Mittelstadt Nr. 148

Acei minunați ani (VIII – prima parte)

Margasoiului i-ar plăcea să aibă cheie personală la apartament. Se vede deschizând uşa la o oră mică de tot, îşi aruncă pantofii sub dulapul verde unde taică-său ţine sculele şi securea, numai în ciorapi intră în bucătărie, e încercănat şi miroase a parfumuri, pe cămaşă şi costum are urme de ruj.

ACTOR.

În oala albastră – ciorba de conopidă, în oala roşie – dovlecei umpluţi. El a cumpărat din piaţă legumele, fructele, mierea de stup şi busuiocul uscat. Nenea vânzătorul l-a servit peste rând. I-a cam crescut pipota când l-a văzut făcându-i semne.

„O să-i compui o poveste lui Hilde, Margasoiule”, i-a şoptit Oanţă vânzătorul.

O să-i scrie câteva rânduri despre Haritonovici – vizitiul preturii, la care i s-au furat catârii, şi care mânca toţi gogoşarii, şi care a zis că merge la baia comunală, şi care, când s-a întors, a rămas fără nevastă că aia s-a dus cu şoferul de TIR.

Oricum i-ar fi făcut-o.

Hilde a lui Oanţă era grasă şi bondoacă şi locuia la scara vecină.

Literele din numele Aureliei sunt simple ca ţânţarii, nu lăbărţate ca muştele din numele Hildei.

Cel mai cunoscut nume din cartier e Margasoiu. El stabileşte legile şi toate lucrurile despre care vorbeşte par a se fi petrecut aievea.

În acest moment lâna s-a lipit de piele, irită şi e foarte cald. Margasoiu îşi freacă spatele de spătarul scaunului de lemn, din faţa mesei. Scapă de mâncărime, şi se gândeşte la căsoaia domnului Knall. La marginea pădurii. Într-o cameră, în pod, Aurelia se uită în oglinjoară cu rujul şi se aranjează pentru el.

Când va adormi, soneria îl va deştepta şi, în faţa uşii, o va găsi pe… Hilde a lui Oanţă.

„Am venit să-mi scrii compunerea, Margasoiule, tata m-a trimis”, va spune fata.

Lângă ultima serpentină. Tiptil, tiptil, să spioneze însoţit de Cătană. Pe masa din camera aia mare a Knallilor: pachete de ţigări goale, prăjituri, farfuria cu salată de cartofi.

„Cam atât, Margasoiule, şi te-ai prostit de-a binelea”, îi va spune Cătană supărat.

După liniştea din casa scărilor, ai zice că-i miezul nopţii. E ora când femeia cocoşată, numită Aurora, mătură şi apoi cu cârpa zdrenţuită udă cimentul. Se adună la parter un făraş cu scrum de ţigară, fire de păr şi praf.

Primii gălbejiţi ai nopţii sunt nea Vicente ce-l aduce de subsuori pe nea Arghire. Bodogănelile se aud în toate apartamentele.

Ceaţa luminii electrice a gălbejită. Secundele nopţii sunt gălbejite şi, pentru Margasoiu, vine dimineaţa.

Aurora era o bătrână gălbejită şi zbârcită, cu nas de diplomat. Ţi se făcea frică de câte ori trebuia să treci pe lângă ea.

E ora şase dimineaţa. Margasoiu s-a trezit şi e liniştit. I-a scris Aureliei o scrisoare lungă cât un fular tricotat. Douăzeci de ochiuri – unul pe faţă, unul pe dos, şi cu circumferinţa gâtului măsurată.

 

În vinerea mare, căsoaia familiei Knall avea toate ferestrele deschise.

„Dacă te supăr, închide ochiul stâng şi o să înţeleg”, spunea bunicul dinspre mamă al Aureliei către bunica dinspre tată a Aureliei.

„De-ajuns, de-ajuns”, răspundea aceea.

Domnul Knall pregătise pentru Aurelia ceva mic şi frumos de agăţat în cameră.

În vinerea mare se defecta telefonul. Lumea turuia trecând dintr-o cameră în alta. Nu se mai certa bunicul dinspre mamă al Aureliei cu bunica dinspre tată a Aureliei.

Margasoiu se plimba nestingherit. Aurelia apărea pe drumul ce duce la biserică, ţinută de mână, uneori o chiar lăsau singură.

Era piaţa mieilor de vineri. Dacă te gândeai de cu seară, nu mai puteai dormi.

„Trebuie să fim printre primii, acolo”, spunea bunicul dinspre mamă al Aureliei către Aurelia.

„Trebuie să fim printre primii acolo”, spunea nea Vicente către Margasoiu.

Şorţurile gri, de doc, acopereau genunchii oamenilor. Aproape că nu se mai vedeau cizmele. Lângă cişmeaua pieţei, cineva clădise sute de cărămizi roşcate. Semănau cu toamna ce se colorează brusc.

Margasoiu fusese breaz de mic copil.

Nea Vicente îl striga mânzule.

Mieii erau albi şi negri. N-aveau clopoţel la gât ca-n desenele animate de la televizorul unchiului Knall Carianopol, de pe strada Oprea şase.

„Da’ de ce-i leagă cu sfori de gât sau de câte-un picior?”, întreba Aurelia.

„Secret”, răspundea Margasoiu.

„Da’ de ce-i ţin în căruţe ca-ntr-un fel de colivii strâmte de scânduri?”, întreabă Aurelia.

„Ca să nu-şi ia zborul”, răspundea Margasoiu atoateştiutor.

„Văd şi-un ied, Margasoiule”, mai zicea Aurelia.

Un nene nebărbierit o lăsa să mângâie iedul. Îşi lipea obrazul de corniţele ieşite ca nişte dude şi îl pupa pe boticul roz.

„O să-mi scrii toate scrisorile, iedule, o să simt atingerea ta de corniţe, iedule, şi ţi le voi citi pe toate când mă reîntorc.”

„Mâine, mama o să-mi gătească o căpuşă culeasă din cap, da’ nu-mi pasă, Margasoiule. Şi lui bunicu’ i-a găsit aseară două şi mi-a spus că nu doare când ţi le scoate, mai ales că mama are o pereche de foarfeci bune din Cehoslovacia.”

”Cât ceri pe ăsta?”, întreabă oamenii.

”Se târguiesc”, șoptește Margasoiu în urechiușa lunguiață a Aureliei.

„Aha, înseamnă că de-aia-i spune târg.”

Cu şorţurile gri oamenii cară şi varză pentru răţuşte, când e piaţă mare. Oraşul lor are foarte multe răţuşte care înoată pe râu ori se bălăcesc prin bălţi.

Bunicul Aureliei primeşte gratis frunze de varză, care nu trebuiesc nimănui, le taie mărunt şi le amestecă împreună cu făina de porumb şi hapa! hapa! boboceii de raţă.

„Ştii, Margasoiule, că şi pe mine m-a lăsat să tai varză săptămâna trecută, dar m-am tăiat la deget până la os. Uită-te. N-am plâns când tata lui Alecu mi-a dezinfectat şi mi-a cusut pielea.”

„De unde ai rochia albă şi coroana cu steluţe, Aurelia?”

„Nici când mi-a scos firele n-am plâns. Plânsul nu zgândăre trecutul”, zice Margasoiu. „Asta o avem în piesă, Aurelia.”

„Bunicul nu s-a necăjit prea tare. A spus că se mai întâmplă.”

„Ca o floare de vară cu petale albe, tristă şi veselă, frumoasă şi urâtă.”

„Numai că bunica l-a certat şi atunci gata, nu mai tai ierburi la raţe şi nici la pui. Mai bine că nu trebuie să tai că puii miros tare urât, Margasoiule.”

La târgul de miei miroase frumos, nu ca în porcăria aia de coteţ cu pui. Aici e miros dulce de blăniţă şi de căcăreze rotunde ca bomboanele de ciocolată, Aurelia. Mie îmi plac foarte mult târgurile.”

„Am gustat o dată una din căcărezele de pe păşunea oilor, dincolo de lac, păcat că nu era aşa de bună.”

Doamna Knall umple mielul de paşti, mama Margasoiului umple mielul de paşti, nea Vicente umple mielul de paşti, mama Luşului umple mielul de paşti.

Doamna Knall spune: aşa e obiceiul de paşti. Nea Vicente spune: aşa e obiceiul de paşti. Nea Arghir spune: bine că se taie mieii de paşti, mai mâncăm şi noi ca lumea.

Bunicul Aureliei e tăcut. Se uită la frăţiorii mici ai Aureliei şi zâmbeşte. Bunica Aureliei e veselă şi încinsă cu şorţul viu colorat.

Lacrimile cad în supa de găluşte aproape sleită.

Unchiul Carianopol ciocneşte cu Aurelia un ou. Oul lui s-a spart.

Margasoiu a mâncat din vitrină un ou vechi, frumos colorat. I s-a făcut rău şi a stat să moară.

De-atunci mama Margasoiului nu mai ţine în vitrină ouă colorate.

Doamna Knall spune: “De ce nu stai frumos la masă, Aurelia? de ce te fâţâi atâta? astăzi n-ai făcut altceva decât să te îndopi cu ouă. Mănâncă-ţi supa că se răceşte.”

Nici doamna Knall nu îndrăzneşte să ţină în vitrină ouă frumos colorate.

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: