„Dickens” de James Joyce

Revin în acest număr al Literomaniei cu un text puțin cunoscut, semnat de James Joyce, despre Charles Dickens, text scris în 1912, adică în chiar anul în care se împlineau o sută de ani de la nașterea acestuia din urmă. Charles Dickens a fost, ne spune Joyce, când adulat, când contestat, deși în ambele cazuri s-a exagerat, iar poziția lui în literatura engleză, crede același Joyce, nu este chiar cea în care l-a pus mai ales admirația fără margini a unor cititori și critici. Un eseu, prin urmare, mai mult ca interesant– un eseu conceput cu ocazia unor examene susținute la Universitatea din Padova, în urma cărora James Joyce ar fi putut să obțină o catedră de engleză la o școală italiană superioară. Ca să trec direct la deznodământ, Joyce nu a trecut cu brio examenele!

Eseul a apărut, în România, în revista de cultură „Țara Bârsei” (nr. XI, 1990) și a fost tradus de Andrei Zanca (poet și traducător, a tradus din Franz Kafka, Hans Magnus Enzensberger, Reiner Kunze, Paul Celan, Werner Durrson, Michael Kruger, Richard Wagner, Dieter Schlesak). Revista „Țara Bârsei” a fost editată de „Casa Mureșenilor”, avându-i ca redactor pe Mircea Gherman, iar ca secretar de redacție, pe Artur Larion. Am păstrat și nota explicativă a eseului, semnată de Andrei Zanca. Lectură plăcută! (Bozz)

JAMES JOYCE

Centenar „Dickens”

Influența pe care a exercitat-o Dickens asupra limbii engleze (și care este depășită doar de Shakespeare) se datorează în mare măsură popularității operei sale. Dacă se judecă după criteriile artei literare, or chiar cele ale meșteșugului literar, abia dacă i se cuvine un loc printre primii. Stilul pe care și l-a ales –scriitură de largă respirație, încărcată cu o minuțioasă și deseori irelevantă observare a detaliului și degajată conștiincios la intervale regulate prin inserarea obligat-umoristică – nu poate constitui, cu siguranță, cea mai convingătoare formă a romanului. Lui Dickens, admiratorii săi prea fervenți, nu i-au dăunat puțin. În ultimul timp, înaintea jubileului, s-a făcut recunoscut ceva asemănător unei tendințe critice. Către sfîrșitul perioadei victoriene, molcomia Angliei literare fu perturbată prin intruzunea scriitorilor ruși și scandinavi, ale căror mentalități artistice erau radical diferite de ale acestora după care și-au făurit opera cel puțin marii romancieri ai secolului al XIX-Iea. O sinceritate sălbatică, încăpățînată, ferm hotărîtă să înfățișeze cititorului realitatea denudată, ba chiar jupuită și-nsîngerată, la care se adăuga tendința mai degrabă juvenilă de a șoca sentimentalismul afectat al masei medii, crescute în modul victorian de gîndire și scriere – toate aceste calități provocatoare s-au unit spre a arunca grămadă criteriile de gust, sau s-ar putea spune mai bine, spre a le detrona. Față-n față cu realismul sever al lui Tolstoi, Zola, Dostoievski, Björnson și al altor romancieri ultramoderni, opera lui Dickens apărea palidă, în pericol de a-și pierde prospețimea. De aceea s-a instituit, după cum am mai amintit, o reacție negativă asupra operei sale și, cu inconstanța proprie opiniei oficiale în problemele literare, a fost atacat tot pe atît de nejustificat pe cît a fost lăudat mai-nainte. Este de prisos a spune că locul care i se cuvine se află undeva între cele două extreme ale criticii: el nu este nici scriitorul inimos, profund și animat de nobile idealuri, atît de tămîiat de adulatori, nici distribuitorul primitiv al dramelor casnice și al aerelor sentimentale, după cum apare în ochii criticilor noilor școli.

Viața londoneză este aerul pe care-l respiră; el o retrăiește cum nu a mai retrăit-o nici un scriitor înainte ori după el. Culori, zgomote familiare, ba pînă și miasmele marii metropole, se contopesc în opera sa ca într-o simfonie puternică în care umorul și patosul, viața și moartea, speranța și disperarea se-ntrețes inextricabil. Nu putem astăzi valorifica îndeajuns acestea, pentru că ne aflăm prea aproape de scenele descrise de el, iar figurile sale comice ori mișcătoare ne sînt prea familiare. Și totuși, sînt povestirile din Londra vremii sale cele în care importanța sa se va desluși în cele din urmă.

I s-a conferit porecla „Marele Cockney”: nici o altă denumire nu l-ar putea descrie mai precis și mai cuprinzător. De cîte ori s-a încumetat pe alte meleaguri – în America („American Notes”) ori în Italia („Pictures from Italy”) – forța sa magică pare să-l părăsească. Nu se poate închipui ceva mai devastat și, de aceea, pentru Dickens, ceva mai ne-tipic decît capitolele americane din „Martin Chuzzlewit”. Dacă Dickens trebuie să emoționeze pe vreunul, nu trebuie să i se permită să se adreseze din profunzimea sonoră a clopotelor din Bow Bell. Acolo este pe meleagurile sale, acolo zac regatul și puterea sa. Viața londoneză este aerul pe care-l respiră; el o retrăiește cum nu a mai retrăit-o nici un scriitor înainte ori după el. Culori, zgomote familiare, ba pînă și miasmele marii metropole, se contopesc în opera sa ca într-o simfonie puternică în care umorul și patosul, viața și moartea, speranța și disperarea se-ntrețes inextricabil. Nu putem astăzi valorifica îndeajuns acestea, pentru că ne aflăm prea aproape de scenele descrise de el, iar figurile sale comice ori mișcătoare ne sînt prea familiare. Și totuși, sînt povestirile din Londra vremii sale cele în care importanța sa se va desluși în cele din urmă. Chiar și în „Barnaby Rudge”, care se petrece în Londra și care conține unele pagini ce nu ar fi nedemne de a fi așezate alături de „Jurnalul ciumei” al lui Defoe (a unui scriitor, de altfel, dacă mi-e permis să menționez, de o considerabilă mai mare importanță decît se presupune în general), – Dickens nu se arată în poziția sa forte. Terenul său nu este Londra, pe vremea lordului George Gordon, ci Londra de pe vremea Reformei Bill. Desigur, provincia, meleagul englez, al „pășunilor presărate cu flori”, apare și în opera sa, însă întotdeauna doar ca fundal ori ca incoativ. Dickens ar fi putut utiliza pentru sine, mult mai veridic și mai potrivit, sloganul celebru al Lordului Palmerston „Civis Romanus sum”. Nobilului lord îi reușea, de altfel, în această memorabilă situație (și Gladstone era, dacă nu mă-nșetlă memoria, cel care a demonstrat aceasta cu minuțiozitate) să exprime exact contrariul a ceea ce ar fi dorit să spună. El voia, de fapt, să spună că ar fi partizanul Imperialismului, însă a spus că ar fi un apărător al ideii Mica Anglie. Dickens este in facto un londonez în cel mai larg înțeles al cuvîntului. Clopotele bisericii, care au sunat deasupra copilăriei sale mizere și triste, peste înfruntările tinereții, peste maturitatea sa activă și plină de succes, par să-l fi chemat înapoi ori de cîte ori voia să se-ndepărteze cu sacul și ciomagul de călătorie, de oraș, oferindu-i reîntoarcea și promițîndu-i mărire întreită, ca unui al doilea Dick Whittington, o promisiune îndeplinită pe deplin. Pe acest considerent are un loc etern în inimile concetățenilor săi și tocmai pe această bază critica asupra operei sale a fost pastelată într-o măsură considerabilă de simpatia justificată a marelui oraș. Spre a-l cinsti cum se cuvine pe Dickens, spre a-i conferfi locul care i se cuvine în ceea ce am putea numi Galeria Națională a literaturii engleze, ar fi bine să audiem nu numai imnele de laudă ale londonezilor, ci și părerea scriitorilor reprezentativi din Scoția spre ori din colonii, ori din Irlanda bunăoară. Ar fi interesant a auzi scrisă, spre a spune așa, de la distanță potrivită față de original, de către scriitori ai propriei sale clase și de un format comparabil, probabil mai precar – asemănător în concepție, formă și mod de narare, spre a-l înțelege, și totuși destul de îndepărtat ca spirit și temperament, spre a-l putea critica. Ne-ar interesa mult cum s-ar reliefa marele Cockney în ochii lui R.L. Stevenson, ori în cei ai domnilor Kipling ori George Moore.

Fără a întreprinde asemenea judecată definitivă, putem totuși să-i acordăm un loc printre marii creatori literari. Numărul și lungimea romanelor sale confirmă fără echivoc faptul că scriitorul a fost posedat de o formă a furiei creatoare. În ceea ce privește ființa unei asemenea opere, putem afirma cu certitudine că Dickens este un mare caricaturist și un mare sentimental (întrebuințînd acești termeni în înțelesul lor funciar și fără vreo răutate) — un mare caricaturist în felul în care este Hogarth, un sentimental în felul pe care Goldsmith l-a atribuit acestui cuvînt. Este suficient să desemnăm o serie a personajelor sale spre a recunoaște că în arta prezentării caracterelor doar puțini, ori nici unul, nu i se aseamănă. Ele fac parte din realitatea atonală, extinse pînă la granițele fantasticului, probabil printr-o deformație morală ori psihică nesocotită, ciudată, dictatorială, care dezechilibrează și le reliefează caracterul. Poate ar trebui să spun: pînă la granițele uman-fantasticului, căci unde în literatură există figuri mai umane, mai sufletiste decît Micawber, Pumblechook, Simon Tapertit, Peggoty, Sam Weller (fără a mai vorbi de tatăl lui), Sara Gamp, Joe Cargery? La aceștia, și la o mulțime de alții din dens populata Galerie-Dickens, nu ne gîndim ca la niște caractere naționale ori local-tipice, cum ne gîndim, de exemplu, la personajele lui Shakespeare. Nici măcar nu le privim cu ochii descoperitorului lor, în spiritul ciudat al observației fine și pline de simpatie, după cum îi urmărim pe acei pelerni din Tabard Inn și percepem zîmbind răbdători și cele mai mici și mai trecătoare amănunte ale îmbrăcăminții, ori cele ale limbajului și gesticii. Nu, la Dickens vedem fiecare figură în lumina unei calități morale sau psihice puternic reliefate, ori chiar exagerate – somnolență capricioasă, dorință de afirmare, îngrășare monstruoasă, ușurință confuză, supunere de reptilă, prostie sensibilă, lucidă, melancolie plîngăcios-absurdă. Și totuși există cîțiva oameni abili care se plîng de faptul că, deși – în fond – îl iubesc mult pe Dickens și sunt impresionați de destinul lui Little Nell, deplîng moartea sărmanului Joe și rîd de escapadele aventuroase ale lui Pickwick și ale acoliților săi, îl urăsc pe Uriah Heep și pe Fagin evreul, după cum îi șade bine unui om bun – Dickens a exagerat un pic în cele din urmă. A spune așa ceva despre Dickens înseamnă, într-adevăr, a-i acordą un permis de liberă trecere pentru eternitate, cum se numește aceasta în țara ciudatelor expresii America. Căci tocmai prin acest un pic de exagerare ancorează în gustul comun, iar personajele sale rămîn puternic întipărite în memoria comună. Tocmai prin acest un pic al exagerării a influențat Dickens limba vorbită a locuitorilor Imperiului Britanic ca nici un alt scriitor de la Shakespeare încoace și și-a cucerit un loc profund în inima concetățenilor săi, o onoare care i-a rămas sustrasă marelui său rival Thackeray. Nu este însă Thackeray în operele sale cele mai bune mai mare decît Dickens? – întrebarea este de prisos. Gustul englez l-a ridicat pe Dickens la rangul de domnitor și nu suportă, ca și turcul, un alt frate lîngă tron.

Traducere de ANDREI ZANCA

JAMES JOYCE

De multă vreme se știa că Joyce s-a supus, în 1912, unui examen la Universitatea din Padova, care i-ar fi făcut posibilă obținerea unei catedre de engleză la o școală italiană superioară. Pe data de 25 aprilie 1912, în plin examen, Joyce îi scria fratelui său Stanislas: „Padova este copleșită de o populație care n-a mai găsit adăpost în Veneția. La sosire a trebuit să bat din poartă în poartă pînă am primit o cameră. De aceea, totul este scump aici. Azi a trebuit să-mi scriu compunerea în engleză, Dickens, și am cunoscut-o pe examinatoarea mea engleză, o domnișoară bătrînă – o cu totul respingătoare cap:ră (ortografie reformată). Examenul oral și orele de probă vor fi stabilite în cîteva zile. Nu mai pot rămîne 5 ori 6 zile, iar apoi să mă reîntorc grație unei telegrame. Aceasta ar costa 25 de coroane, însă, a rămîne aici, ar costa și mai mult, fără a mai vorbi de harababura cu orele din Triest.” Cu toate că obținut rezultate strălucite (a atins 421 din 450 puncte posibile), i s-a refuzat postul, dat fiind că Ministerul Educației italian nu i-a recunoscut gradul de la Universitatea Regală din Dublin. Ceea ce nu se știa pînă acum este faptul că în arhiva Universității din Padova, dosarul Joyce s-a păstrat și că tot aici se găsesc două compuneri: nu doar cea amintită mai sus (Dickens), ci și o compunere scrisă în italiană despre influența universal-literară a Renașterii. Anunțat, după îndelungi formalități birocratice, prea tîrziu, lui Joyce i-au rămas doar 3 zile pînă la examene. Putem presupune că aceste compuneri n-au fost scrise doar într-o ambianță de examen (contra cronometru și sub ochii de Argus ai examinatoarei), ci și complet pe nepregătite. Un cunoscut de-al lui Joyce din vremea petrecută la Triest, Eugenio Borsatti, își amintește că Joyce era furios pe bătrîna domnișoară de engleză care ținea examenul. Subliniem acest lucru spre a se putea imagina sub ce presiune a lucrat Joyce, care trebuia să susțină un examen la o universitate italiană sub supravegherea unei neprietenoase profesoare engleze, el fiind un refugiat irlandez care trăia într-un oraș austriac. Din procesul verbal detaliat reiese că a strălucit în toate probele și la toate disciplinele, ceea ce face și mai monstruos că i s-a refuzat, totuși, diploma. Tot într-o scrisoare către Stanislas, datată 10.8.1912, în care menționează, printre altele, și trista veste a respingerii „Oamenilor din Dublin”, celebrul scriitor mai scrie: „Treaba cu Padova, nu o înțeleg deloc… cu cît te convingi tu mai dihai de faptul că sînt urmărit de scalogna (cobe, în ital. N.n.), cu atît mai bine… Voi scrie Ministerului Educației din Londra, spre a afla de ce nu este recunoscut grad universitar britanic întru Științele spiritului, în Italia, în scopuri examinatorii.”