Flash fiction stories – iulie-august 2025: „O zi ca niciuna” de Teodor Fleșeru

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

O zi ca niciuna

Teodor Fleșeru

E greu când greșelile tipice ție se accentuează ca defecte structurale și întreaga aventură a vieții devine un thriller în desfășurare pentru că tind să se întâmple lucruri neplăcute, accidente care te pedepsesc când nu te-aștepți.

Sigur, mă mint, ce mi s-a întâmplat deunăzi n-a fost accident, deși l-am resimțit ca atare, mai exact alaltăieri la prânz mă întorceam de la Ocna cu trenul de 13.25 după o dimineață de bălăcit în nămol pentru mâna stângă artritică, fiind a șasea zi din abonamentul de șapte pentru care m-am rugat de soția mea să mă lase să-l onorez, profitând de garsoniera din Sibiu moștenită de la părinți, oaza ei exclusivistă de liniște și creativitate.

Deci sunt în a șasea zi de auto-tratament, iar după ce cobor din trenul de 10.22 în Halta Ocna Băi, pătrund în incinta stabilimentului, dau jos pantalonii scurți, scot tricoul, mă descălț de sandale și îmi trag bermudele: întâi mă bălăcesc treizeci de minute în Brâncoveanu cel sărat, apoi mă îndrept spre lacul cu nămol unde îmi ung brațul stâng, apoi cel drept, și rămân acolo altă jumătate de oră, iar după ce mă limpezesc, mă îndrept spre Gura Minei, cu salinitate redusă, încât se poate înota dintr-un capăt în celălalt pentru douăzeci de bazine în stilurile spate, bras și craul, ies, mă schimb și mă îndrept spre Halta Ocna Băi.

Douăzeci de minute mai târziu, în fața blocului garsonierei, accidentul nemilos mă țintuiește locului – n-am cheia de la intrare pe care o țineam în pantalonii scurți cu buzunare adânci, care nu mă trădaseră în cele cinci zile anterioare.

Unde, cum am pierdut-o?!

Poate când mă schimbasem, poate când adormisem iepurește în trenul interregional; cert e că ar fi trebuit să țin cheile în buzunarul rucsacului, cum obișnuisem anul trecut.

Ce mă fac, închis afară, fără ban în buzunar, vinovat și deprimat?

Îmi sun soția în casa de la țară și mărturisesc boacăna.

-Nu-ți mai face griji, ia un taxi și-ți dau dublura.

-N-am niciun ban!

-Plătesc când ajungi, nu-ți mai face sânge rău.

Răsuflu ușurat când trage lângă mine taxiul de la Uber cu inițialele Yov pe plăcuțe, șoferul, un tip simpatic de vârstă mijlocie cu barbă nerasă, păr scurt, super amabil – mă lăsă fără să-mi pun centura și fără aerul condiționat pe care-l urăsc, mai ales într-o zi cu ghinion.

-Dar ce s-a întâmplat, mă întreabă el.

Îi relatez tărășenia în timp ce omul dă din cap înțelegător.

-Nu știm niciodată de ce s-a întâmplat ce s-a, dar El știe.

-Și cum știm Noi că știe? reacționez eu, suspicios.

-Nu știm, doar El știe ce știe, zice el în timp ce își strunește GPS-ul.

-Știe fără știrea noastră, dar noi cum știm că știe?

– Asta vine pe urmă, continuă el.

-Ce?

-Știința de ce și cum, dacă-ți pasă să știi.

Hm, poate chiar există un plan, o configurație, o concluzie divină pentru accidente pedestre.

-Și tu cum știi?

– Cred într-o ființă presusă.

-Dintotdeauna?

-Din Turnu Roșu.

-Unde ce?

-M-a sunat fratele să ne întâlnim c-are o chestie să-mi spună, dar când am ajuns nu mai era acolo și am intrat în mănăstire să mă rog și a apărut starețul luminat care mi-a zis că îmi știe necazul în urma divorțului cu fosta care nici nu mă lasă să-mi văd fiica de zece ani.

-De ce?

-Nu știu, dar preotul mi-a zis că El știe și că trebuie să cercetez de ce, apoi mi-a zâmbit și mi-a zis că doar se uită la mine și vede copilul furând corcodușe de la vecinu’ și de la vecina de bancă la tezele de matematică, plus alte chestii!

-I-o fi povestit fratele, intervin eu dăștept.

-De unde! Mi-a zis și viitorul, c-o să-ntâlnesc altă femeie de care mă îndrăgostesc, da’ n-ar fi bine mă-nsor, și eu chiar m-am îndrăgostit și-am cerut-o de nevastă, dar după trei luni s-a răzgândit.

-O fi vorbit cu prima, zic eu super dăștept.

-Exact!

-Tare starețul ăsta, zic eu, încă supărat pe cheie – să fi căzut când m-am schimbat, să se fi scurs din buzunar în tren, la dus sau la întors?

Pe urmă n-am mai vorbit despre asta, am ajuns la casa de la țară, luat dublura, sărutat fiica și înapoi la Sibiu, discutând pe drum de fotbal și politică ca să schimbăm placa, dar la final mi-a mărturisit că în septembrie se va duce la Muntele Athos să vadă fruntea Botezătorului dincolo de sticla pe care atunci când o săruți te umpli de mireasmă însuflețitoare, și să bea apă din izvorul Maicii Domnului, altă minune Dumnezeiască.

Relatarea taximetristului m-a bulversat la fel de mult ca accidentul de atenție și am socotit că trebuia să existe o legătură între, deși nu cred în entitate divină și destin prestabilit.

Apoi am adormit buștean, ca de fiecare dată după baie și nămol, și m-am zvârcolit când pe-o parte, când pe alta, preț de câteva ore, iar mai târziu m-am cufundat în vise intens colorate, hălăduind pe poteci întortocheate până în curtea unei mănăstiri, în dreptul unui grup de păcătoși prosternați în fața starețului cocoțat pe un tron stacojiu.

Lumea asta-i cum o vezi și cealaltă cum o crezi, mă înștiințează el când îmi vine rândul la vorbitor.

Nici n-o văd, nici n-o cred, zic eu.

Te grăbești să mănânci, să dormi, să pleci, să vii, să le fușerești pe toate, când trebuie să digeri viața, să-i dai de capăt, să descoperi cum și de ce te grăbești și nici nu-ți dai seama că te grăbești, așa că ascultă și nu te mai crede dăștept pentru numele… în numele Lui! Nu te mai gândi la moarte, nu te grăbi să supraviețuiești prezentului, iar după ce practici ce ți-am poruncit, îți desenez altă poruncă, da? și zicând asta, m-a pocnit cu sceptrul lui spinos în moalele capului.

Nu! am țipat, trezindu-mă zbuciumat, încolțit de un fior de panică.

Da’ al dracului stareț! m-am grăbit eu să-l judec, chiar mi-a plăcut de el.

Teodor Fleșeru (n. 1952) a părăsit ilegal România cu mulți ani în urmă, în plin comunism. În prezent trăiește la Sibiu. E absolvent al Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea București, 1979. Scrie și publică în limba engleză și română. Printre publicațiile în limba română: „Căței și Dumnezei”, volum de proză scurtă, Editura Cartea Românească, 2002; „Pacoste”, roman, Editura Eikon, 2018.