Flash fiction stories Nr. 148

Flash fiction stories – februarie 2020 (IV)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Rubi

Alexandra Meckl

Mă trezesc şi e întuneric. Urăsc să mă trezesc în plin întuneric, dacă dă cumva înspre ziuă, atunci ştiu că am dormit o bucată bună de-a lungul nopţii, dar aşa e ca la ruleta rusească. Dacă ceasul se apropie de şase, m-am nenorocit, fiindcă şansele să readorm sunt extrem de mici, iar apoi, cât e soarele pe cer, sunt un zombi umblător. Insomnie de dimineaţă o numesc experţii. Apoi, dacă e un pic trecut de doisprezece, prilejul de a mă reîntoarce la starea de aţipire creşte. Inima îmi bate sub plapuma înflorată, în patul meu dublu pe care nu-l împart cu nimeni. Draperia este trasă, negreala din jur e de beci. Să dea Domnul să readorm, cât de amuzant a fost să citesc din cartea lui Scott Stossel cum că anxietatea lui nu-i dă pace zi şi noapte. O să-l urăsc dacă îmi dă idei. Sau eu aş fi aia slabă de caracter, ar fi bine să nu mă judec, aşa-mi zic cărţile de dezvoltare personală. Anxietatea nu vine, de regulă, de una singură, se asezonează cu atacuri de panică. Ideal ar fi să readorm cât mai repede, scoate-ţi din cap gândurile astea de căcat, Rubi, inima îmi bate mai tare, acum ce mai e? Cu ce-am greşit?

Patul scârţâie, mă întorc pe-o parte, scoate sunete dintr-alea de arcuri vechi, în rest, linişte cosmică. Şi de ea mă feresc, dopurile de urechi sunt înfipte bine. Nu mai trebuie să mă iau după orice scursură de informaţie, e ca aia cu ştirile, ajungi să le urmăreşti atât de des încât eşti ferm convins că lumea e un tragic bălegar iremediabil. Se exagerează… of, iarăşi încep să ţin monoloage infinite prin care nu ajung la nicio concluzie? Uite aşa mă obosesc eu la ora asta, cât o fi nu ştiu, cinci o fi oare, dar mai taci! Tac, tac, tac şi uite că aud toba din piept. Fir-ar să fie… ia să dorm. Măcar nopţile trec uşor, e destul că mă chinui ziua, cine dracu’ m-a pus să citesc articolul ăla despre atacurile de panică din timpul nopţii? Nici nu mi-ar fi dat prin cap că aşa ceva există…  inima îmi bubuie, e clar, mă autosabotez. Calmează-te. Nu se întâmplă nimic rău, ce idei tâmpite îţi bagi tu în cap? Presiune în piept, respir sacadat, dau dintr-un foc plapuma la o parte… tu-ţi andrenalina mă-tii! Acum încerc şi atacul de noapte, nu e suficient că ăla de zi m-a făcut să pierd șase kilograme în trei săptămâni. Bum-bum-bum… oare eu chiar mor aici? N-am aer, îmi şterg mâinile transpirate de pijamaua cu reni, nici ăia nu mă pot salva, nu am aer! Nu, Rubi, ai, calmează-te, dacă e ceva, suni la ambulanţă, ăia te vor ajuta să respiri. Dar de fapt respiri. Genunchii îmi tremură, adrenalina se risipeşte prin corp ca picurii de ploaie pe pământ uscat. Am bujorii roşii. Mă duc la geam, îl deschid rapid, un aer rece mă învăluie, eu tremur mai departe. Ce linişte obscură, sunt pierdută, salvaţi-mă, salvaţi-mă, de mine să mă salvaţi. Închid ochii pentru o secundă, dar degeaba.

Mă îndrept spre mobilul pus la încărcat lângă pat, intru pe Facebook, dau la story-uri, văd copilul Sofiei H. cu un iepuraş în mână şi cu gura mozolită de ciocolată, Albert Z. a avut parte de o cină la restaurantul mongolez din Dubai, buzele Suzannei S. cu gloss sunt magnifice, cică ni-l recomandă, reţeta cu avocado şi ou fiert va trebui să o încerc neapărat, Mango are vânzări de iarnă, uite un palton gri din material reciclat nu mi-ar strica, nici ghetele Paul Green nu-s rele, zău că n-am avut niciodată o încălţăminte lăcuită de culoarea coniacului, Paulina are burtă, se ţine cu palma de ea hashtag gemeni, hashtag hapiness, hashtag good vibes, hashtag double mommy, labradorul ăla bătrân al lui Cezar O. fuge prin zăpadă, Tame Impala anunţă concert în L.A., soarele din California arată foarte galben. Mă încearcă subit o afecţiune faţă de întreaga lume, ah, ce dulce e viaţa!… Trebuie să fiu un om mai bun, Doamne, dacă supravieţuiesc, promit că voi iubi toate lucrurile din jur, mă voi opri din criticat, voi lăsa mândria la o parte, dar Doamne ajută-mă acum!

Intru pe WhatsApp, unde îi comunic mamei că o iert şi îi scriu lui Iacob că îl iubesc şi că da, sunt, în sfârşit, de acord să ne mutăm împreună. Citesc ultimul mesaj scris de el la 22:22. Îl recitesc şi calmitatea de atunci îmi revine în minte. Uşor, uşor prind a respira relaxat, mă uit în jur, pun mobilul înapoi la încărcat, închid geamul, mintea mi se limpezeşte şi dau într-o stare de somnolenţă.

Adorm instant.

Primele raze de soare gâdilă noptiera dinspre perete. Deschid ochii, mă simt ca într-un cocon, e cald şi bine. Amintirile de astă-noapte capătă un contur din ce în ce mai clar, nu ezit, iau mobilul, ce bine că cele două mesaje n-au fost citite, inspir adânc şi le şterg pe amândouă.

Pauza mare

Laura Pamfiloiu

 

Analiza a ieşit bine, chiar foarte bine, dacă există aşa ceva.

E la şcoală, în cabinetul de limbi străine, stă acolo închisă cu Anastasia care încă nu ştie diferenţa dintre present simple şi present continuous şi ar vrea s-o ajute, dar nu ştie cum să-i mai explice, că doar prezentul e numai unu şi tot ce se întâmplă acum face parte dintr-un de obicei mai mare în care încap foarte multe, încap şi ele două, şi copiii din curtea şcolii cu sandviciurile pe jumătate mâncate, cu adidaşii aliniaţi la intrarea în sala de sport, cu masa de prânz fără supă, cu cafelele din săli profesorale, de la Roots sau din bucătării slab luminate. Cabinetul în care s-au ascuns se deschide cu o cheie mică cu un breloc de plastic verde, are o masă mare cu un calculator pe ea şi un pix negru în formă de pană de corb. Păcat că e de plastic, pana. Pe peretele din faţa biroului stă un ceas gigantic care ar putea anunţa ora exactă întregii planete, dar nu face nimic, nici măcar nu ticăie, nu sună, nu are cuc. E ca un luptător care vrea să-şi sperie adversarii, dar e incapabil să facă vreo mişcare, stă acolo ca într-o vitrină. Mare, fioros, mut. Şi Anastasia e mută, în spatele ochelarilor, pleoapele i se zbat neputincioase. Ar transpira dacă ar putea, dar e încă o copilă, nici să transpire nu ştie. Nu oftează, nu îşi frînge mîinile, doar deschide şi închide stiloul, capacul face click de fiecare dată, i-ar şopti el ce să scrie, dar nici capacul, nici stiloul nu ştiu mai bine, ea oftează, se uită pe fereastră la blocurile de peste drum, vede balcoanele de sticlă în care nu e nimeni, nici după straturile de sticlă nu se vede nicio mişcare. E listening, o aude pe Anastasia într-un târziu, dă din cap, fetiţa zîmbeşte uşurată. Lipseşte ceva totuşi, îi spune, stiloul face iar click-click, zâmbetul dispare.

-Unde e verbul?

Care verb? se vede pe peretele din spatele Anastasiei, scris cu litere negre ca pana corbului de plastic de pe birou. Inspiră şi expiră puternic, aerul cald din plămânii ei risipeşte literele, au mai trecut cinci minute. Se uită la telefon, o luminiţă verde clipeşte, îl ia în mână, îl deschide. Mail nou, analize medicale. Trec la propoziţia următoare, e ceva cu now, Anastasia clipeşte repede de cîteva ori, îşi zâmbesc, zâmbetul îi dă curaj să deschidă emailul. Începe să citească cu voce tare: Look, they… (draw) a beautiful picture, cu verbul pus între paranteze. Fetiţa repetă cuminte, se încurcă puţin la draw, o ajută, ea repetă încă o dată. Scoate din portmoneu hârtia cu codul format din multe cifre şi trei zerouri, o întrebă pe Anastasia când se întâmplă acţiunea. Acum, spune ea. Tastează codul, nu greşeşte nicio cifră, se deschide pagina albă. Ridică ochii spre fetiţa speriată din faţa ei. Se privesc în ochi cu speranţă, fiecare cu speranţa ei, pauza mare s-a terminat, pe hol nu se mai aude nicio voce, ia pana falsă de corb, îi deschide şi închide capacul. Fără click, Anastasia o întreabă dacă scrie, ea dă din umeri, hai să încercăm, zice. Scrie. Pune pana în faţa ei, niciuna din ele nu mai are scăpare, fetiţa trebuie să atace propoziţia, ea, foaia albă din spatele ecranului zgâriat al telefonului. Îşi pune ochelarii, măreşte foaia, nu vede nimic încercuit. Dacă e rău, e de obicei încercuit, pus într-un chenar negru ca un anunţ mortuar de pe spatele unui ziar. Are drawing, zice Anastasia cu un uşor ton de întrebare în voce. Perfect, îi spune, fata îşi aranjează ochelarii pe nas, îşi dă părul după ureche, răsuflă cu uşurare, la fel face şi ea. Se uită atentă la foaia virtuală din spatele ecranului, fetiţa scrie. Pe foaie nu sunt propoziţii, sunt doar cifre care trebuie să fie mai mici de treizeci şi cinci. Sunt mai mici, mult mai mici. Cincisprezece virgulă trei.

Ultima propoziţie. Anastasia greşeşte timpul, dar cum prezentul e tot prezent, nici nu mai contează un ing lipit în coada unui cuvânt, ing care schimbă tot, face ca rutina să devină excepţie, permanentul să fie temporar. O corectează, pe peretele din spatele ei apare o rază de soare, se uită pe fereastră, caută soarele, lumina intră în birou fără să deranjeze cărţile deschise, mângâie părul fetiţei şi se întinde ca o glazură pe mocheta gri de pe jos.

– Gata, am scris, zice. E bine?

– E perfect, îi răspunde. În sfârşit, e foarte bine.

Anastasia își închide penarul, coboară de pe scaun, good bye, iese. Iese în urma ei, încuie înăuntru ceasul gigantic, pana falsă de plastic, lumina întinsă pe jos. Cheiţa cu breloc verde tremură când o răsuceşte în încuietoare. Păşesc în linişte pe hol, din sala clasei a noua se aud voci, e ora de fizică, Anastasia nu are de unde să ştie ce-i aia fizica, e încă prinsă între două feluri de prezent, plus că urmeză pauza de prânz şi azi sunt paste. Preferatele ei.

Nasul meu colosal 

Ofelia Prodan

Ţin foarte mult la nasul meu. Nasul meu este unul neobişnuit. Nu exagerez. Imaginaţi-vă că până şi Cyrano de Bergerac ar păli de invidie doar privindu-l. Femeile îl înzestrează cu tot felul de calităţi colaterale complet neadevărate, dar chestia asta îmi eliberează în creier o cantitate arhisuficientă de serotonină. Nasul meu este cu adevărat colosal – mi-am cumpărat o pălărie cu boruri late de sub care jumătate de nas ieşea cu neruşinare şi îndrăzneală la iveală. Soarele îi dădea o nuanţă de roşu aprins, încât păream beţivan sadea. Mergeam sfios ca o domnişoară şi chiar apare o domnişoară care mă întreabă sfioasă: Sunteţi cumva actor sau clown? Eu admir actorii, iar clownii sunt febleţea mea! Evident, nasul meu provocase această nevinovată întrebare. Fără să stau pe gânduri am blufat: sunt actor la un teatru mic underground! Fata îmi zâmbi încântată şi, uitându-se la nasul meu cu o insistenţă care îmi provoca o indescriptibilă înfumurare, mă întrebă: pot să vă cer un autograf? Cu mare plăcere!, zic eu şi scot pixul şi o hârtie pe care semnez ceva total ilizibil, apoi îi întind hârtia umflându-mă în pene. Fata plecă ţopăind de bucurie ca o copilă şi eu m-am aşezat exact ca un boschetar pe bordură şi am stat acolo gândindu-mă la toate nimicurile din lume care te pot face fericit, până a doua zi dis-de-dimineaţă, când mi-am pipăit nasul de teama ca nu cumva să se fi micşorat un milimetru peste noapte. Dar în loc să se lăfăie impertinent ca de obicei în mijlocul feţei, nasul meu colosal dispăruse fără urmă. În locul lui a crescut un banal deget arătător care îmi indică zilnic şi conştiincios direcţia în care trebuie s-o apuc pentru a mă feri de eventualele ispite colosale adânc înrădăcinate în subconştientul meu, de pe vremea când încă mai eram fericitul posesor al unui nas cu adevărat colosal.

 

Îmi iubesc, îmi ador nasul. Nu doar pentru dimensiunile copleşitoare, cât mai ales pentru capacităţile sale din sfere extrasenzoriale. Într-adevăr, nici eu nu-mi explic cum, dar este un detector infailibil pentru minciuni sfruntate, dar perfect credibile, pentru sentimente cu grad de pericol înalt, abil camuflate, dar şi pentru persoane recent decedate care bântuie prin locuri cu acces interzis. Pe mine, unul, ultima categorie mă lasă rece, las mortul să bântuie pe unde vrea şi pe cine vrea, ar fi culmea cruzimii să îi bruiez, în situaţia lui delicată, o atât de mică şi decentă distracţie. Categoria de mijloc mă incită, în schimb. Imediat ce nasul meu detectează respectivul sentiment, ţin sub observaţie respectiva persoană exact ca pe un şoarece de laborator şi mă amuz comparând diferenţele catastrofale dintre ceea ce simte şi ceea ce mimează. Dar sunt şi nemilos, exact când se aşteaptă mai puţin îi întind cursa şi-l prind. Aşa se explică faptul că, de la o vreme, majoritatea sunt cumplit de binevoitori în relaţia cu mine, mai precis mă ocolesc de la o poştă, cum mă văd. Ei, dar n-am spus nimic de prima categorie! Cum detectează nasul meu o minciună sfruntată, dar perfect credibilă, invit personajul în chestiune la o discuţie între patru ochi şi îl interoghez mai ceva ca un psihanalist, până se dă singur de gol. Aşa se explică şi faptul că majoritatea sunt al dracu’ de sinceri cu mine. Mai precis, preferă s-o ia la sănătoasa, cum îmi văd colosalul meu nas, de la o distanţă apreciabilă. Oh, de-ar bănui ei măcar cine îi demască fără pic de milă! Însă nasul meu nu s-a mulţumit doar cu atât şi a pretins, plin de curaj, că lui i se cuvine şi onorabila misiune de a pune lucrurile la punct, mai pe şleau de a face el dreptate aşa cum se cuvine între nasuri, şi eu l-am încurajat oferindu-i cât mai multe şi mai dese prilejuri de a-şi exersa tehnicile de luptă corp la corp sau, aşa cum el însuşi recunoaşte fără falsă modestie: nas extrasenzorial contra nas perfect camuflat în nas cumsecade. 

 

De ceva vreme comunic într-un mod telepatic cu nasul meu. Nasul meu este o entitate separată de mine, cu o individualitate puternică. Între noi s-a dezvoltat treptat o relaţie bazată pe respectul reciproc, sinceritatatea comunicării şi neamestecul în treburile personale. Nasul meu îşi vede de ale lui, eu de ale mele. Recent, mi-a comunicat intenţia lui de a intra în jocurile de culise ale marilor politicieni. I-am urat baftă şi i-am împărtăşit neîncrederea mea în ce priveşte alegerea lui, dar, aşa cum stabilisem, nu m-am amestecat absolut deloc. Cu o incredibilă uşurinţă, nasul meu a început să mă târască pe la tot felul de întruniri secrete de stat şi talk-show-uri politice în direct, unde rămâneam complet siderat văzându-i excepţionalele abilităţi de politician. În curând, nasul meu a ajuns foarte sus. Ba chiar puteam afirma, mai în glumă, mai în serios, că nasul meu îşi luase nasul la purtare. Nu mai comunicam aproape deloc. Nu mă mai băga deloc în seamă. În schimb, nu s-a amestecat niciodată în treburile mele personale. Ajunşi aici, m-am autoînvinovăţit: prostule, îmi spuneam, tu i-ai dat nas, acum nici nu se mai uită la tine, până la urmă, e nasul tău, dă-o dracului de individualitate şi entitate separată, ia măsuri până nu ajungi de râsul unui nas, fie el şi cu abilităţi excepţionale de politician! Şi am luat imediat măsuri: nasul meu tocmai sforăia, recent întors de la un obositor talk-show politic, m-am dus tiptil în bucătărie, am luat un cuţit cu lama foarte ascuţită şi i-am retezat vârful. De durere, nasul s-a trezit şi a realizat tragedia. Ar fi putut să riposteze, dar n-a făcut-o, ci, foarte diplomat, şi-a cerut public scuze pentru nerespectarea condiţiilor şi s-a retras definitiv la o mănăstire, unde dă dovadă de o aşa credinţă şi fervoare religioasă, ba chiar şi umilinţă, încât mă întreb la modul cel mai serios dacă nu cumva urmăreşte să urce cât mai sus în ierarhia bisericească.

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: