Cărțile mele Nr. 167-168

Mica sirenă are ochii albaștri și pielea de un alb sidefat

mica sirenă

Într-un vis de cândva, intru într-o librărie și găsesc o carte rară, mare ca dimensiuni, cu un design auster ca în unele colecții academice. O carte grea, m-au atras cărțile grele. Și-n vis, și-n realitate. Ca și cum ar fi o legătură între știința adunată între copertele lor și kilogramele de hârtie și de carton. Că nu se-ntâmplă așa are mai puțină importanță. Visul exprimă în maniera lui infantilă ceea ce am căutat inconștient, înainte de orice altceva, citind: un sens al lucrurilor. Încă îl mai caut. Între timp, cum se-ntâmplă și cu oamenii pe care i-am iubit, câteva din multele cărți citite, mari sau mici, grele sau ușoare, m-au făcut să fiu ce sunt azi în bună măsură. Sunt cărțile pe care, într-o formă sau alta, nu le uit și pe care le pot reciti oricând cu aceeași uimire și încântare. (Dumitrița Stoica)

mica sirenă

Mica sirenă”, statuia din Copenhaga, a fost vandalizată în câteva rânduri: decapitată, cu un braț tăiat, înfășurată într-o burka, transformată în purtătoare a mesajului scris cu vopsea roșie „Free Hong Kong”, ca să ajungă, în acest iulie al anului 2020, o emblemă a rasismului, un „Racist Fish”. Ironia sorții face ca basmul celebru al lui Andersen să fi generat în ultima vreme abordări în cheie feministă sau din perspectiva presupusei homosexualități a autorului, fapt posibil tocmai pentru că mesajul textual este departe de ideologia dominantă cel puțin până de curând în civilizația occidentală – bărbat, alb, heterosexual, creștin – pe care mișcarea Black Lives Matter o condamnă anarhic, violent, în forme care par să aibă legătură mai degrabă cu manifestările extremiste decât cu protestul.

Opera scriitorului danez, publicată în 1837, este o creație romantică al cărei imaginar are legătură cu unele dintre marile teme ale curentului, chiar dacă rămâne până la urmă un text accesibil, destinat copiilor. Mezina fără nume a împăratului mării este fascinată de lumea oamenilor și se îndrăgostește de un prinț. Dorita schimbare de condiție se realizează cu ajutorul magiei: o vrăjitoare rea îi oferă prințesei o poțiune, în locul cozii de pește apar picioarele, dar mersul e dureros, își pierde vocea frumoasă, riscă să moară, să ajungă spumă de mare, dacă nu va fi iubită. Riscă pentru că vrea ca dragostea să-i aducă un suflet nemuritor, așa cum au oamenii. Până la urmă îl va dobândi nu prin dragoste, de care nu va avea parte, ci ca răsplată pentru generozitatea ei. Ajunge, după căsătoria prințului cu altă prințesă, o ființă a văzduhului. Creștinism romantic, spune unul dintre comentatori.* Ceea ce complică, totuși, acest imaginar idealizat este tema identității posibile, nu tocmai banală într-un tipar narativ de regulă maniheic și șablonizat. Lumea profunzimilor acvatice în care trăiește sirena, cu forme de viață stranii, proteice, într-o unduire perpetuă, cu flori și copaci roșii, cu polipi, pe jumătate plante, pe jumătate animale, chiar dacă antropomorfizată, păstrează ceva din atmosfera apăsătoare, grea, a naturii doar natură, lipsită de o ordine supranaturală. Încărcătura simbolică trimite, de asemenea, spre un spațiu al feminității ezitând între seducție și spiritualizare, între nocturn și diurn. Cântecul, dansul, muțenia, părul lung care-o apără de brațele lacome ale polipilor sau îi înfășoară trupul gol, acoperindu-i nuditatea, sacrificiul din dragoste o apropie de ipostaza madonică  a figurilor romantice, fără ca basmul să piardă din tot ce este tulbure în această aventură a căutării unei condiții sau a unei identități care depășește, de fapt, un tipar prestabilit. De altfel, identitatea incertă sau pusă sub semnul întrebării o vreme apare și în alte texte la fel de cunoscute, ca „Rățușca cea urâtă”, „Crăiasa Zăpezii” sau „Lebedele”. Basmul lui Andersen are complexitatea unei ficțiuni autentic romantice și o finețe la nivelul  problematicii existențiale, străină de ideologiile care tulbură apele vieții sociale. De aceea, interpretările la modă, amintite mai sus, sunt inadecvate și pot să pară unui cititor obișnuit cu receptarea estetică aproape la fel de amuzante ca desenele animate, inspirate de operă, doar că în al doilea caz umorul este voit și potrivit pentru un public de vârstă fragedă.

Ariel din „The Little Mermaid”, filmul animat realizat de studiourile Disney în 1989, probabil mult mai aproape de orizontul cultural al necunoscutului sau al necunoscuților care au pulverizat vopseaua pe statuie într-o dimineață de iulie, evoluează într-un scenariu telenovelistic, al happy-end-ului obligatoriu. Opțiunea regizorului și scenaristului Ron Clements pentru altă poveste în esența ei decât aceea originară schimbă în profunzime atât imaginarul, cât și mesajul. Dorința sirenei de a deveni femeie ca să-și trăiască dragostea pentru un prinț nu presupune ca-n basm o asumare tragică a altei identități, ci o cucerire a unui teritoriu. Rezultatul  este o intrigă infantilă, de capă și spadă aproape, după ce firele narațiunii s-au înnodat, cu un arsenal din recuzita fantasticului: vrăjitoarea Ursula se transformă într-o frumoasă Vanessa și păcălește prințul, de altfel foarte ușor de păcălit nu doar în desenele animate, dar planurile îi sunt dejucate rapid într-o bătălie cu răpiri, metamorfoze, un trident (al tatălui, firește), harpoane, corăbii  și o mare cuprinsă de o agitație teribilă. Ariel este un produs hollywoodian, imagine simbolică a unei culturi de masă care prizează cu deliciu utopia de un kitsch blând a inocenței, a înfrățirii generale în numele binelui, tot mai înarmat în ultima vreme, în varianta filmelor de acțiune pentru adulți.

Există o afinitate de profunzime între aristocratul căruia i se pare naturală sclavia, viața de mizerie a celui care a avut neșansa să se nască în mizerie și protestatarul care crede că istoria poate fi rescrisă cu bâta. În ambele cazuri, disprețul sau ura față de celălalt este, de fapt, dispreț pentru civilizație ca dialog și construcție comunitară. Amândoi au ratat întâlnirea cu marea cultură care ne educă în profunzime, ne obișnuiește cu o lume a nuanțelor, a alterității, a proiectelor și a căutărilor, ne umanizează, în fond. Că nu se întâmplă mereu așa ține de altă poveste, dar un antidot mai bun la manipulare și la violență n-am descoperit.

  • François Flahault, „Fictions et  spéculation sur les contes de tradition orale et les contes d’Andersen” (1985): «Le sens global est totalement chrétien : ça veut dire „Tu renonces au sexe et tu gagnes le ciel”…»

** Absența literaturii mari la vârsta formării, în gimnaziu și-n liceu, poate avea urmări dezastruoase și are de cele mai multe ori, nu atât la nivelul educației estetice, cât în ceea ce privește înțelegerea relațiilor interumane, chiar dacă specificul artei e altul. Cele mai serioase probleme de adecvare la orele de literatură apar, spre exemplu, în cazul situării morale și sociale a personajelor.

 

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: