Concurs

Proze flash fiction – septembrie 2017

În aşteptarea numărului 41 al Literomaniei – care va întârzia puţin din motive ce nu ţin de noi (ci de platforma online) – vă prezentăm cele mai bune proze flash fiction primite la redacţie în luna septembrie.
A fost o lună foarte bună pentru proza (foarte) scurtă, am primit multe texte care ne-au reţinut atenţia, şi ne bucurăm că printre cei/cele care le semnează sunt şi nume noi, alături de „clienţii” mai vechi ai concursului nostru – mulţi dintre ei deja premiaţi.
Le publicăm mai jos – şi vă mulţumim încă o dată pentru răbdare şi înţelegere în aşteptarea noului număr al Literomaniei.

Ce urs urât
Ohara Donovetsky

Tata are o amantă sau. Amantă e un cuvânt gras, alb și miroase a măsline. Uite casa de aproape. Curtea nu e mare și casa cum să fie, e casa unei stăpâne de câini mijlocii, albi cu negru, care miros a cerneală. Are o copertină ca un evantai de sticlă cu fibre de oțel. Casa nu e aliniată cu celelalte, stă nealiniată, retrasă în curtea ei. Holul miroase a lavandă și praf, tavanul e înalt, podeaua scârțâie a lemn vechi. Ce nume e ăsta, Lizica? Pentru o femeie așa de grasă? Cum o cheamă pe ea nimeni nu știe. Tata nu are o amantă sau. Nu îmi e frică de ea, copiii zic că. Anul trecut sau nu mai știu când m-a mușcat un câine de-al ei. Ei, da, nu câine, ci cățeaua ei. Lizica și cățeaua. E tot alb cu negru, latră mult și aleargă după oameni când nu e la ea în curte. Și nu e aproape niciodată în curte. Tu mai știi cum o cheamă pe cățeaua asta? Nu știu de ce nu îmi pot aminti. Mama mi-a zis că oamenii cu fundul așa de mare și cu picioarele atâââât de groase au ceea ce se numește elefantiazis. Tata are o amantă. Și ce dacă? În sufragerie poți să te dai cu bicicleta dacă vrei. Patul e în mijlocul camerei și Lizica are părul negru dat pe spate. Și un halat lung de mătase roșie din care iese un picior cum nu s-a mai pomenit. De ce miroși a miozotis, întreabă mama. Mama e frumoasă, calmă și face gărzi multe. Mi-e dor mereu de ea. Miroase a mosc și e catifelată și mov. Uneori e grena, alteori e verde smarald. Acum, serios, chiar e frumoasă. Cea mai frumoasă din oraș. E ca o artistă. Când trece ea pe vreo stradă, se oprește timpul. Se întorc acoperișurile caselor după ea. Câinii uită să latre. Mai ales cățelele. Mie îmi plac tare câinii, dar îmi e frică de cățele. Și și și parcă avea și părul ud. M-a întrebat dacă vreau să îmi cumpăr ceva de la librărie. Nu voiam nimic, dar am zis da. Nu mai avea ochelarii pe nas și de-aia nu mă puteam concentra pentru că se uita la mine direct cu ochii. Și și și ochii erau de-aproape mari și ieșiți din orbite. Spânzurați în pielea lor de ochi de om. Semăna un pic cu mama câinilor. Și atunci mi-a dat bani și a zis că pot să merg să îmi cumpăr ce vreau eu. Am plecat. Nu era departe până la librărie. În vitrină era un urs mare cu ochi de om. M-am întors pe călcâie, am intrat iar. Holul, lavanda, tavanul, patul. Bună, tata, îmi mai trebuie bani. E scump ursul. Mi i-a dat până la urmă ea. Am cumpărat ursul cu care nu m-am jucat niciodată. Mirosea a mătase. Ce urs urât, de unde îl ai, m-a întrebat mama mea frumoasă. Mama, tata are o amantă. Sau.

Râs cu plâns
Teodor Fleseru

– Nu-i bine să plângi, maică, îi spuse bunica nepoțelei ai cărei ochi negri înotau în lacrimi; nu e bine să plângi după ceva.
– De ce nu e bine, buni?
– C-amesteci dulcele cu-amarul.
– Cum?
– Cum amesteci?
– Cum e bine?
– Mai niciodată nu-i bine, doar când n-ai ce face și asta-i tot ce-ți rămâne de făcut.
– Ce?
– Să plângi.
– Tu plângi, buni?
– Mai rar, mai deloc.
– Da când erai mică?
– Da, plângeam, pân-odată, când eram ca tine.
– Și-o fost bine?
-O-nceput rău, că mama era plecată la boltă și cum o plecat s-o luat curentu, s-o făcut întuneric beznă și n-auzeam decât un geamăt în aer ca vaier de vacă ce mugește undeva departe-departe, uitată de stăpâni, ca mine de mama, ș-așa m-o năpădit un nor de dor și durere, greu nor, apăsător tare, îl simt ca acum, iar inima îmi bătea precum nebuna din capu satului care tocăia din melița de gură făr să spună nimic, rămasă așa de când i-o fost murit bărbatu-n răzbel, și cum mă simțeam eu bătută de soartă și speriată de-ntuneric m-am lăsat s-alunec în josu zidului din casă între laviță și pat, am căzut în fund ș-am început să plâng a jale cu lacrimi amare ca durerea mea, gândind la mama că dacă n-am s-o mai văz niciodată eu ce-o să mă fac, cine-o să aibă grijă de mine, c-afară era vreme tare, vijelie, mai apoi lacrimile o-nceput să-mi sară din ochi ca pușcate, iar în ăst timp deștu de la mâna dreaptă se juca cumva de capu lui cu moțu unui sac de rafie, rafia tare, înăuntru molcuț, împungeam cu deștu pânza sacului, așa cum fac copiii când plâng și se miaună dar deștele lor n-au astâmpăr, mai apoi tarele s-o spart, moalele o curs pe dinafară și s-o ridicat ca o moviliță pe care o căzut lacrima ce mi s-o rostogolit de pe vârful nasului în vârful moviliței de unde mi s-o durigat în palmă mărgeluță dulce, apoi alta ș-alta, mărgeluțe din lacrimile întărite de zaharu scurs din sacu de rafie căpătat de mama pentru toamnă și borcane cu dulcețuri pentru iarna ce va să vină, ș-așa am amestecat dulce cu amar, mâncam și plângeam ca să mai mănânc mărgeluțe din lacrimi până n-o mai curs nici una, da am scuturat din cap și lacrima agățată în colțul ochiului s-o prefăcut în cea mai dulce mărgeluță, ultima, m-o gâdilat în cerul gurii de gustoasă ce era – și așa m-o aflat mama, râzând, mânjită de zahar, că tot atunci o venit și curentu –
– Erai Albă ca Zahara, zise nepoțica, și amândouă izbucniră în hohote de râs, arătând una spre alta cu degetul, iar cea mică râse până îi dădură lacrimile.

Rochia albă
Anca Goja

Şifonierul pare o volieră în care stau înghesuite păsări exotice, etalându-şi penajul multicolor. Din când în când, câte una îşi ia zborul, se înalţă spre tavan, apoi coboară uşor şi aterizează pe pat. Mormanul de haine aruncate tot creşte, acum arată ca un deluşor de cadavre inutile.
Sofia cotrobăie printre rochiile, bluzele şi fustele de pe umeraşe şi din când în când apucă una, aruncând-o pe pat. S-a hotărât să facă o faptă bună şi să doneze unei fete sărace hainele pe care nu le mai poartă. De fapt, ar vrea să-şi cumpere altele noi, şi are nevoie de spaţiu de depozitare. Pe unele le cercetează mai atent, nu e sigură dacă vrea să le păstreze sau nu, dar altele au soarta pecetluită.
Scoate o rochie albă, de in, cu breteluţe din dantelă. O ţine în faţa ochilor, atârnată de umeraş, şi o priveşte lung. O atinge cu buricele degetelor, o dă jos de pe umeraş, încearcă să vadă cum i-ar sta cu ea.
Cineva sună la uşă. Un sunet scurt, hotărât. Sofia merge să deschidă. Are o tresărire: e Paul. O clipă nu ştie ce să facă, apoi îl pofteşte în casă.
– Ce faci? o întreabă Paul.
– Îmi pun hainele în ordine.
Îl priveşte în ochi.
– De ce ai venit? îl întreabă Sofia.
– Vreau să ne împăcăm. Iartă-mă, am fost un măgar.
Încearcă să o îmbrăţişeze. Sofia îl evită.
– Hai în cameră, îi spune ea. Uite, tocmai am dat peste rochia asta albă. Uitasem de ea. Ce zici, să o păstrez sau să o arunc?
– Cum vrei tu. Tu ştii cel mai bine.
– Dar ţie cum ţi se pare? insistă ea.
– E frumoasă.
Sofia e încruntată.
– E albă. E… sexy, cred.
– Dacă m-aş îmbrăca cu ea, la ce te-ai gândi?
Paul e puţin derutat.
– M-aş gândi că aş prefera să fii fără ea. Aşa, ştii, în toată frumuseţea ta naturală.
Pe faţa lui pluteşte un zâmbet larg. Sofia îl dă afară din casă, fără nicio explicaţie. În schimb, îi spune că e un dobitoc şi că nu a iubit-o niciodată.
Apoi, se întoarce în cameră şi trânteşte rochia albă peste mormanul de haine. O clipă se mai gândeşte la primul lor sărut, la buzele lui lipindu-i-se de decolteul frumos încadrat de bretelele din dantelă albă, apoi renunţă. Din când în când, câte o bluză, o fustă sau o rochie colorată zboară prin aer.

Stelele au altă culoare atunci când se reflectă în mare
Ioana Lungu

Când mergeam spre „La Canapele”, am văzut un om cu un joben negru pe cap care ţinea în mâini o pălărie de paie. Se uita foarte trist în jos. Mi-a zis că o găsise pe faleză, plângându-şi proprietarul. I s-a făcut atât de milă de pălărie şi s-a gândit să o ducă înapoi femeii. „Ah, ce femeie” tot exclama el în şoaptă. Nu ştia cine e, dar continua să o caute. Vântul îi flutura pana pe care o avea la joben.
„La Canapele”, toţi cei de la masă au devenit verzi. M-am holbat la fiecare în parte, clipind foarte des, apoi strângând din ochi şi deschizându-i brusc. Pielea lor părea miez de avocado. Instant mi s-a făcut pofta de guacamole. M-am uitat la mâinile mele crezând că şi eu sunt verde. Rămăsesem la fel. Ei nu păreau să observe nici schimbarea lor, nici diferenţa de culoare dintre noi. Am inspirat mirosul de cartofi prăjiţi şi am decis că totul era normal.
Pe drum spre Pescărie, am fost tăcuţi. Stâng – linişte. Drept – linişte. Înainte să păşesc din nou cu stângul, a răsunat o voce ameninţătoare: Atac cu bombă! Ne-am uitat unii la alţii pentru un moment şi ne-am aruncat cu faţa la pământ. Cineva plângea. M-am întors pe spate. Aş fi vrut să văd stelele înainte să mor, dar cerul era plin de nori.
Din tufişuri a ieşit fratele omului cu joben. Avea părul lung, nespălat şi în barbă i se vedeau fire albe. Mergea şchiopătând şi avea un tic nervos: colţul drept al gurii i se ridica involuntar. Cineva din grup i-a dat un leu, iar noi am mers mai departe. La „Pescărie”, ne-am împrietenit cu pisicile în timp ce ne jucam cu nişte fraze fără prea mult sens. Fulgerele luminau cataramele, căpşunile unse cu ulei de un arab şi jointurile albe. Motănelul pe care-l ţinea Ruxi în braţe a început să cânte fals „Ce mult te-am iubit, Paraschivo”. Părea că are un ghemotoc de păr în gât pentru că se tot îneca şi tuşea ca un tuberculos.
Am plecat târziu de acolo. Eram adormiţi. Înainte să ajungem la pensiune, am văzut că pielea mea începea să devină verde. M-am gândit că ar putea fi de la solstiţiu. Voiam să mă spăl repede, plus că aveam nevoie să fac şi pipi. Am mers pe plajă, unde am rămas în chiloţi şi am intrat în mare. Apa era mult mai caldă decât ziua. M-am lăsat pe spate să fac pluta. M-am trezit două ore mai târziu în largul mării şi am zărit din nou centura lui Orion.
Când am ieşit din apă, se auzea din difuzoare „Sex on fire”. Acordurile melodiei au făcut ca pielea mea să se cureţe de verde. Marea s-a transformat într-un avocado gigantic la care m-am gândit tot drumul până la pensiune.
Dimineaţă am coborât repede pe terasă şi am văzut un băiat înalt şi creţ cu pălăria pe care o ţinea aseară în mâini omul cu joben. Toată lumea se colorase brusc în verde.

Johann Sebastian Bach
Dumitriţa Stoica

Trage perdelele, nu mai suport lumina asta, mă doare capul. La plimbare? N-am chef. Nu vreau să văd pe nimeni. Du-te tu la plimbare. Lasă-mă în pace. Vreau să stau singură, nu mă mai sâcâi, mă sufoci, găseşte-ţi ceva de făcut.Vrei să știi ce am? Era mai bine la tine în burtă. Trebuia să mă întrebi dacă vreau să mă-nființez în lumea asta cretină. Ți-a trecut prin cap așa ceva? Cum să mă-ntrebi? Nu știu, măcar să te fi gândit că nu era obligatoriu să fiu la fel de năucă și de fericită ca tine, gen.
Să ascult ceva? Nu vreau să ascult nimic. Nu mai pune muzica aia care-mi dă fiori. Nu înțeleg cum poate să te liniștească asta. Pe mine mă scoate din minți. Deci nu vreau s-o mai aud nici mai încet. Vreau liniște. Știi că-mi face rău. De ce? Nu știu de ce. De câte ori trebuie s-o ascult, că n-am ce face, n-am unde să mă duc, îmi vine să plâng. Trage perdelele. Lasă-mă, stai liniștită că n-o să mor. Aș vrea eu. Uite cum facem, du-te și plimbă-te toată după-amiaza asta și întoarce-te mai târziu, poate mă simt mai bine peste câteva ore. Da’ nu știu dacă. Obișnuiește-te. Fericirea nu e obligatorie.

Mi-ai adus ceva? N-am nevoie de nimic. De absolut niiimic. O surpriză? Hai că mă faci să râd. Bine, dacă nu pot să scap altfel de tine, mă uit, dar după aia tragi perdelele. Ei, nu. Unde l-ai găsit? Să știi că exact de așa ceva aveam nevoie. Nu știu ce e în capul tău, gen. Uită-te la el cât e de speriat. Îi tremură sufletul în ochii ăia negri. Și e cam jigărit. Mai mult ca sigur e plin de purici. O jegoșenie zbârlită. Ar trebui să-i faci baie. Să-i fac eu? Eu nu sunt în stare să-mi fac mie și-acu’ vrei să mă ridic din pat și să m-apuc de treabă. Deci am rezolvat toate problemele și ne apucăm să salvăm lumea necuvântătoarelor. Umbla singur prin parc? O fi având vreo familie pe-acolo, prin boscheți, și te-ai grăbit să-l aduci aici ca să avem noi ce face. Nici măcar nu știu ce mănâncă un câine. Poate se sufocă aici, poate visează urât între patru pereți și vrea afară. Poate are și el o mamă. Noi nu știm cum visează câinii. Cum visezi când mergi în patru labe și-ți intră mirosul de pământ sau de asfalt, gen, în nări. Mă întreb cum face să urmărească o pasăre care zboară. Mai bine trage perdelele. Poate are vreo iubită departe. Te-ai gândit vreodată ce e în mintea unui câine? Dacă e ceva pentru care n-avem cuvinte? Sau nimic-nimic. Și-n ochii lui tremură altceva. Mă și mir că stă așa cuminte și se uită la mine. Probabil sunt mai ciudată decât el. Văd că tot acolo ești. Nu vrei să pleci. Bine, lasă-l aici. Are vreun nume? Sigur, nu se putea altfel. Bine, bine, așa o să-i spun. Johann Sebastian Bach.

Caruselul de noapte
Andrei Panṭu

– Ajută-mă.
Băieţelul îşi trage tatăl de mânecă.
-Tati, ai auzit?
-Ce s-aud?
Tatăl îşi aprinde ultima ţigară, mototoleşte pachetul şi îl aruncăîntr-un coş de gunoi. Din cealaltă parte a parcului, orologiul bate ora zece.
-A cerut cineva ajutor. Uite, acolo.
Îi arată caruselul, şi îşi trage şapca albă de baseball peste ochi.
-Ţi s-a părut, Alex. O fi bătut vântul. Cine ştie.
Scoate câteva monede din buzunar.
-Vrei să te dai în căluţi?
S-a întunecat de ceva vreme, parcul e gol.
-Da!
Alex alege un cal negru, tatăl îl urcă în şa, introduce câteva monede în aparat şi apasă pe buton. Luminile caruselului se aprind, podeaua se învârte, muzica începe să curgă din difuzoare: Take me out to the ballgame,take me out with the crowd.
Căluţii sar în sus şi-n jos, Alex se ţine râzând de gâtul figurinei masive din porţelan, se învârte de două ori, îi face cu mâna tatălui de fiecare dată când trece prin dreptul lui. Tatăl îşi fumează ţigara, însă îi face şi el de fiecare dată cu mâna.
Alex se gândeşte că e singur în carusel, cine ştie când o să mai aibă totul pentru el? se dă jos de pe calca să ajungă la caleaşca din faţa lui, se împiedică şi cade. Podeaua se roteşte în continuare, ajunge în dreptul tatălui, dar tati nu mai e acolo. Strigă după el, tati, unde eşti, şi merge de-a buşilea printre barele care dansează în sus şi-n jos, să ajungă măcar până la caleaşcă.
Tatăl nu îl mai vede nici el pe Alex. Îl strigă, se învârteşte în jurul caruselului – n-are cum să-l mai oprească –, fuge după calul negru, băiatul nu e nicăieri. For it’s one, two, three strikes you’re out, At the old ball game.
Alex se târăşte spre caleaşcă, e tot mai greu fiindcă mişcarea de rotaţie îl aruncă în afară, şi-a prins piciorul într-o gaură din podea. Totul se învârte în jurul lui, cai albi, cai aurii, cai argintii, cai în dungi, cai albaştri. Caruselul se opreşte treptat, muzica tace luminile se sting.
Aude atunci o voce de băiat. E chiar în partea cealaltă, îi separă cercul masiv din mijloc. Gaura în care-şi prinsese piciorul îl înghite, încearcă să strige, să-i ceară ajutorul, dar vocea îi e răguşită:
-Ajută-mă.
Se întinde cu greu după stâlp să-l vadă, băiatul e cam de înălţimea lui, poartă o şapcă albă pe cap, şi trage de mânecă un adult – pe tatăl lui Alex.
-Tati, ai auzit?
-Ce s-aud?
Alex nu mai reuşeşte să strige după ei, apucă doar să-l vadă pe tatăl său cum îşi aprinde ultima ţigară, mototoleşte pachetul şi îl aruncă în coşul de gunoi. Din cealaltă parte a parcului, orologiul bate ora zece. Asta-i tot ce mai vede şi aude înainte de a se afunda în gaura întunecată din podeaua caruselului.

Aproximări
Diana Vlasa

Era ceva legat de tatuaje și vinovăție.
Mama era văduvă sau divorțată și de tata nu mai știam nimic. Locuiam într-un apartament dintr-un bloc ordinar și cu miros de șobolani sau otravă pentru ei în casa scării.
Ea fuma tensionat la geam. Eu eram la masa din bucătărie, cu o vecină și jucam remi. Era cafea proastă făcută la ibric, cu mult zaț, și afară era deja noapte. Cafea băută noaptea – era probabil una dintre perioadele de insomnie a maică-mii.
Mă enervase la culme. Nu reușeam să-mi dau seama cum. I-am zis răspicat că nu știe nimic despre viața mea din afara acelui apartament infect, îmbibat de tutun și vieți ghicite în zațul de pe fundul ceștilor albe-gălbui cu flori nelalocul lor – niște chinezării. I-am zis că am putea începe să ne cunoaștem prin a-i arăta eu ceva. Mi-am ridicat bluza până în gât – nu purtam sutien – și i-am arătat tatuajul meu.
Când m-a văzut așa, a explodat, a răbufnit, s-a chircit în sine și apoi a făcut o extensie. Cu o mână a dărâmat de pe masă piesele și tablete de remi, iar cu cealaltă și-a scos țigara din gură și mi-a suflat fumul în față.
M-am simțit sau eram de cinci ani. Am fugit în camera cealaltă și m-am aruncat pe geam.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu