Flash fiction stories Nr. 220

Flash fiction stories – octombrie 2021 (II)

Reach content for Google search „flash fiction”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris! 

 

Ciocolată și vin
Laura Cosma

 

– Magazinul se închide în zece minute, vă rugăm să vă îndreptați înspre casele de marcat.

Pun repede în coș două sticle de vin roșu și alerg spre raftul cu ciocolată. Trebuie neapărat să găsesc una anume, aia nemțească, bucățele, nu întreagă, cum o identifică maică-mea. La casă, dau prioritate unei bătrâne. Nu-i ajung banii, așa că plătesc și cumpărăturile ei, două iaurturi și o pâine. Bogdaproste, zice. Să fie primit, răspund.

La ieșirea din magazin, o femeie se ceartă cu bodyguardul:

– Doamnă, nu vă mai pot lăsa să intrați, s-a închis.

– Cum să se-nchidă? întreabă cu un ton iritat.

Îi arată cu degetul ceasul ei scump:

– Uită-te dom’le, e fără un minut. Am dreptul să intru și să fac cumpărături, zice în timp ce îl împinge pe bărbat, dând să intre.

– Nu pot, doamnă, să vă las. Șefu’…

Cucoana se răsucește cu un gest teatral pe tocurile ei de treișpe centimetri și părul ei lung, proaspăt coafat aproape îi atinge fața bodyguardului care face un pas înapoi, la timp să nu fie lovit de poșeta pe care femeia o ține pe antebraț. Face doi pași punând un picior în fața celuilalt, ca și când ar merge pe-o bârnă, leagănându-și șoldurile. Sigur nu e model, e prea scundă și a depășit de ceva timp și vârsta. Îmi amintește de cineva, dar nu-mi dau seama de cine.

Bodyguardul îmi deschide ușa să ies și mă izbește dâra de parfum lăsată în urmă.

Abia când întoarce capul și îi aruncă peste umăr bodyguardului „’te dreacu’, și tu și șef-tu, cu tot cu magazinul vostru”, o recunosc. Și ea pe mine.

– Faaată, ce faci, fată? strigă în timp ce mă în brațe. Nu-mi vine să cred! Să ne-ntâlnim așa… Fatăăă, da’ de când nu ne-am văzut noi două? De douăj’ dă ani? De când terminarăm facultatea? Nu-mi vine să cred… Chiar m-am gândit la tine. Zilele trecute m-am întâlnit cu Mona… Mona, de-nvățați voi două împreună în timp ce eu mergeam în club…

Îmi face cu ochiul sugestiv și eu dau să-i răspund, bineînțeles că știu cine-i Mona, că doar suntem colege, dar nu apuc, că ea începe din nou să vorbească.

– Și-am vorbit de tine, fată, mi-a zis că ești șefa ei…, în fine. Mi-a zis că te-ai ajuns, că bărbat, copil, vilă în Pipera, mașină la poartă, vacanțe în străinătate… Așa au unele noroc, fată. Că, uite, io n-am. Știi ce spun, fetele bune… Nici nu știu dacă să-ți spun sau nu… că n-am mai vorbit de douăj’ dă ani, știi ce zic, fată. Las’ că-ți zic: sunt în divorț. La al doilea. Că de primul am divorțat imediat… Știi că m-am măritat cu Sergiu… Sergiu de care erai tu amorezată până peste cap…

Respir adânc și îmi înghit vorbele. Da, acel Sergiu, prima mea mare iubire, pe care tu, Janino, mi l-ai furat. Ce-am mai plâns! Îmi vine în minte tata spunându-mi: Prințesă, nu poți pierde ce nu-i al tău!

– Fată, ce dobitoc Sergiu ăla al tău. S-a supărat pe mine că mi-am tras-o și eu o dată cu șeful meu de-atunci. Păi pentru noi am făcut-o, fată, să m-avanseze și pe mine, să iau mai mulți bani… Un prost, n-a înțeles nimic din sacrificiul meu. În fine… a trecut. Mai bine că am divorțat, că am putut să mă mărit cu Șerbănescu. Plin de bani, îți zic… și ce relații! M-a scos din foame și m-a făcut doamnă. Uită-te la mine ce bine arăt, fată…

Mă uit la fața ei, niciun rid. Nasul e parcă mai puțin borcănat de cum i-l știu, buzele mai pline. Și sigur și-a pus silicoane. Corpul pare lucrat la sală.

– Drept să spun, îmi pare rău că divorțăm, fată. Că ce-o să mă fac eu acum? Să mă angajez? N-am mai lucrat de când ne-am căsătorit. Știi, n-am avut nevoie. Avea el suficienți bani. Ce zici, să vin la tine la firmă la un interviu? Poate-mi pui o vorbă bună, că am fost colege și mă cunoști…

Caută în poșetă și își scoate din pachet o țigară cu filtru auriu. Și-o aprinde și trage două fumuri. Cu dosul celeilalte palme își aruncă pe spate șuvița de păr care îi alunecase peste față.

– Zi-mi despre tine, fată,! Ce-i cu coada asta de cal? Stai să-ți dau numărul de telefon al coafezei mele. Artistă. Uită-te la părul meu! Jumate de zi să-mi scoată culoarea asta. Tare?

Trage ultimul fum din țigară, aruncă neglijent mucul și continuă monologul.

–Tenul tău arată cât de cât… pare că te dai cu creme, dar aș zice că ești deja la vârsta la care trebuie să … Ridurile astea… Un pic de botox… că asta e, de întinerit nu mai întinerim… Dacă n-ai grijă de tine, o să-nceapă barba-tu să se uite după unele mai tinere.  Fată, da’ ce te-ai îmbrăcat așa în negru ca un cioclu? Negrul nu e pentru oricine. Lumea crede că subțiază, dar, în realitate, negrul înăsprește trăsăturile. Trebuie să găsești un echilibru. Stilul ăsta nu te prinde deloc. Claar îți spun: la vârsta ta, nu e cazul să porți bluze negre. Pune-ți măcar o eșarfă colorată. Categoric, negrul nu te prinde. Îți propun să te scot într-o zi la shopping!

Văzându-mi sacoșa, zice:

– Aaa, tu ai reușit să faci cumpărături… Ia să văd, ce ți-ai luat? Bun așa! Tu și bărba-tu vă respectați: vinișor, ciocolată… Dar de ce nu le-a luat el și te-a trimis pe tine?

Simt deja că nu mai pot s-o ascult și urlu:

– Sunt în doliu, a murit tata, ciocolata e pentru ornat coliva și vinul l-am luat pentru slujba de pomenire.

Plâng. În sfârșit.

Janina tace. Câteva secunde scotocește în poșeta ei de piele de crocodil și pare jenată.

– Dar nu trebuie să țipi, fată… că te-nțeleg. Știu și eu cum e să pierzi pe cineva… Futu-i, mi-am rupt o unghie. Cum dreacu’ mă duc așa la petrecere? Fată, n-ai și tu o manichiuristă să mi-o repare?

    Stresul vrea vacanță…
Emilia Crosman

 

Într-o zi de toamnă, pe treptele de marmură ale Palatului de Organizare a Deznădejdii, urca grăbit și posomorât Stresul. Nu mai suporta de multicel să fie convocat la orice oră din zi sau din noapte, fără să poată răsufla ușurat că a scăpat, chiar și pentru o clipă, de povara care apăsa greu pe umerii lui încă de la Revoluția nefericirii. Se săturase. Stresul ici, Stresul dincolo, Stresul la deal, Stresul la vale: du-te de urgență și organizează examene, e mare nevoie de tine să intervii și să le faci viața amară tinerilor și bătrânilor, doar tu, Măritule Stres, poți intra la conducătorii lumii și la cei mai săraci, la angajați și la șomeri și le poți tulbura liniștea. Doar tu, drăguțule, doar tu poți să legi și să dezlegi până-i prinzi pe toți în pânzele tale de păianjen abil, țesute cu măiestrie din ființele care ți se supun deja îngenuncheate și pe care le împiedici să descopere că fericirea adevărată se află în lucrurile mici și simple și le obligi să alerge după lucruri care nu pot umple golurile din inimile lor și nici nu au puterea să le rezolve problemele doar pentru a-ți plăti birul la vremea hotărâtă. Stresul, Stresul și iarăși Stresul! De parcă numai eu am abilitatea să fac rău și să stric munca Bucuriei. Îmi cade părul din cap, am îmbătrânit, am ulcer la stomac și mă doare capul, mă dor picioarele de atâtea vizite la domiciliu și la locul de muncă, îmi țiuie urechile și parcă nici nu mai văd bine de la atâtea lacrimi câte am vărsat din cauza celor care au refuzat cu încăpățânare serviciile mele. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să primesc bonusuri și diplome de merit de la Palat, dar nu îmi folosesc la nimic. Nici mâncarea nu mai are gust. Vreau concediu! Nu mai suport! Trimiteți Depresia pe teren (Știu eu că e o leneșă fără pereche care, fără prea mult efort, se prelinge perfid printre fisurile din sufletele rănite de Soartă și mă recomandă mereu, cu glas mieros, pentru munca de teren, dar nu se mai poate așa!). Demiteți-mă! Faceți ce vreți! Eu plec, am nevoie de o vacanță: sunt stresat…

 

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.