Avanpremieră Nr. 184

Confesiunile Maestrului Păpușar (fragment)

Reach content for Google search „Ionut Manea” „Avanpremiera”

În curând va apărea, la Editura Tracus Arte, volumul de proză scurtă „Confesiunile Maestrului Păpușar” de Ionuț Manea. Colaborator fidel al Literomaniei, Ionuț Manea a publicat numeroase povestiri în cadrul rubricii „Flash fiction stories”, multe dintre ele regăsindu-se, de altfel, în acest volum de debut. Vă invităm să citiți un fragment din „Confesiunile Maestrului Păpușar” – volum  al unui scriitor matur, cu o voce distinctă în peisajul literar actual

Ionuț Manea s-a născut în 1981, în Slatina, județul Olt. Este medic dentist. În prezent locuiește în Timișoara. Publică în revistele literare Literomania, Helion, Orizont, Egophobia, Liternautica, Reșița Literară. Textele lui sunt prezente în „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (2019) și în „Antologia Moștenirea Văcăreștilor” (2017, 2019). Este absolvent al unor cursuri de scriere creativă cu Florin Iaru. Membru și secretar de redacție Helion, membru onorific salonul de literatură ,,Junimea”. Pasionat de fotografie artistică. 

*

Cât de cinici putem fi, încât plângem când cineva moare și râdem când se naște,
în măsura în care noi nu știm de care parte a iadului suntem.

Maestrul Păpușar

Maestrul și păpușa
(prolog)

 

Este întuneric. Printre jucăriile amorfe, simt prezența singurătății. A mai trecut un an. Îmi strig păpușarul. Întotdeauna a existat o conexiune între noi. Minunatele mele degete încep să se miște încet. Mă ridic și cobor scările. Las luna să-mi lumineze picioarele de plastic.

Am de-a face cu un începător; nu este neapărat un lucru rău, doar că trebuie să fiu atentă.

Îmi plac oamenii nehotărâți, liberul-arbitru și ciocolata. Sunt o păpușă prietenoasă și nu obosesc. Îmi plac bărbații care nu știu ce vor, îmi plac copiii, îmi plac animozitățile de tot soiul. Mă topesc după jocurile pe calculator, după marijuana, seara pe terasă. Îmi place plasticul pentru că este impermeabil. Păpușile din carne sunt instabile. Se usucă repede. De la soare, de la fum, de la prea multe gânduri. O singură idee, fie ea cea mai simplă și mai stupidă din lume, este mai bună decât zece idei de care nu te poți ține. Am învățat asta pe pielea mea.

Sunt un model vechi. Din perioada comunistă. Dar nu mă plâng și, mai nou, nu îmi este rușine. Sunt rezistentă la șocuri. Plasticul are o grosime de șase milimetri, spre deosebire de alte lucruri ieftine. Nu mă consider bătrână. Timpul e nemilos cu carnea, dar atât de îngăduitor cu PVC-ul. Memoria mea este stabilă. Nu uit nimic. Oamenii care s-au jucat sau m-au cărat de colo-colo sunt acum în pământ. Timpul nu iartă. Oamenii sunt răi cu obiectele pentru că sunt convinși că sunt neînsuflețite. Le aruncă, le lovesc cu ciocanul, le calcă, le strivesc cu mașinile când ies din garaj. Nu mă plâng. Prefer să rămân din plastic. Mai bine longevivă, pentru că, în fond și la urma urmei, experiența are nevoie de timp pentru a crea cele mai reușite modele. Noaptea e un sfetnic bun. Am totul pregătit dinainte. Planul mi-l fac pe drum, înainte de a ajunge în noul meu cămin.

Arborii se solidifică în întunericul mat, fiecare creangă precum o mână legată, câteva raze ale lunii, micimea firelor de iarbă, tumultul frunzelor moarte, zgomotul pașilor mei, toate astea se ridică deasupra mea, deasupra pădurii.

Molfăie pământul jilav ca o gură putrezită. Aburi calzi se ridică și, nici măcar o șoaptă, întunecimea se adâncește, luna se ascunde, crengile mă târăsc înspre pădurea uriașă, care mă veghează precum un gnom uriaș lovit de o săgeată rătăcită.

Unde mă duc și de unde vin doar eu, păpușa de plastic, pot spune cu exactitate, dar adevărul este o epavă atunci când abia vezi la doi metri în fața ta.

Nouă nu ne este frică de întuneric. Primii mei pași fără păpușar îi consider cu bună știință cei mai fericiți, pentru că sunt singură cu gândurile mele de plastic, rigide și lipsite de miros, așa cum trebuie să fie gândurile oricărei păpuși aspirante.


„Pe Ionuț Manea l-am descoperit grație prozelor sale scurte publicate la rubrica Flash fiction stories de pe platforma Literomania: un tânăr prozator extrem de talentat, cu un univers personal, bine conturat, erotic și cinic à la Sade, suprarealist și mecanomorf, cu mii de fire ale poveștilor manevrate cu abilitate de misteriosul „păpușar” prezent și în titlul volumului său de debut. Un univers uman tratat într-o manieră necruțătoare și fascinantă în același timp, care anunță un scriitor aparte, cu o voce puternică.”
Adina DINIȚOIU

Trebuie să te gândești la celălalt, ca la un jucător. Câte posibilități vei avea, dacă știi toate cărțile din mâna adversarului? În ziua de azi, ca de altfel și-n trecut – mai bine zis dintotdeauna –, oamenii au fost lași și absconși. Vor să pară ceea ce nu sunt. Cu siguranță, fiecare are o proprie imagine, o hologramă ce depășește cu mult realitatea. Nu sunt nici atât de buni pe cât se cred, dar nici atât de proști pe cât îi cred ceilalți. Undeva la mijloc. Dar acest undeva la mijloc este greu de definit, de localizat, pentru că unii, fie cad în latura negativistă, fie în cealaltă, precum niște supracompensări, ca răspuns la reacțiile din exterior. Oamenii au multe fețe. În schimb, păpușa are doar una singură, statică și onestă. Nu umblăm cu cioara vopsită. Nici nu arătăm mai mult decât trebuie. Nu căscăm ochii când cineva ne-njură – credeți-mă, o păpușă are parte de multe interjecții obscene – sau când ne trage de păr. Pentru că unu la mână, nu putem, și doi, de fiecare dată avem un plan de rezervă.

 

Nu sunt ușă de biserică, asta e sigur. Aveam doar doisprezece ani când l-am întâlnit pe maestrul meu. Am avut și eu o mamă ca toți ceilalți copii. M-am născut în Scornicești. Un orășel sărac. Locuiam la periferie, într-o casă, dacă se poate numi casă, din chirpici, cu ferestre înguste și o sobă de teracotă. Două camere și o înălțime de 1,70 m. Suficient pentru mine și mama.

Mama a fost o femeie oropsită. Despre tată nu am aflat mare lucru, decât că a fost un bețiv notoriu.

Erau zile când mâncam doar pâine învechită, cu striații verzui în miezul rânced. Ne trebuiau bani de țigări și de lemne. Mama fuma mult și plângea la fel de mult. Lucra prin casele oamenilor, spăla podele, bătrâni, uneori, mai rămânea peste noapte la clienți. Venea cu ochii vineți de nesomn. Era foarte slabă și săracă cu duhul.

La școală toți făceau mișto de mine pentru că aveam haine nașpa. Nu aveam de ales, trebuia să-nghit, deși de multe ori m-am bătut cu Dragoș, în cele din urmă ne-am împrietenit. Colegul meu de bancă. A venit la mine în ultima zi de școală din clasa a VI-a:

– Uite, Dora! Poftim! Încercă și tu! El lua de mult dozele alea învelite-n staniol. Un mister pentru noi, ceilalți. Inițial, nu am vrut, am refuzat. Dragoș m-a prins de umeri:

– Nu fi fraieră! Ia una! Și am fost fraieră, am luat. În gară, în budă. Era rece, mirosea a urină. Acolo am simțit cum se poate întoarce lumea cu susul în jos, la propriu. Acolo mi-am pierdut virginitatea. Erau mai mulți, câțiva dintre prietenii lui Dragoș. Unul era uriaș, cu nasul scorojit de băutură. Seara am ajuns cu ochii încețoșați de durere și de mizerie. Credeam în Dumnezeu, dar el nu era lângă mine mereu, credeam de una singură și nimeni nu a fost acolo în momentele alea de răscruce.


„Încă de la primele povestiri publicate în Literomania, Ionuț Manea promitea ceva mai mult decât un simplu debut. Proza sa, cu inserții suprarealiste, dar, în același timp, bine ancorată în universul cenușiu al vieții de zi cu zi, impunea deja printr-o scriitură bine stăpânită, cursivă, fără sincope, fără pauze stânjenitoare. Puse una lângă alta, povestirile lui Ionuț Manea conturează cu o pregnanță și mai acută un univers apăsător, ale cărui personaje își consumă singurătățile într-un joc crud de-a victima și călăul, joc manevrat din culise de un maestru păpușar suprem, al cărui avatar, Marele Iepure Alb, apare atunci când fragila graniță dintre rațiune și nebunie, dintre sens și nonsens este spulberată. Proza lui Ionuț Manea nu împrumută, prin urmare, multe din arsenalul literar mizerabilist. De asemenea, nici din stridențele literaturii cu tentă autobiografică. În schimb, scenele din Confesiunile Maestrului Păpușar, prin excentricitatea lor, dar și prin grația detașată cu care străpung, asemenea unui ac de seringă, epiderma unei realități oprimante, dau seama de un scriitor cu o voce distinctă pe care eu, personal, am pariat deja cu toată încrederea.”
Raul POPESCU

*

L-am întâlnit într-o zi de joi. Era cald, vântul adia ușor și frunzele din parc se ridicau pe rând, nu foarte sus. S-a așezat lângă mine și mi-a zis: ,,O fată frumoasă ca tine ar trebui să fie în altă parte.” „Unde?” am întrebat. Era înalt, trecut de patruzeci. Un domn, care mirosea bine, îmbrăcat corect. Avea totuși un iz de apatie vremelnică. Părea lipsit de chef. Sătul. ,,În podul casei mele.” Și s-a ridicat. M-a privit cu greață, am simțit asta. L-am tras de palton. S-a oprit și mi-a zis pe un ton mieros: ,,Vino!” M-am dus nu pentru că eram nevoită, ci fiindcă undeva în piept se instalase o teamă bizară, care nu-mi dădea pace, ca un disc ce se-nvârtea fără oprire. Am mers pe lângă blocurile gri din spatele abatorului și ne-am oprit la scara unei case vechi, putrezite, în marea ei majoritate construită din lemn. A deschis ușa din față cu o cheie de metal, din acelea atavice, de pe vremea comunismului, groase, mai degrabă fiind folosite pentru camerele de interior. Mirosea a igrasie de la o poștă, casa avea un iz rece și neprimitor. M-a luat de mână și m-a privit insistent, nu știu de ce, dar mă pierdeam cu firea, simțeam cum sângele urcă deasupra noastră, vrea să-mi scoată ochii din cap. ,,Nu-ți fie teamă! Eu sunt cel mai curtenitor bărbat din viața ta. Nu sunt ca ceilalți.” Și am văzut în ochii lui mari și rotunzi tot trecutul meu insidios. Ca pe o reclamă sau un film prost, de mâna a doua, în care ea o încasează mereu, din orice poziție și ajunge o depravată. Pentru o secundă am vrut să fug, să o las baltă, dar am zis hai să vedem ce îmi ascunde prezentul și prezentul mi-a dezvăluit totul dintr-odată, ca un majordom beat și iscusit, pe care-l detești și subestimezi inițial, ca mai târziu să te rogi de el să-ți dea drumul și să te lase-n pace.

M-a dus într-o cameră unde erau stele lipite de tavan. Un tablou vechi cu un iepure imens, undeva la marginea unei păduri, un peisaj anost. M-a așezat pe pat, m-a dezbrăcat încet, pedant, cu foarte mare grijă, parcă aș fi fost o păpușă de sticlă. „Nu tremura, Dora! Abia acum începe distracția.”

Și distracția a început. O imensă poiană florală, dacă poți să-ți imaginezi, cu cele mai adorabile plante de pe pământ, un soare blând, puțin vânt, un miros vag de prospețime, un loc în care aș fi vrut să trăiesc o veșnicie, arborii înalți, de jos se opreau în cerul pufos precum o cocă la dospit, câteva păsări se certau pe o bucată de măr pădureț. O armonie care-ți sărea-n ochi. Totuși, undeva la linia dintre pădure și cer, o ceață misterioasă, difuză se-ndrepta spre poiana cu flori. Un Iepure mastodont a sărit din spatele meu. M-a imobilizat și m-a întins pe un pat cu o cuvertură ațoasă, în carouri.

,,Aici sunt! Mititico! Cât mi-ai lipsit… ah! Am atâtea să-ți spun. Pentru numele lui Dumnezeu, nu fi crispată, drăguțo! Mă omori de tot cu privirea asta palidă. Sunt eu, maestrul de ceremonii, Marele Iepure Alb.” Și a izbucnit într-un râs dement, dintr-odată. Mustățile sale lungi se-ntinseseră până-n tavan și-n irisul negru vedeam lumea mea mică cum se dilată din ce în ce mai mult, ca un balon. Apoi mi-am văzut fața, ochii pictați de rimelul curs. Acum eu sunt Marele Iepure Alb. Sunt eu deasupra mea. Eu peste mine, mă mișc, fac dragoste cu propriul meu trup. Nu simt decât niște înțepături, picioarele amorțesc. Două jumătăți, un singur maestru. Două părți care s-au reîntâlnit după o groază de ani. După o buclă de singurătate, un vid întunecos și mut, după o existență plată, lipsită de sens și de liniște. Totul se reaprinsese din nou și tavanul devenise acoperit de stele, întreaga natură fremătând ca un nou-născut.

Fragment din volumul în curs de apariție „Confesiunile Maestrului Păpușar” de Ionuț Manea (Editura Tracus Arte, 2020)
Sumar Literomania nr. 184

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Ionuț Manea

Ionuţ Manea s-a născut pe 20 mai 1981 în Slatina şi în prezent locuieşte în Timișoara. Este medic dentist. Publică în revistele literare: „Literomania”, „Egophobia”, „Helion”, „Liternautica”. A fost premiat în cadrul concursului „Incubatorul de Condeie” (2014), a obţinut Premiul I la Festivalul „Moștenirea Văcăreștilor” (2017), Premiul I la Concursul „Mihail Sadoveanu” (2017) şi Premiul al III-lea la Concursul Helion 2017 – toate la secțiunea proză scurtă. Membru Helion, membru onorific Salonul de literatură ,,Junimea”. Scrie și poezie. A urmat diverse cursuri de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: