Flash fiction stories – ianuarie 2025: „Marjorie dormind” de Dana Banu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Marjorie dormind

Marjorie dormea. Prin somnul ei treceau balerine translucide și aerul devenea de un roșu rodie. ,,Un om care doarme ține în cerc, în jurul său, firul orelor, rânduiala anilor și a lumii” scria Proust. Marjorie dormind aduna în jurul ei lumina care se răsfrângea nu în afară, ci în interior. Lumina primea culoarea rodiei. Culoarea sângelui. A vieții. A morții.

Uneori se gândea la ea însăși ca la un cenotaf al celei care s-a născut la Paris într-o zi ploioasă și gri. Apoi se trezea din amorțirea pe care senzația că trăia o viață moartă i-o dădea.

Își reamintea de iarna în care venise prin nămeți cu sania lui Ali, trasă de doi cai, în mica așezare în care peste ani urma să își găsească sfârșitul exact așa cum îi fusese începutul.

A văzut din sanie un copac în mijlocul pustietății și a fost de parcă s-ar fi văzut pe ea însăși. Un pământ bun, s-a gândit Marjorie.

Nu știa încă pe atunci că urma să trăiască în provincia Sinop pentru totdeauna. Că nu va mai pleca de acolo niciodată.

Oamenii au privit-o la început cu neîncredere. O zănatică venită de departe. O străină. A rămas o străină pentru ei. Doar că odată cu timpul Marjorie a devenit străina lor, nu a altora.

Înainte de a ajunge la Sinop, Marjorie și-a dorit să cunoască țara părinților ei adevărați. Apoi a lăsat totul în urmă și a ales să trăiască și ea acolo.

Oamenii care îi erau părinți adevărați habar n-aveau că este fiica lor. O priveau la rândul lor ca pe o străină. Ceea ce și era de fapt.

Familie numeroasă. Se ocupau cu țesutul de covoare. Aveau un atelier de familie. Marjorie avea mulți frați, surori, veri, unchi, mătuși. Pentru cineva care crescuse într-o familie de parizieni bătrâni, excesiv de religioși, morți amândoi unul după celălalt pe când Marjorie era în primul an la Conservator, văzută de departe, familia din Sinop părea feerică și aproape ireală.

S-a apropiat mai ales de fiica fratelui ei mai mare, Derya. A înțeles că fata nu este un copil iubit de ai ei. S-a mutat peste drum de casa lor. S-a împrietenit cu fetița. Mai bine spus a crescut-o.

Părinții Deryei aveau mulți copii. Ceva straniu și înfiorător plutea în jurul acelei familii dacă te apropiai și o priveai cu atenție. Trăiau aproape ca animalele. În casa aceea aflată la distanță de celelalte case din sat, se petreceau lucruri ciudate. Oamenii erau indiferenți la copiii lor, pe care îi lăsau să crească la voia întâmplării, cu o igienă precară, înfometați, neștiutori și sălbatici.

Părinți extrem de violenți, cu o sexualitate perversă ce arunca o cortină de fum, cenușă, pucioasă și sânge tulbure asupra lor.

Deseori Derya dormea peste noapte la Marjorie, iar părinții ei habar n-aveau. Uitau să o hrănească. Nu o spălau. Nu îi vorbeau. Marjorie a început să aibă grijă de ea.

Părinții fetiței au privit totul fără să schițeze un gest. Li se părea firesc. Femeia era o străină. Era singură. Ei aveau prea mulți copii. Ce să facă?! Le plăcea să se împreuneze zi și noapte. Nu se puteau opri. Lăsau totul și făceau sex peste tot. Oriunde puteau. Uneori chiar și în fața copiilor care s-au deprins cu asemenea scene.

Casa devenise nu doar un loc lipsit de igienă, ci și o adevărată bolgie în care se petreceau lucruri obscene, adevărate orgii. La adăpostul pereților din piatră și lemn, sufletele copiilor se veștejeau și erau călcate în picioare. Copiii nu se plângeau. Li se părea normal, credeau că peste tot e la fel. Că oamenii trăiesc cu toții astfel. Când creșteau și ajungeau la școală, înțelegeau că sunt diferiți de ceilalți și păstrau tăcerea de rușine. Victimele ies foarte rar și foarte greu în față să vorbească. De cele mai multe ori nu au curajul să recunoască nici măcar în fața lor.

Marjorie a fost deci prima salvare a Deryei. A înțeles că fetiței i se întâmpla ceva rău în casa aceea. A luat-o la ea, a îngrijit-o, a ajutat-o să meargă la școală. În mod normal s-ar fi întors înapoi la Paris. A decis să rămână însă în mica așezare din Sinop pentru a o salva pe Derya. Nu o putea lăsa acolo singură. În rest nu a făcut nimic, deși a înțeles ce se întâmplă în casa de peste drum.

S-a bucurat că nu a crescut și ea în asemenea condiții, că ai ei au înstrăinat-o. Familia ei adevărată nu i s-a mai părut feerică.

Nu a spus nimănui nimic. Nu ar fi crezut-o nimeni. Era o străină. Părinții Deryei erau de-ai locului. Aveau rădăcini acolo de generații întregi.

Mulți ani mai târziu, în iarna în care sania care o aducea acasă s-a răsturnat și Marjorie a murit după o scurtă agonie, acolo în zăpadă, privind spre copacul uriaș care se vedea în depărtare, femeia s-a gândit că era de fapt vinovată. Că nu a făcut nimic. Că a luat-o doar pe Derya să o îngrijească pentru că îi aducea aminte de ea. Fata îi seamănă. Marjorie a murit simțind că a fost toată viața ei, trăită acolo în Sinop, un monstru.

Nu avusese niciodată remușcări. Nu știa cum se trăiesc și ce senzații dau. A confundat fiorul acela rece cu adierea de gheață a morții.

Putea să se ridice din zăpadă și să ceară ajutor. Nu era foarte departe de sat. Cineva ar fi auzit-o. Ali era mort lângă ea, cu gâtul rupt. Marjorie a ales să adoarmă în zăpadă. Prin somnul ei treceau balerine translucide. Aerul se colora într-un roșu de rodie. Un roșu de sânge.

Imaginea unei altfel de lumi care ar fi fost posibilă dacă ea ar fi făcut ceva pentru copiii aceia a plutit o secundă prin visul cel roșu al lui Marjorie, acolo, în zăpadă.

O lume pe care nu și-a imaginat-o decât la sfârșit, când era deja prea târziu ca să o mai construiască în realitate.

Marjorie a adormit de bună voie, în așteptarea morții.

Derya a plecat din mica așezare imediat după înmormântare, fără să se mai uite vreodată în urmă.

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970. A debutat cu poezie în anul 1984, în revista „Astra”. Este poetă, prozatoare, călătoare literară și scenaristă. De-a lungul timpului, a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate. Tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: „Poezii din țara lui Elian”, 2007; „Cântecul samovarelor”, 2011; „și lumea cinema paradis”, 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni”, 2015; „Cartea singurătății”, 2017; „Insomnii orientale”, 2023, precum și volumele de proză: „Orașul părăsit”, 2000; „Ferestre”, 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri”, 2022; „Lumea exotică a Salmei Metivet”, 2024.