Flash fiction stories

Flash fiction stories – noiembrie 2019 (III)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Vera şi Ana

Mădălina Vlăsceanu

Își chemase un taxi. Poate că ar fi fost mai bine să fi mers cu metroul, asta ca să-și mai tempereze puțin din emoții. Doar că era destul de târziu, trecuse deja de zece. Verificase rapid ora pe telefon. Nu își luase ceasul de mână, nu de alta dar n-ar fi făcut tot drumul decât să se uite din minut în minut la el, deși ora se încăpățâna să dureze la fel de mult.

Ana o anunțase ieri, pe la prânz, că vine – în sfârșit! – la București să o vadă. Ana cea sublimă, femeia aceea încă crudă, înaltă, suplă, femeia cu cel mai frumos păr roșcat pe care îl văzuse vreodată, minunea aceea divină avea să vină să o viziteze curând.

O anunțase că va sta câteva zile, câteva zile pline sau poate câteva zile goale, mai goale ca niciodată, goale de restul lumii. Mâna cu care ținuse telefonul când au vorbit îi tremura încă, afectată de emoții de tot felul, dar și de o nerăbdare ce sfida timpul cel nemilos și greu de stăpânit.

Era liber pe stradă la ora aceea. Fiind luni seară, probabil lumea nu mai avea suficientă energie cât să mai iasă în oraș. Cu siguranță o făcuseră suficient în weekend, sau poate că lunea de obicei nimeni nu are chef de mai nimic. Nici măcar de vreo distracție așa, la ceas de seară. Vorba aceea: „lunea nici iarba nu crește”, nu însă și pentru Vera. Pentru că pentru ea taman acum iarba începea cu adevărat să crească. Simțea până în adâncul sufletului că din seara asta încolo nimic nu va mai fi la fel. Nu avea cum.

Taxiul opri lângă centrul vechi. Plăti și coborî, îndreptându-se cu pași mici și repezi spre barul unde își dăduseră întâlnire. Când îi propusese Anei acel loc, se gândise că le va fi mai ușor să „spargă gheața” într-un loc public cu agitație multă și muzica dată la maxim. Ana acceptase pe loc din exact aceleași considerente. Și în plus Anei i se păruse incitant, mai mult chiar o excita imaginea asta  de locație animată până la refuz, cu zarvă, lume multă, muzică tare și alcool curgând în valuri la un loc. Poate și cu multe săruturi pasionale, cine știe…

…Vera intră în bar și îi solicită unui angajat să îi indice masa rezervată în ajun după discuția cu Ana. Se așeză, cuprinzând cu privirea cam tot ceea ce se petrecea în jur cu atâta intensitate. Ceru un pahar cu vin roșu cât să mai prindă ceva curaj înainte să ajungă și Ana. Până să i se aducă vinul, își lăsă gândurile să rătacească în voie, iar amintirile să își facă de cap. Jocul ăsta al minții, lăsat la voia întâmplării oarecum, era reconfortant și o destresa. Muzica antrenantă aproape că nu se mai auzea lăsând loc de reflecții.

Își aminti cum o cunoscuse. Ana îi trimisese o cerere de prietenie pe Facebook și, în ciuda faptului că rar alegea să vorbească cu străini, o acceptase pe loc. Nu știa nici ea de ce, dar emoția ca un vald cald pe care o simțise pe șira spinării în timp ce deschidea una din pozele Anei o făcuse să reacționeze aproape instantaneu.

Nu mai avusese niciodată o relație cu o femeie, deși se considera o tipă deschisă la minte, una progresistă chiar. Nu ratase nicio Pride parade, deși se autocaracteriza ca fiind o tipă straight. Era nebunatică în pat, dar până acum numai cu și în prezența unor bărbați. Uneori și mai mult de unul…

Sau cel puțin așa crezuse, până acum două saptămâni când o întâlnise pe Ana. De atunci, nimic nu mai fusese la fel. Nu mai făcea nimic altceva decât să viseze la ziua în care se vor vedea. La serviciu nu mai dădea niciun randament, dar cumva reușea să ascundă asta grație inteligenței. Nopțile și le petreceau împreună pe whatsapp sau la telefon. Îi plăcea să îi audă glasul primăvăratic și blând, emoția din el, chicotelile delicioase când discutau despre amor. Diminețile erau îngrozitor de grele după. Ar fi dormit încontinuu, poate doar ca să viseze la ea. Era obosită, dar și fericită.

De când se cunoscuseră, Vera se tot întreba ce găsise Ana la ea. Nu se considera nici pe departe o tipă mișto, ba dimpotrivă. Avea momente când se simțea total neatractivă, lipsită de senzualitate. Era mult prea slabă și fără forme, în timp ce Ana era exact opusul: un univers de voluptate și de erotism, o frumusețe feminină absolută, o ființă care pur și simplu îi provoca fiori de plăcere pe șira spinării de fiecare dată când o vedea ori o auzea. Și totul culmina cu un zâmbet năucitor și o dantură perfectă, dezvăluindu-și mărgăritarele strălucitoare pe chipul angelic. Zâmbetul acela dulce se potrivea perfect pe fața mică și rotundă și rozalie ca o nectarină în pârg. Gâtul lung ca de lebădă unea impecabil căpșorul ca de copil cu trupul acela proaspăt, protagonist al plăcerilor sublime. Sânii obraznici tresăltau la fiecare moment de amuzament din discuțiile lor, provocându-i Verei toate simțurile, și poate și unele în plus, nedescoperite încă. Picioarele-i lungi, ca două fuioare cu lâna cea mai fină, își dezvăluiau splendoarea de la înălțimea amețitoare a unor tocuri la care Ana nu renunța niciodată. O dată îi zărise și gleznele superbe și fine, pe când stătea picior peste picior în fotoliul incandescent de piele roșie.

Se întrerupse brusc din gânduri la sosirea vinului. Încă aflată sub influența puternică a poveștii ei cu Ana, care o acaparase aproape cu totul, ridică privirea cu puțină întârziere. Surprinsă, văzu cine ține paharul de vin cu o grație de neimaginat, ce făcea ca degetele delicate care îl susțineau să danseze parcă pe un ritm ușor de salsa.

Ana era cea care aducea vinul, Ana ei și numai a ei; și asta începând din seara asta, o seară ce și-ar fi dorit să nu se termine niciodată. Mai bine s-ar fi sfârșit lumea. Sau universul cu totul. Pentru că Ana era toate astea la un loc și încă ceva în plus…

 

 

Naşii

Suzănica Tănase

Femeia avea doi copii. O fată și un băiat. O avusese pe fată, prima. Apoi, pe băiat.

Prima gustare solidă primită de fată la vârsta de un an fusese supă de pui, preparată după o rețetă unică dintr-o carte de specialitate despre creșterea sănătoasă a copilului.

Băiatul primise borș de fasole. Fără rețetă.

Fata a fost botezată după prima lună, cu mare taifas. Nașii fuseseră aleși cu grijă după îndelungi consfătuiri între rude, toți oprindu-se la cei doi doctori, soț și soție, amândoi chirurgi cu îndemânare. Oameni de vază, din neam cu prestanță. De la orașul cel mai mare.

Băiatul primise naș (căci doar unul se găsise) la șapte luni, în grabă și pe ascuns. Fără mare tocmeală.

Nașii fetei nu veneau niciodată să o vadă.

Trăiau la Capitală, printre clădiri monstruoase și operau în săli mari, cu lumini neonice, agonizante, regizând spectacole morbide pe mese reci, metalice și impozante. În sala de operație purtau halat alb, pe cap calote, aveau mănuși gumate ce le erau introduse în mâini, deget cu deget, de către alții, asistenți cu grade mai joase, mărunți și nesemnificativi, aproape neglijabili ca importanță.

În dreapta lor, pe lângă asistenta trează, nevirusată și total dezinfectată, se întindea o altă măsuță cu instrumente de tortură sterilizate în truse și cutiuțe metalice, cu clinchete agonizante de seringi pline cu ser lăptos, cu ace lungi și penetrante.

La un singur gest din încheietura mâinii drepte a nașului, asistenta știa exact ce trebuia să facă și ce să îi aducă, ca o ibovnică umilă, neobosită și hotărâtă să-și câștige la orice oră bărbatul adorat. Uneori îi ștergea sudoarea de pe tâmple, alteori îi îndrepta cu grijă masca chirurgicală sau îi picura apă în gură, picătură cu picătură. Asudau împreună, suflau împreună, salvau sau se pierdeau împreună.

În sala de operație, ea era mama lui, femeia lui, sora lui, mentorul, antrenorul și suporterul lui. Când nașul lua o pauză, ca într-un ring de box între viață și moarte, asistenta, ascunsă în penumbră, îi zâmbea delicat, îmbărbătând ce mai era de îmbărbătat. El o primea acolo toată, cu o încredere oarbă, fără vreo fărâmă de șovăială, cu mâna fermă, fără de tremur. Avea nevoie de ea ca de picăturile de apă în nisipurile deșertice. Se încredea în ea asemeni acrobatului ce își balansa bicicleta pe umerii altuia, de ale cărui mișcări depindea propria lui viață. Acolo, în sala translucidă, lipsită de căldură umană, sub beep-urile mașinăriilor și ale mecanismelor cu semne vitale, asemeni nălucilor din tărâmul viselor, cei doi deveneau unul singur. Ea – mâna lui, nașul – continuarea ei, un nod marinăresc, de a cărui putere erau amândoi în egală măsură responsabili.

La încheiere, odată dezbrăcați de rolurile strașnice precum salamandrele de propria coadă, se salutau ca niște străini, ca doi amanți scârbiți de prestanța celuilalt, fără să se mai privească în ochi și plecau acasă, în noaptea sticloasă, ridicându-și zgribuliți gulerele la haină și afundându-și singuri mâinile în buzunare. Nu aveau ce să-și mai spună, căci își consumaseră deja toată doza de intensitate.

Nașul și nașa operau în săli separate și niciodată în aceeași zi sau la aceeași masă. Era un legământ pe care îl făcuseră mult înainte de a se căsători. Astfel că, atunci când unul era răvășit după o zi lungă și copleșitoare, celălalt aștepta la ușă cu halatul și șoșonii încălziți și un pahar pe jumătate plin de rachiu făcut de mama fetei, o țărancă.

Fetei nu îi trimiteau niciodată nimic. Nu aveau timp.

Nici când erau plecați la conferințe și simpozioane la Londra sau Paris nu-și luau răgaz să îi trimită vreo vedere colorată, cu un text monosilabic: „Ne gândim la tine” stop „ La mulți ani de ziua ta” stop.

Nașul băiatului era un bărbat sărman de-al satului, o rudă îndepărtată a familiei, rămas de tânăr fără părinți, adunat de pe drumuri și hrănit precum câinii câmpului. Crescuse singur, printre cărți și porumbei de casă, ascultând-o pe Maria Tănase la discuri lucioase și ajutând țăranii la munca de pe ogor și la cules de cireșe și zarzăre.

Era mereu singur, izolat de restul lumii, adunând flori de mușețel vara și scuturând nucii bătrâni, toamna.

Când ieșea la dans, la discoteca comunală, își călca mereu pantalonii la dungă și își ascundea în buzunarul de la cămașă o cutiuță din tablă ruginită, plină de mentosane gumate și verzi, în caz că avea de sărutat vreo fată. Multe mândre îl iubeau pe ascuns, căci era chipeș și puternic, cu umeri lați și părul des și cârlionțat, muncitor și tăcut, numai bun de însurătoare.

Însă atunci când vorbea, o făcea mereu cu glas tare și mereu despre lucruri grozave, nemaiauzite în sat, ca teoria relativității și puterea subconștientului uman, Marie Curie și bomba de la Hiroshima. Prea multă complexitate.

Când râdea, se scutura casa din temelie. Nu se supăra niciodată pe nimeni, căci inima lui fusese frântă o dată pentru totdeauna când rămăsese singur pe lume.

Nașul băiatului iubea copiii și, asemenea lui Gulliver în țara Liliputanilor, avea mereu la el bucățele de zahăr și bomboane dungate pe care le împrăștia celor mici și desculți asemenea țiganului ce azvârle parale în vânt, la nunta singurei lui fete, Petruța, la casa din vale.

Când își lua rămas bun de la băiat, îi punea mereu în mânuța strânsă un leu, un bănuț arămiu și lucios, doar să mai audă o singură dată acele cuvinte magice, prețioase: „Mulțumesc, nașule”. Iar el: „ Să crești mare”.

Amândoi frații au plecat la școli înalte. Mai întâi fata, apoi băiatul.

După mulți ani, fata a rămas departe. Băiatul s-a întors la mamă.

Nașii au murit și ei de bătrânețe.

Ai fetei singuri, printre străini fără de lacrimi. Iar al băiatului jelit și regretat o veșnicie.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu