Poeme de Lucreția Lixandru

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem câteva poeme semnate de Lucreția Lixandru.

#cod

muzica e un fel de prozac,
înghit orice piesă e nevoie
atunci când e nevoie
cântă în căști Doja Cat,
îmi aduce aminte
că undeva, există-n lume un bărbat
cu care mi-aș face tatuaje matchy
și poate chiar m-aș mărita
dacă nu m-aș teme că după
devine altcineva

mi-aș face magneți de frigider
cu coduri qr ale
tuturor pieselor care
spun ceva despre mine, aș avea
piese care îmi aduc aminte
de iubirile mele pierdute,
piese care îmi aduc aminte de felul
în care aurul cerului
cădea peste mine
fără ca măcar să-mi dau seama
că e aur. ar fi
un fel de galerie muzicală,
niște pătrățele cu culori diferite
fiecare culoare, ușă către altă stare

printre ele-ar fi și piesa
pe care s-a născut alter-ego-ul meu
și mi-ar aminti că nu trebuie
să joc după reguli mereu,
ar fi toate piesele puse-ntr-un playlist,
muzica pe care dansez noaptea în bucătărie atunci dansez cel mai bine
pentru că nu mă vede nimeni

în viața reală sindromul impostorului
se vede peste tot,
în fiecare pas și fiecare mișcare
dansez ca o impostoare, nu mă pricep
la dans, dar
nu toate lucrurile sunt lucruri la care
trebuie să ne pricepem, nu mereu
cât de bine fac ceva spune cuvinte
despre cine-s eu,
bucuria e o măsură completă-n lumea mea
pe tine
ce te-a bucurat ultima oară?

#fire

când nu vorbesc cu tine, un văl
negru se lasă peste mintea mea și acoperă tot, tot ce te privește
uit brusc până la discuția viitoare
toate lucrurile pe care mă faci să le simt
tot ce ai adus, și brusc
grija pentru ce vei aduce dispare.
nu ești ce mi-am dorit
nu e ce mi-am dorit, dar cine
mai înțelege dorințele oamenilor
când ele se schimbă de la o oră la alta?

eu sunt egală cu mine însămi
sunt cea care am fost acum câțiva ani, dar sigur nu sunt cea care o să fiu. între mine
și cea care devin e-o râpă mare și
încă îmi caut vreascuri să fac un pod pentru că nu-mi vine să sar. săritura,
marele curaj pe care nu-l mai am

uneori sunt eu și pisicile mele împotriva
unei lumi care încearcă să ne spună tuturor
cum ar trebui să fim.
una stă ca o statuie. alta se camuflează în frunziș.
nici măcar nu contează cine
și ce face, fiecare lucru
cu firea lui, fiecăruia
după cine știe că e
și după ce-și dorește. nu vreau
ca oamenii să mă primească așa
cum o face un motan care toarce
doar când mă vede, pentru că știe
fiecare lucru cu firea lui.
și când te-ndepărtezi de firea ta, adu-ți aminte
nu fiecare ușă i-o poartă
și nu fiecare reflexie e reală

uneori oglinzile
te mint.
doar ca să-ți pui întrebările care
o să te ajute să afli adevărul
dar asta numai, numai și numai
dacă adevărul mai înseamnă ceva

nu ți-am cerut să mă privești ca pe o icoană
nu ți-am cerut nici măcar un sfert
din ceea ce mi-ai dat crezând
c-a fost iubire
ți-am cerut doar să mă lași.
să mă lași să mă arăt așa
cum mă știu eu. atâta doar că,
pentru tine eu,
așa cum mă cunosc
n-am fost destul. și ăsta
e un adevăr ca oricare altul

nu vreau să te schimb pentru mine,
nu vreau
să-mi oferi din ce alți oameni,
alți bărbați
mi-au oferit de bună voie, nu cer
oamenilor lucruri împotriva firii lor
pentru că e împotriva firii mele

ți-aș spune, recunosc, la revedere, dacă
frica nu mi-ar îngreuna până și cele
mai simple alegeri
indiferent de ce pare, să știi că asta
nu e o scrisoare, nici măcar o confesiune
sunt niște versuri răzlețe, niște fire, fibre
nenaturale
e prea frig, și prea frică
s-ajung acasă

#ceață

10 noiembrie: doar eu și frigul nopții
durerea acoperă cu liniștea ei de metal
toată dragostea ce-și găsește drum spre mine

tristă
singură
rușinată
vinovată
captivă
într-o pânză de secrete
pe care n-o poți arăta nimănui
de care orice ai face
nu poți scăpa
te învelește forțat, sufocant
între viața pe care o ai și viața
la care visezi stau întinse la soare toate
cuvintele pe care te temi să le zici

muncește
roagă-te
roagă-te
trage aer în piept
adună-te
roagă-te iar,
poate așa o să fie
izbăvit sufletul tău
care suflet?

#apus

îmi plac buruienile și oamenii
a căror prezență se simte ușoară,
care nu te pun să muncești
pentru o relație sănătoasă
nu totul vine cu muncă
nu totul vine cu greu
nu tot ce vine cu greutate
merită păstrat mai departe

cred în lecțiile învățate
cu ușurință
cu bucurie
cu entuziasm, durerea
e un profesor prost,
nostalgia, o zână pusă pe rele
voiam un cortado, a sfârșit cubano
durerea și nostalgia vin în valuri,
un flux-reflux fără predictibilitate
cum numai în om se mai nasc

apusul se dilată sub ochii mei
se pierde printre crengi, printre frunze, la fel
cum vocea mea se pierde atunci
când trebuie să spun nu,
când trebuie să mă aleg pe mine,
când trebuie să nu mă justific
că vreau ce vreau,
că nu vreau să primesc ce mi se oferă,
îmi pare rău, n-am nevoie de nimic din ce-mi dai,
cuvinte pe care n-am învățat încă
să le pronunț cu glas tare

Lucreția Lixandru este specialist în Comunicare și Relații Publice și scrie poezie. A apărut în reviste precum „SUBTEXT”, „Planeta Babel”, „Ficţiunea”, „Spillwords Press”, „Mezomorf”, „Proezia”, „Parnas XXI”, „Golan”, „Scena9” sau „Museum of Intimacy”. A obţinut Premiul al II-lea în cadrul celei de-a șaptea ediţii a Concursului naţional de poezie „Ion Chichere”, ocazie cu care poemele selectate au apărut în antologia „Pe strada principală” şi, cel mai recent, a apărut în cadrul „Otherwise Engaged: A Literature and Arts Journal”, volume 13, summer 2024.