Flash fiction stories

Flash fiction stories – iulie 2018 (I)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

 

Tartă cu fructe de pădure
Anca Goja

Mai făcu un pas şi urcă pe verandă. De aici se simţea aroma tartei cu fructe de pădure, pe care maică-sa tocmai o scosese din cuptor. Ştia că este o tactică bine pusă la punct a maică-sii şi, într-un colţ al minţii, zâmbea. În altul, însă, era nervoasă, pentru că cineva descoperise mecanismul după care mintea ei funcţiona şi profita de asta.
Se aşeză în leagăn şi îşi scoase telefonul din buzunar. Îi scrise lui Paul: „Hai încoace, acum. Mama a făcut tartă. Miroase delicios.” Telefonul o anunţă că Paul văzuse mesajul, dar răspunsul întârzia.
– Să te ia naiba, Paul!, mormăi Sonia, dându-şi avânt în leagăn. Valuri de parfum dulce-acrişor continuau să vină pe geamul bucătăriei, amestecându-se cu mirosul de iarbă proaspăt cosită. Se gândi la prietena ei Daria, care avea o relaţie deja de doi ani. Familia îl acceptase de la început pe prietenul ei şi chiar vorbeau despre căsătorie. Sonia se uită înspre bucătărie, apoi strânse o clipă pleoapele. Spera ca, atunci când le va deschide, în locul maică-sii să o vadă pe mama Dariei. Dar nu, la chiuvetă trebăluia tot scorpia manipulatoare.
„Nu pot să vin, sunt ocupat acum. Ne vedem deseară, aşa cum am stabilit. Te iubesc”. Mesajul lui Paul se afişă pe ecran după un scurt sunet ca de clopoţel. “Ocupat, pe naiba. Eşti un mincinos. NU te mai iubesc!!!”, îi răspunse, mişcându-şi degetele pe tastatura virtuală cu o viteză ameţitoare. „Sonia, nu fi copilă. Ştii că maică-ta m-ar da afară cu şuturi în fund. Ba mai mult, poate că ar pune otravă în felia mea de tartă. Vrei să fii văduvă ?! Pupici.”
Sonia nu îşi putu opri un zâmbet. Sări jos din leagăn şi o luă alene spre casă. Când intră în bucătărie, văzu că pe masă o aştepta o felie de tartă. Oare cum reuşea să îi ghicească gândurile? Se aşeză pe scaun şi muşcă din vârful feliei. În timp ce savura melanjul de arome, simţea cum se linişteşte treptat. Maică-sa stătea în faţa ei, în picioare, şi o privea atent, neclintită. Sonia ridică ochii spre ea şi zâmbi.
-Hai că ţi-a reuşit şi de data asta, îi spuse maică-sii.

 

 

Prietena
Anca Goja

Îmi răsună în timpane şi acum zgomotul rece al uşii închizându-se în urma lui. Mai simt încă dâra de parfum Ocean Breeze rămasă captivă în cameră. Ţin minte vidul acela din mintea şi sufletul meu, cum îmi doream cu disperare să simt ceva şi nu puteam. O despărţire ca oricare alta. Un bărbat ca oricare altul. „Nimeni nu e de neînlocuit”, îi spusesem, arborând un zâmbet studiat în colţul buzelor. Ştiam să transform eşecul în victorie. Al câtelea era, oare?
Acum îmi privesc degetele groase, în care ţin cu greu o oglindă. Nimic nu-mi arată mai fidel trecerea timpului decât mâinile. Degetele cu articulaţii dureroase, pe care dimineaţa, când mă trezesc, nu le pot mişca deloc. Degetele pe care el le ţinea într-ale lui. Degetele care i-au mângâiat chipul.
„Ai făcut riduri la colţurile ochilor”, mi-a spus zâmbind Nona, în urmă cu vreo doi ani. Iar eu, de atunci, îmi studiez ochii în fiecare dimineaţă, şi îi dau cu creme mai ceva ca pe nou-născuţi. „Ai încărunţit”, mi-a spus Nona cu acelaşi zâmbet, acum vreun an. Eu am simţit un junghi în inimă şi m-am dus imediat la oglindă. “Sunt fire blonde, nu albe”, mi-am spus, şi m-am liniştit.
Nu voi spune nimănui despre trădarea degetelor. Nimeni nu va şti că ele s-au înstrăinat, căpătând brusc o putere proprie. Puterea de a mă tortura.
Dar eu ştiu ce înseamnă durerea aceasta. Eu ştiu că o durere de degete nu e doar o durere de degete. Ea înseamnă că în casa mea briza nu va mai pătrunde niciodată. Ea înseamnă prima strângere de mână cu moartea. Un fel de „Bună! Mă bucur să te cunosc”. Cine ştie? În timp, poate că ne vom împrieteni.

 

 

Poetul

Anca Goja

Lui D.C.

Poetul locuia pe o stradă obişnuită, la ultimul etaj al unui bloc obişnuit, împreună cu soţia şi cu cei doi copii obișnuiți ai lor. Erau o familie obişnuită. Dar într-o zi, după o furtună de vară, acoperişul blocului s-a spart şi în tavan a apărut o gaură cât o palmă.
Poetul se trezea dimineaţa înainte de ora 5 şi îşi fierbea cafeaua pe aragaz. Apoi îşi aprindea prima ţigară. În timp ce o savura, îşi ridica privirea şi, prin gaura din tavan, vedea stelele, norii, un colţ de lună şi, în dimineţile norocoase, câte un cârd de raţe sălbatice zburând. Atunci, poetul îşi lua caietul şi pixul şi scria versuri.
Poetul scria despre cum se trezea dimineaţa înainte de ora 5 şi îşi fierbea cafeaua la ibric. Despre cum îşi aprindea prima ţigară Camel şi despre cum privea cerul prin gaura cât o palmă. Scria despre felul în care scria, cu pixul pe caietul dictando. Despre cum mergea în fiecare zi la liceul unde preda şi despre cum fetele din clasa a unsprezecea se îndrăgosteau de el. Despre cum îşi petrecea pauzele singur, ascuns în WC-ul profesorilor, citind postările de pe Facebook ale unor admiratoare necunoscute. Despre fotografiile pe care acestea i le trimiteau, despre poveştile de dragoste închipuite dintre ei. Despre cum se întorcea acasă în fiecare după-amiază şi se juca cu copiii lui, ca un tată obişnuit. Şi despre cum făcea dragoste cu soţia lui, ca orice bărbat obişnuit.
Uneori, poetul se simţea singur. Singurătatea îl înţepa în piept ca şi cum un arici speriat i s-ar fi făcut ghem sub stern. De fapt, asta se întâmpla în zilele obişnuite. Atunci nu făcea decât să sângereze şi să aştepte liniştit dimineaţa. Cu puţin înainte de ora 5, mergea în bucătărie şi destupa gaura din tavan. (Întotdeauna, înainte de a pleca la şcoală, astupa gaura cât o palmă, ca să nu plouă în lăpticul copiilor). În clipa când aburii cafelei ieşeau prin tavan, răspândindu-se pe toată strada, poetul începea să se simtă mai bine. Păsările din copaci, în loc să cânte, începeau să recite poezii într-o limbă imposibil de înţeles, şi totuşi familiară, iar puţinii oameni surprinşi pe stradă începeau să îşi zâmbească, chiar dacă nu se cunoşteau.  Atunci, poetul îşi lua caietul dictando şi desena o gaură cât o palmă, prin care cineva turna versuri cu o pâlnie obişnuită. Bucătăria se lumina fantastic şi, dacă cineva din exterior s-ar fi uitat atunci pe cerul negru, ar fi văzut proiectată o pată aurie cât o palmă.

 

 

Calul

Dumitrița Stoica

Salvarea a oprit în fața casei de lângă cimitir  la amiază. Ulița părea pustie. Poarta era deschisă și pe lângă gard grohăiau doi porci, scormonind cu râturile în pământul uscat. La 112 sunase în urmă cu o oră un ins pe nume Nelu Zamfir. O casă fără uși, fără geamuri, în construcție. Nu era nimeni. Șoferul s-a uitat înăuntru, s-a învârtit o vreme prin spatele ei care dădea în altă uliță. S-a uitat la grădina unde arbuștii și bălăriile crescuseră în voie. Apoi s-a întors la mașină. Pe gardul cu scânduri strâmbe și putrede era prinsă plăcuța din tablă cu numele străzii și numărul casei: „Strada Zambilelor, 17”. Nici prin vecini nu se vedea cineva. În față, printre pomi și plante agățătoare, se zărea o clădire cu pereții crăpați, aplecată într-o rână. Nu părea locuită.

– Ce facem, domnule? Aștia ori au făcut o glumă, ori au fost înmormântați deja.

– Ne-or fi sunat de dincolo.

Asistenta scotea apă din fântâna spoită în alb, cu roată mare din lemn, de unde începea gardul cimitirului. De unul din stâlpi atârna prinsă într-un cui îndoit o cană cu smalțul ciobit.

– Să mai așteptăm, poate apare cineva.

La un capăt al cimitirului, mai departe, în vârful unui stâlp, trona un cuib uriaș de barză. De sub el ieșeau cablurile electrice, dungi negre, subțiri, pe albastrul diluat, fără niciun nor al cerului. Pe firele de la capătul străzii stăteau nemișcate câteva rândunici.  Șoferul s-a așezat pe marginea șanțului. Dormise puțin, noaptea fusese prea cald, în apartament temperatura nu cobora ziua sub 31 de grade. Dimineața ajungea la 29. Și-a aprins o țigară.

– Așteptăm o juma’ de oră, nu mai mult.

– Apa asta e sălcie, cred că e plină de nitriți.

Dintr-o curte de pe partea cealaltă a drumului a ieșit o pisică albă, a trecut pe lângă ei și a dispărut în cimitir. Pe lângă smocurile de iarbă de pe marginea șanțului foiau furnici. Liniștea era spartă la intervale regulate de un guguștiuc. După cimitir ulița cotea la dreapta, nu i se vedea capătul. De-acolo a venit un cal arămiu, slăbănog și s-a oprit în fața salvării.

– Ei poftim, până la urmă a venit cineva.

– „Ceva” vrei să zici.

– Ăsta se uită la noi?

– Da, parcă se uită la noi și așteaptă.

– Dumnezeii mamii lor de netoți, am consumat benzina degeaba. Hai să plecăm.

– Eu zic să ne luăm după cal, uite cum merge și se oprește, se uită la noi.

De unde cotește, ulița coboară spre un râu cu albia strâmtă și cu malurile nisipoase, gălbui-cenușii. Mașina merge încet printre curțile pline de pomi și de arbuști, cu casele aproape de drum, toate cu acoperișuri roșcate, din țiglă. O ia la vale și intră în râu în urma calului. Apa e mică, iese din ea cu roțile pline de nămol. Calul aleargă în față, îi flutură coama ca un steag. Dincolo de râu se-ntinde câmpul până la orizont, o mare de pământ pe care au crescut din loc în loc spini și ceva mai departe niște porumb. În depărtare se vede un pod peste care trece un tren, o jucărie. Aproape de lanul de porumb e o căruță. Acolo se oprește calul. Pe jos, în soare, doi bărbați sforăie, întinși pe spate. Din căruță se aude un plâns de copil. E împachetat în scutece, legat la mijloc cu o fundă roz, lată. Când simte fețele străinilor aplecate asupra lui tace, apoi începe să plângă din nou, din ce în ce mai tare, tulburând liniștea amiezii.

 

 

Claustrofobie

  Dumitrița Stoica

Îi murise mama în februarie, era o vreme câinoasă, ploua înghețat de câteva zile, nici nu mai puteai să ieși din casă, îți rupeai picioarele, până la urmă a venit, stătea lângă pendula din cancelarie, singură, ce să mai vorbești, după ce-ți moare cineva și te-ntorci în lume ai în jurului capului o aură, a singurătății, nu a sfințeniei, oamenii se fac că n-o văd, vin să te consoleze, condoleanțe, eu nu, nu pot. Mă uitam la părul ei negru, semăna cu o fetiță care joacă șotron, îl împletise ca să nu-i cadă în ochi, mă tot uitam. Când vine spre tine, albastrul intens al ochilor acoperă totul, te hipnotizează. Și buzele se fac mai pline. De la amărăciune. Și-așa m-am îndrăgostit. Pe nepregătite, n-aveam niciun chef.

Ne-am văzut toată vara. Ca să uite, se ocupa de grădină. La sfârșitul lunii mai, când am ajuns eu acolo, melcii mâncaseră niște crăițe portocalii, păcat de ele, levănțica creștea de nebună și trebuia smulsă, strânsă și uscată. Coada-șoricelului, rostopască, mentă, leuștean, pătrunjel. Nuci, tei. Frunze. Furnici, păianjeni, musculițe, țânțari. E mai bine să mori în februarie, nu sunt decât flori uscate atunci, cel mult frunze verzi de merișor, vara te-ngroapă în flori, parfumul lor face mirosul de putreziciune mai puternic.

Beam vin roșu, făcut în casă, îți rămâne pe limbă gustul cojii de strugure, strivită, frământată cu dinții, până noaptea târziu. „Vivamus mea Lesbia, atque amemus…”  Stăteam pe scaun, la o măsuță, afară, și mă uitam la ea, mare lucru nu e de zis, mai bine îmi mai citești din Catullus, cum de nu mi-am dat seama până acum cât ești de frumoasă, nici acum nu e prea târziu sau poate e, sex să știi că n-am mai făcut de mult, nu te aștepta la mare lucru, să bem până ne facem pulbere, uite, am început să văd prin întuneric, stai să te văd mai bine, ești lupul și eu scufița roșie?, nu-i chiar așa de întuneric, îți bate lumina de la verandă în față, cred că vezi stele verzi pe pereți, nu ochii mei albaștri, eu nu mă uit la tine, mă uit spre tine, nu mai văd bine, ce dracului este în spatele porții?, ne spionează vreun vecin, să știi că eu am fost cuminte pân-acum, dar s-a terminat, trebuie să-mi fac ochelari, încerc să deslușesc umbra, noroc că e becul ăla deasupra noastră și măcar prin jur mai văd câte ceva, pe mine mă vezi?, da, oarecum, abia când o să am ochelari o să te văd ca lumea, mai bine nu.

În nopțile tropicale dormeam afară, în spatele casei, acolo are levănțică, mirosul ei mi-amintea de șifonierele copilăriei, găseam frunzulițe uscate, bucăți de tulpină și boabe albicioase prin haine, împrăștiate acolo să dispară moliile, nu voia să doarmă afară, i-am promis că nicio insectă nu ne va tulbura lenevia, atâta vreme cât vom adormi citind cu lanterna. „Otium et reges prius et beatas perdidit urbis.”  Când renunțam la vin, în nopțile senine, ne uitam după constelații, Carul Mare și Carul Mic,  „w”-ul Cassiopeiei, steaua Antares, inima Scorpionului, zodia ei. Calea Lactee, calea robilor, abia se mai vede, s-au dus vremurile de altădată când nu puteai să dormi de-atâta lumină, nimic nu mi se părea mai straniu și mai neliniștitor, nici măcar după ce am văzut oamenii în filme călătorind prin cosmos, e un miracol că  există planeta asta. Că mai există. Îi venim noi de hac, nu un meteorit sau vreo cometă. O gaură de vierme. Pielea bronzată era mai plăcută la atingere prin august, mai caldă, începeam să-ntinerim, prima oară mi s-a părut rece și umedă. Întunecat, viril, nu știa să se bucure. Ca și cum n-a iubit-o nimeni, niciodată. N-avea răbdare. Nu trebuie să te grăbești. Vinul se bea încet. Concentrează-te asupra aromelor și gustului, căutând cuvinte pentru ele sau amintiri. Inventează-le. Nu mai este nimeni aici, doar noi și cerul. Mă trezea lumina soarelui încălzindu-mi fața, mai spre amiază. De la bucătăria de vară, din apropiere, venea mirosul de cafea. Mai rar, semnalul deșteptării îl dădea câte-o cană sau o farfurie spartă, scăpa lucrurile din mână, nu se liniștea decât când se așeza undeva și se uita la mine, toată nervozitatea dispărea atunci ca prin farmec și mă pierdeam în albastrul intens al ochilor.

Apoi a venit toamna, am nevoie de singurătate, gata, și tu ai nevoie. Ne mai vedem. Când? Cândva. Oricum ne vedem la școală.

În pauze stă tot lângă pendulă, mă uit la ea în reluare, dar filmul e altul. Mai rău e că ușoara claustrofobie de care am suferit mereu a devenit tot mai clară și mai insuportabilă. Deocamdată pot să dorm pe balcon, dar se-apropie iarna și nu am nicio idee. „Odaia mea mă înspăimântă”, vorba poetului. Până la urmă aș putea să-mi iau un concediu, să plec în lume cu bicicleta. Am învățat bine harta cerului, n-o să mă plictisească nopțile în aer liber. O să caut un loc de unde se poate observa în toată splendoarea ei calea robilor și-i trimit de-acolo cărți poștale și fotografii.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu