Flash fiction stories Nr. 161

Flash fiction stories – mai 2020 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Scrisoare  pentru Lidia
Ionuț Manea

La mine în sat s-a luat lumina. Știu, știu, vei spune că este o altă minciună de-a mea. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Îți pot desena întunericul pe o coală, m-am gândit, dar ce folos? Distanța mă omoară. Draga mea, Lidia, uneori am senzația că te văd pe banca din fața casei,  îmi faci semn, îmi zâmbești…

Dar ce să vezi?! Nu te-am mai zărit în carne și oase de treizeci și două de zile. Mă arde gâtul. Și, din când în când, inima. Am văzut că scrisorile tale ajung din ce în ce mai târziu. E firesc pe alocuri. Sentimentele se pierd pe drum. Pe drumul prăfuit o iau să-mi limpezesc gândurile, singur-singurel. Însă, e greu să fii în adevăratul sens al cuvântului, singur. În copaci mișună păsările, apa tresare din senin. Și apoi se apucă vântul să bată în rafale din ce în ce mai mari. Uneori îmi este dor, alteori nu. Sunt momente în care te urăsc cu toată ființa mea.

M-am săturat să-mi imaginez coapsele, sânii, despre care vorbești atât de puțin. Descrierile sunt frumoase, nu am nimic de zis, dar, vezi tu, draga mea, Lidia, un bărbat nu poate trăi din descrieri. Are nevoie de carne ca oricare dintre noi. Fără carne nu putem trăi, cum bine știi.

Am fost la biserică cu mama. Îmi povestește de fratele meu dispărut de zece ani. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat. Gurile rele zic că s-a spânzurat în pădure. Cine știe?! De atunci, de la dispariția sa, mama a intrat în transă. E albă ca laptele și vorbește încet, să nu o audă careva.

După muncă, vin la eleșteu, la locul nostru. E o liniște de mormânt. Acolo nu se aude nimic. Câteva broaște, târziu, când soarele apune, atât. Încep să cred că stai în poala mea. Cu trupul tău mlădios și uns cu toate alifiile, îmi vorbești de sus, cu fraze lungi, întortocheate. Cad într-un vis cu capul pe pieptul tău și luciul apei dispare încet, încet…

A mai rămas o zi. Voi lua trenul spre Lipova. Vreau să mă angajez. Doar așa poate uit de tine, de toate întâlnirile noastre imaginare. Într-o seară te-am văzut în crângul din spatele casei. Aveai pe umăr lipită o cucuvea. Era din carton, nu se mișca. Semăna cu o păpușă de teatru. Precum într-un tablou, aveai mâinile albe legate la spate cu sfoară. Și priveai într-o parte, aiurea. Un zuluf îți ieșise de sub prinsoare și-l bătea vântul.  Apoi m-a strigat mama să mulg vaca. Și toate astea au dispărut imediat. De parcă întunericul ar fi căscat gura cu dinții săi mari și a halit tot ca un mojic.

M-am trezit prost dispus. Nu mai plec. Vreau să lenevesc. Soarele e deasupra acoperișului de tablă.  Vreau să vorbim.  Și mă îmbrac, o iau pe jos pe drumul prăfuit din spatele casei. La eleșteu, soarele se oglindește-n apă. Simt parfumul tău, deși au trecut două luni…

Nimeni nu doarme atât de mult. Nimeni nu se ascunde și nu vrea să dea un semn. Când te-am îngropat, mi-ai promis că vei veni să mă vezi. Dar ai mințit. Ai mințit cum mint femeile de obicei. Cu zâmbetul pe buze. Roșie și isteață, cu părul desfăcut, cu dinții albi acoperiți de țărână. Muți de uimire. Așa cum se cade unei fete educate. Așa cum ar trebui să fim toți. Muți. Surzi. Să ne vedem de gândurile și de iubirile noastre secrete, cu capul în pământ și săraci.

 

De ziua copilului
Laura Pamfiloiu

Copiii au căști in urechi, perne sub cap, rafturi de cărți în spate, jucării. Din când în când se aud voci in jurul lor, voci de la bucătărie, voci de sub masă, de după colț. Copiii au părul lung, frumos pieptănat, agrafe care să le țină bretonul netuns. Au haine colorate, de casă, cu fețe care râd cu gura până la urechi. Copiii nu mai râd. Copiii închid microfoanele și camera video ca să nu se supere Măria Sa, Internetul. Copiii mănâncă pufuleți și ascultă despre substantive care nu se pot număra, fără plural, neregulate, defecte, scripeți, înălțimi pe o dreaptă, jurnale de călătorie.

Vocile lor intră pe rând la mine in cameră, dau bună ziua si tac. Sunt atât de politicoase încât nu pun întrebări, nu cer la baie. La finalul orei, umbra lor iese pe fereastra deschisă și camera rămâne goală. Și eu.

Copiii au părul foarte lung, scaune comode, din piele eco, cu picioare pe roți, au biblioteci in spate, cărți aranjate în dezordine, farfurioare de prăjituri pe birou din care mușcă din obișnuință sau din plictisească, mușcă între două probleme la mate, între două subordonate subiective aflate în relație de coordonare. Au fluturi pe pereții albi, proaspăt zugrăviți, șepci Ferrari pe cap și aparat dentar sub care zâmbetul se vede și mai tare. Au voci și râsete și ele ies din camerele lor și se plimbă nestingherite prin orașul gol, se plimbă fără mască și fără mănuși, intră la mine in cameră și se așează cuminți pe suportul de uscat haine. În fiecare seară le verific, unele sunt încă umede, le întorc pe cealaltă parte, le prind cu o clamă, altele sunt uscate, le iau și le împăturesc, le ascund în sertarul cu șosete. Noaptea, când mă ridic din pat după un pahar cu apă, se aud clar și limpede chicotelile.

Copiii fac teme în pijamale şi treninguri de casă, stau în şosete la masa din bucătărie unde miroase a gogoşi. Calculele la mate se pudrează cu zahăr vanilat şi se răcesc în caiete cu pătrăţele. Se scriu compuneri cu cinci adjective pe jumătate de pagină. Se subliniază verbe care mereu ies în evidenţă, mereu au nasul pe sus, scot limba, agresează conjuncţii şi prepoziţii. Se face ora prânzului. Se pregătesc cartofi prăjiţi, mamele culeg caiete de pe mese de bucătăriile asortate cu gresia din hol, şosetele se murdăresc încet pe talpă, măinile se spală a douăzeci şi una oară. Se scot câinii în curte, se plimbă în jurul casei, nu se calcă iarba, e încă noroi. Grupurile de WhatsApp sunt aglomerate, dar nu tuşeşte nimeni în ele, suntem în siguranţă. Deocamdată.

Seara ne găseşte sleiţi de la atâtea ştiri, câinele sforăie în baie, tresare când se aprinde lumina, caietele joacă pe birouri albe, grămada cere vârf, în sertare foşnesc ambalaje de ciocolată şi figuri geometrice  Ne spălăm pe mîini. Ne spălăm mâinile fără să ne atingem.

În tot acest timp, paznicul de la Uffizi intră  în muzeu, descuie optsprezece uși încuiate cu tot atâtea lacăte, își apropie faţa de un ecran mic și spune sonno Io. A optsprezecea ușă se deschide, Io intră, salută din obișnuință, își pune mănuși, role in picioare, căști in urechi. Rolele alunecă de douăzeci de ori în linie dreaptă, fac șaizeci de curbe la dreapta, tot atâtea la stânga. Nimeni nu clipește de dincolo de pânze. Nici o tuse, nici un strănut. Rămân toți atenți, serioși, fiecare își cunoaște locul în centimetri pătrați. După fix o jumătate de oră se încuie ușile la loc, Io își pune rolele pe spate, iese, lumina străzii îl orbește pentru o clipă, scoate din buzunar o țigară, scrie pe ea a trei suta patruzeci și cincea zi, o pune la loc în buzunar și se îndepărtează fluierînd pe lângă loggia della signoria.

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: