe personaje…

Dar nu unde, când, cum sunt importante. Ci privirea ta de după, deznodământul, când ai înțeles că venea moartea și că avea ochii mei, privirea aia a ta în care vedeam cum trec cu repeziciune toate momentele poveștii, toate visele tale, toate coșmarurile mele, toate frustrările și neputințele noastre, toate blândețea, toată cruzimea, toate nopțile, toate zilele, toate drumurile, zidurile, zâmbetele, lacrimile, capriciile… Toate, toate… Când s-a făcut liniște în tine, am plecat. Nu m-a oprit nimeni, m-am mișcat printre oameni care erau prea grăbiți ca să observe ce se întâmplase, m-am rătăcit pe străzi, m-am oprit într-un bar și am băut o cafea, am ajuns acasă seara, nu am mâncat nimic, am băut un pahar cu limonadă, am făcut un duș, am ascultat știrile la TV, am fumat o țigară, m-am uitat la lună, care era într-o fază, am luat un somnifer, ca să nu am coșmaruri sau regrete, și am adormit numărând oi.

Nunta

Lorena Iacob

Te uiţi cu spaimă la biserica din faţa ta şi-ţi aduci aminte de copilărie. De zilele în care trebuia să stai la slujbă şi cu greu reuşeai să îţi faci curaj şi să o rogi pe mama ta să te lase să te joci afară. Te strânge rochia pe care o porţi, te face să arăţi grasă şi urâtă, şi te sufoci. Nu ai mai intrat într-o biserică de ani de zile. Înăuntru miroase a mir şi praf. Oamenii zâmbesc şi nimeni nu-ţi acordă prea multă atenţie, lucru care te linişteşte. Pleci repede cu mătuşa ta, să o ajuţi să pună mesele în ordine la restaurant. Pe drum îţi spune că tu urmezi, acum că Ana s-a căsătorit. O să pună bani deoparte pentru nunta ta, o să fie frumos, chiar dacă acum îţi imaginezi că nu o să se întâmple niciodată, sigur se va întâmpla, aşa îţi spune mătuşa când îţi zâmbeşte cu toţi dinţii. Abia mai respiri, e o căldură de nesuportat. Evident că nu poţi să te gândeşti la căsătorie când ţi-ai petrecut toată viaţa singură, dar nu îi spui asta, nu îi spui nimic, nu ştii ce să spui într-o situaţie de genul ăsta. Te laşi pe spate şi speri să ajungeţi repede.

La restaurant e zgomot şi miroase a zahăr ars. Tu rămâi la intrare şi ghidezi invitaţii. O colegă de-a miresei, una de-a mirelui, rude, rude, alte rude, toate aşezate la mese. Inima-ți stă în loc când o vezi pe Clara. Ar fi trebuit să-ți dai seama că o să vină, dar tu nu te-ai gândit la asta, nu te-ai gândit la nimic. Acum ți-e frică și te simți expusă. Vrei să fugi, să nu dai ochii cu ea. Nu ar fi trebuit să mă culc cu tine. A fost o greșeală, eu nu sunt așa. Asta ți-a spus și lumea ta s-a prăbușit. Bei apă rece, îţi tremură mâinile de nervi, vrei să te duci mai repede acasă şi să te odihneşti. Măcar acum nu-ţi mai spune nimeni că urmează rândul tău. Te duci să fumezi. Porţi o discuţie plictisitoare despre ornamente de grădină cu unul dintre ospătari, care nu înţelege ce creepy sunt piticii de grădină. Te întorci înăuntru, nu înainte de a trece pe la garderobă şi a-ţi lua adidaşii. Rochia e lungă şi nu observă nimeni că nu porţi tocuri.

Ajungi acasă şi simţi un gol în stomac. Abia te-ai atins de mâncare. O ai pe toată la pachet în frigider, somonul şi sarmalele şi nişte tort cu ciocolată. Îţi dai seama că nu ţi-e somn, aşa că te masturbezi şi speri să adormi. E atât de linişte încât îţi auzi respiraţia. Îţi vine în mine imaginea bisericii şi-ţi aduci aminte de copilărie, aşa că aprinzi lumina să citeşti. Tremuri de furie.

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: