Flash fiction stories Nr. 147

Flash fiction stories – februarie 2020 (III)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Domnul cu pălărie panama

Ionuț Manea

Nimic nu se compară cu o săptămână proastă. Fețe palide. Chipurile se usucă și cad la picioarele mele precum florile ofilite. Tristețea sugrumă fețele. Nimicul frumos ambalat provoacă dependență. Mă uit în ochii lor și văd cum se veștejesc. Deunăzi, vine o femeie trecută, cu riduri săpate adânc, își întinde fața ca o gumă de mestecat. Au trecut anii prin ea ca un mărfar. Nimic nu s-a prins, nimic nu a rămas. Trăsături, acum veșnic nefericite, retrăiesc amintirile de demult, în anii când pielea nu se întindea ca o gumă de mestecat.

Sinceritatea este punctul meu forte. Nu este reciproc. Oamenii  își storc coșurile, scot puncte negre, se masează cu cremă, dar nu îmi vorbesc. Cu excepția domnului cu pălărie panama. El este unic. Nu se strâmbă, nu își stoarce coșurile și, în primul și primul rând, mă salută. Galant, mașinal:

–Bună seara, domnișoară! și face o reverență subtilă. Își aranjează gulerul stângaci. Mă privește și zâmbește. Domnul cu pălărie panama are un zâmbet diferit. Un zâmbet care strânge toate ridurile într-un singur punct. Apoi devine foarte serios. Se uită în jur stânjenit, scoate batista și masează întreaga față, de parcă ar vrea să șteargă toate ridurile. În lumea noastră, a oglinzilor, ridurile sunt drumurile fără capăt. Acolo unde oamenii caută și se opresc. Și o iau de la început, crezând că au ajuns într-o fundătură.

Cu toate astea, nu cedez ușor, sunt o Delta Glass. Mai presus de atât, cum puțini și-ar imagina, noi avem sentimente. Suferim, ne amăgim, dormim prost, agățate în cui. Dar, cu domnul cu pălărie panama, lucrurile stau diferit. Are o expresivitate aparte. Un fel de a fi ieșit din comun. Care te face să te simți încrezătoare. Azi, după ora două, iată-l din nou:

–Sărut mâinile! La fel de galant. Îmi trimite un sărut stângaci. Mă întreabă:

–Cum ne-am descurcat azi?! și mă privește  înțelegător. Nu ia lipsa răspunsului meu drept o ofensă. Dă din cap ca și cum ar fi înțeles:

–Mi-am închipuit! Atâtea fețe care nu mai folosesc nimănui. Știu. Când mă duc acasă și-mi sărut soția, simt că mor câte puțin. Dar nu am ce să fac. Își verifică buzunarele și pleacă. Apoi, timpul trece greu. Câteva fețe șterse, pe care, mai degrabă, le-aș numi măști. Se stinge lumina. Întunericul e nemilos. Egoist.

Dimineața o iau de la capăt. Aștept ora două. Nu știu de ce, dar vreau să-l văd. Mă bine-dispune.  O nouă zi, și este la fel de curtenitor. De data asta mă sărută, mă ia în brațe. Simt cum mă prefac în argint viu. Cum vreau să-l iau de mână și să merg în camera lui. Să zac acolo, acoperită de praf. Numai pentru a-l aștepta, tăcută, supusă. Să-l văd cum își caută pijamalele. Cum pune capul pe pernă înainte de a stinge lumina. Și, la lumina neoanelor de afară, să-i privesc chipul mat, relaxat. Ca o bucată de cauciuc. Dar noi, oglinzile, o știm cel mai bine. Realitatea e usturătoare. Suntem ceea ce vor să vadă ceilalți. Nimeni nu ne crede pe cuvânt.

Vizitele domnului cu pălărie panama sunt scurte. Dar pline de viață. Astăzi plânge pe rama mea:

–Sunt deznădăjduit, micuțo! Scoate batista și-mi șterge petele. Plânge și șterge. Plâng și eu. Îmi este milă, îmi este cald, mă aburesc ușor. Și rămân așa până dimineață, sufocată-n plâns.  Apare iar, agitat. De data asta, e schimbat. Vorbește neîntrerupt:

–Dar ce crede ea!? Cât să mai rezist? Nu o mai suport. O voi strânge de gât. Halal căsnicie! Asta voi face, fără doar și poate. Și-i arăt cum să o facă o dată, de două ori. Mă privește speriat preț de câteva secunde. După care dispare.

Au trecut două zile și nici un semn. Explodez. Le arăt cine sunt eu cu adevărat. Mă hulesc, mă ignoră. Aproape de ora închiderii, apare. Se spală pe mâini. Nu se uită la mine. Se ferește. Are o față întunecată și vede asta:

–Nu te oprești! Nu îți este rușine?! Din cauza ta, nenorocito. Și domnul cu pălărie panama mă lovește cu pumnul. Simt cum toate chipurile care mi-au trecut prin față strigă în mine, se zbat. Vor să se desprindă. Simt cum trag de mine din toate părțile. Al doilea pumn. E negru de supărare. Dar ce vină am eu?! Prima fisură apare. Mă împart în două. Sunt doi oameni cu pălării panama, nervoși. Care mă lovesc fără oprire. Sunt trei. Patru. Cinci. Strig. Nu mă aude nimeni. Îl implor. Dar nu mă ascultă, rămas fixat într-un ciob urlă:

Oglindă spurcată!

 

Intrusa

Crenguța Sandu

Emilia intră în cafenea. Numai câteva mese erau ocupate. Se aşeză la una în apropierea ferestrei. Un chelner veni să ia comanda. Femeia ceru o cafea şi îşi verifică telefonul. Nici un mesaj nou. Aşteptă liniştită până chelnerul aduse cafeaua, apoi o zări pe Alina intrând în cafenea. Emilia îi făcu cu mâna. Cealaltă femeie veni spre ea. Îşi strânseră mâinile, privindu-se în ochi, după care Alina se aşeză.

– Bună. Mulţumesc că ai acceptat să ne vedem, spuse Alina. Nu pari surprinsă că te-am căutat.

– Bună. Nu, îi răspunse Emilia.

– De ce?

– Pentru că mi-am dat seama că eşti o femeie deşteaptă, din ce îmi spunea el despre tine. Eram sigură că o să te prinzi de existenţa mea.

– Destul de proastă, aş spune, ca să fiu înşelată. Te-am căutat pe Facebook, dar ai numai două poze.

– Alina, nu am timp acum de ce am pe Facebook. Am fugit de la birou…

– Înţeleg. Şi eu la fel! Vreau să ştiu mai multe, de aceea am ţinut să ne vedem. Nu ştiu de când vă ştiţi voi?

Un chelner veni şi o întrebă pe Alina dacă vrea să-i aducă ceva. Femeia comandă o limonadă, în timp ce Emilia bău din cafea.

– Puteam să vorbim şi la telefon. Ai venit pentru că ai vrut să mă vezi, spuse Emilia.

– Da, am vrut să te şi văd.

– Şi eu, de când mi-a spus că se însoară. Curiozitatea feminină. Ne-am cunoscut la cursul de fotografie. Sunt trei ani şi jumătate de atunci.

– Şi cum a început? Nu-mi spune, ţi-a facut fotografii?

– Da.

– Şi mie la fel! Câtă originalitate…

Femeile îşi întrerupseră conversaţia din cauza chelnerului care aduse limonada. Alina bău din pahar, în timp ce se uita la Emilia, după care zise:

– Şi? Povesteşte-mi…

– Nu știu dacă e bine ce facem.

– Uite ce e. Am venit să vorbim. Nu te acuz de nimic. Vreau doar să ştiu.

– Nu sunt multe de spus. Am început să ieşim, venea la mine, i-am cunoscut familia şi din prieteni, apoi ne-am certat. Dacă nu mă căuta după prima ceartă, jur că nu mă mai interesa.

– Când a fost asta?

– Ne vedeam de vreo cinci luni.

– De ce, nu-l iubeai?

– Îmi plăcea mult, dar îmi dădusem seama că suntem diferiţi. Mie îmi place liniştea, lui cluburile. Era o sâmbătă seara când ne-am certat prima oară. Dorea să ieşim în club, mersesem şi cu o săptămână înainte. I-am vorbit atunci despre cât de diferiţi suntem şi că e OK dacă ne despărţim.

– E un party boy.

– Mă săturasem să tot ies.

– Ai greşit aici. Aşa l-am cunoscut eu. În perioada aceea, în club.

– Da, ştiu. Mi-a spus chiar el, când mi-a zis că se însoară, cum v-aţi cunoscut şi cum te cheamă.

– Am înţeles. Să ne întoarcem la cearta voastră. Cum v-aţi împăcat?

– După câteva zile a venit la mine cu flori, cu mâncare. I se publicase primul articol şi era fericit. Venise să sărbătorim. Mi-a zis că am dreptate, trebuie să iasă mai puţin, să scrie mai mult. Următoarele trei luni, a fost bine, deşi nu ne vedeam atât de des.

– Îţi dai seama că se vedea şi cu mine?

– Da.

– Ne-a dus pe amândouă de nas.

– Apoi, ne-am certat iar. Am stat departe de el trei zile, după care m-am dus să îl văd. Între timp, eram colegi la muncă. Ştia de la mine că se plătea bine şi avea pe cineva acolo, la financiar, o cunoştinţă a tatălui său.

– Da. E naşul nostru de cununie.

– Nu ştiam. V-aţi cununat în biserică?

– Da. Te miră?

– Sigur. El nu crede în Dumnezeu. Aşa mi-a spus.

– Eu cred. Mie nu mi-a spus niciodată că nu crede.

– Mă rog, spuse Emilia, după care luă o înghiţitură de cafea. Ca să îţi termin  povestea, ne-am tot certat şi împăcat până într-o zi când mi-a spus că se însoară cu tine. Ştiam că se mai vede cu cineva pentru că o cam rărise cu mine. Când am auzit că se însoară, mi-a fost greu.

– Şi i-ai tot dat mesaje.

– La care el mi-a răspuns. Speram să îl mai văd și ne-am văzut constant în ultimele șase luni, spuse Emilia zâmbind.

– Eşti încântată.

– Sunt.

– Ştii că îmi faci rău, nu?

– Tu ai vrut să ne vedem.

– Vreau să renunţi la el.

– De ce aş renunţa?

– Pentru că nu aveţi viitor, e căsătorit cu mine. Sunt soţia lui.

– Tu va trebui să renunţi, spuse Emilia. Am venit pentru că vreau să îţi dau vestea. El tot spune că o să-ţi zică, dar nu ştiu ce aşteaptă. Sunt însărcinată. Patru  luni. Nu cred că o femeie cu succesul tău o să accepte ca soţul să aibă un copil cu altă femeie.

Alina se albi la faţă. Emilia se ridică de pe scaun. Deschise poşeta şi scoase 20 de lei pe care îi puse pe masă.

– Ai intervenit între noi, spuse Alina, în timp ce lacrimi începură să-i curgă pe obraji.

– Nu, tu ai intervenit între noi, Alina! Eram cu el când l-ai cunoscut în club. Aveam probleme, dar toate cuplurile au probleme în ziua de azi, spuse Emilia, după care ieşi din cafenea.

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: