Flash fiction stories – noiembrie 2023: „Scrib în miez de noapte” de Marius-Sorin Enache

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Scrib în miez de noapte

Marius-Sorin Enache

Deja trecuseră cam șase sau șapte ani de când îmi părăsisem orașul natal, și asta pentru a-mi lua în brațe viața academică și scriitoricească a Bucureștiului. După ce mi-am terminat studiile de doctorat, m-am gândit că poate o zi din weekend merită atribuită unui scurt traseu pe meleagurile unde m-am născut. Nu pot să zic că îmi era dor, dar simțeam nevoia de a scăpa.

Era o „nevoie” arzătoare, chit că avusesem bătută în cuie ideea de a nu mai pune piciorul acolo. Orașul ăla dăduse naștere unei copilării interesante, plină de gustul „cartierului”, al jocurilor de noroc și, desigur, al jocurilor pe calculator. Dar uite că, la douăzeci și șapte de ani, voiam să revăd și să retrăiesc totul ca la carte.

Luasem un bilet de tren prin aplicația CFR și, la ora șaisprezece, îmbarcat am fost. I-am spus soției că mă duc să îmi revăd părinții. Știam că nu mă crede – pe ei chiar nu voiam să îi mai văd niciodată. Îmi lăsase, totuși, libertatea de a-mi face nebunia după ce am stat cu nasul doar în cărțile de specialitate ale literaturii.

La ora nouăsprezece am fost cu picioarele pe peron. Aș fi fost un adevărat ignorant dacă aș fi contestat toate schimbările făcute în gara aceea. Trebuia să mă încarc cu energie pozitivă. Așa că am apreciat până și băncuțele, tot bolșevice, dar revopsite din roșu într-un verde provocator de greață și depresie.

Voiam să ajung în parc. „Parcul mare”, așa obișnuiam să îi spunem. Acolo am fumat pentru prima dată și, tot acolo, am amețit și am ajuns acasă pe umerii coechipierilor de la sala de kickboxing. Tot drumul a fost același; micuțe săli de jocuri înconjurate de amanete, covrigării și afaceri locale obscure. Câtă euforie era în sufletul meu, atâta ură aveam pentru acele producătoare de noduri în gât. Mă lăsau lipsit de aer. Și, atunci, mi-am amintit. Când ne simțeam rău, puneam mână de la mână și luam două bidoane de bere, de preferat cea mai ieftină.

Abordasem singurul PECO, același PECO. Diferența e că nu mai simțeam frica, nu mă mai cunoștea nimeni și aveam libertatea pe care mi-am dorit-o mereu. Cu toate că fructul interzis își pierduse gustul, am luat două bidoane de Ciucaș și m-am aruncat asupra primei bănci pe care o văzusem în parc. Desfăcusem unul din bidoane și începusem să consum, cu o poftă care o întrecea pe cea din clasa a XII-a.

Tot stând acolo, întunericul învelindu-mi mintea din ce în ce mai mult, mi-am scos carnețelul atotprezent din buzunarul cămășii. Începusem să scriu tot ce vedeam și să corelez imaginile reale cu cele care, atunci, păreau a fi doar o realitate de mult apusă. Când aproape am terminat bidonul, în dreptul meu s-a oprit o persoană.

L-am recunoscut instantaneu. Cu el fusesem cel mai apropiat, până să plec la București și să îi reneg pe toți. Știam că nu se punea problema să îmi fi purtat pică și că înțelesese situația, și am avut dreptate. Mi-a zâmbit, a sărit să mă pupe și să mă ia în brațe și s-a așezat lângă mine. Începuse să îmi consume din celălalt bidon – nu m-a deranjat, dar ar fi putut să mă întrebe înainte să o facă.

Am povestit mult. Cum s-a îngrășat și a renunțat la o carieră sportivă în fotbal. Cum a încercat să devină frizer, ba chiar ajunsese să își închirieze un spațiu, dar a rămas fără bani din cauza noilor vicii și a trebuit să renunțe. La un moment dat, îmi spunea despre cât de mult îl ajută iarba și cum doar ea îl mai ține pe picioare. Ca fapt divers, mult timp îl rugasem să renunțe la ea, pentru că nu suportam conceptul de droguri = relaxare. Eh, el știa mai bine. Asta spunea mereu.

După ce îmi terminase bidonul și povestisem deja destule, a plecat. S-a ridicat și a dispărut. Nu mă simțeam prea bine, așa că am rămas tot acolo și m-am întins pe banca aceea rece, cu pete dubioase. Închisesem ochii, dar întunericul parcă se mișca fără oprire.

Până când s-a oprit. Oprirea aceea bruscă mă forțase să îi deschid. Lumina crăpa norii de pe cer și încerca să mă atingă. Și asta m-ar fi făcut să simt rușine, în adevăratul sens al cuvântului. Așa că am fugit până la gară și am așteptat un tren care să mă ducă la București. Nici nu-mi mai luasem bilet, plăteam oricât pentru o amendă, doar să mă fi făcut să dispar de acolo.

Până să mă așez pe băncile acelea revopsite, nu-mi dădusem seama că încă aveam carnețelul în mână. Mă gândeam că poate am scris câte ceva important din interacțiunea cu fostul meu amic.

Când l-am deschis, am văzut linii de dialog, greșeli gramaticale și urme de lacrimi. Trădat, am făcut ceva ce n-aș fi crezut că aveam să fac vreodată — l-am aruncat în primul tomberon. Bine jucat, soartă, că l-ai plasat fix lângă mine.

Acolo era locul orașului ăla. Poate, peste alți șase sau șapte ani, am să mă întorc după carnețel.

Marius-Sorin Enache are 21 de ani și este student la Facultatea de Litere din Pitești, la secția Română-Engleză, anul III. Scrie proză și poezie, uneori critică literară și dramaturgie. Este un mare fan al lui Stephen King, și de ceva vreme este pasionat de filozofie; crede că de asta este atras de orașul București, unde nu a fost de prea multe ori, dar unde sigur are să ajungă curând. A publicat în revista „Ficțiunea OPTM”, pe platforma LiterNautica și a apărut în câteva antologii literare, în format fizic.