Flash fiction stories Nr. 217

Flash fiction stories – septembrie 2021

Reach content for „flash fiction”, „proza scurta”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris! 

 

                           Nenea Zamfir
                        Emilia Crosman

 

Nenea Zamfir ierta pe toată lumea. Îl călca cineva pe picior, spunea scrâșnind din dinți: Dumnezeu să te ierte! Cred că te-ai născut cu obraz de oțel de n-ai catadicsit nici măcar să-ți ceri scuze după ce ți-ai înfipt copita în piciorul meu, ca un țăran care înfige în pământ un stâlp de hotar, de am zis că o să rămânem uniți pe vecie și n-o să mai scap de tine așa cum nu pot scăpa de umbra mea. Îi mânca nevasta ultima bucată de cașcaval din greșeală, spunea cu oarecare reținere, puțin mai blând și cu o grimasă pe chip: Dumnezeu să te ierte! Când te văd că-mi iei și ultima fărâmă de bucurie oferită de acest cașcaval delicios, îmi vine să mă prăbușesc cât sunt eu de mare și să umplu asfaltul cu durerea mea. Când nu dorea să-i împrumute cineva o sumă modică de bani (câteva milioane cât să-și cumpere și o mașină) în numele prieteniei, desigur, spunea de-a dreptul cu obidă: Dumnezeu să te ierte! Să n-aibă nimeni parte de prieteni ca tine!

Nenea Zamfir nu se zgârcea când venea vorba de iertare. Ierta necontenit chiar și cele mai mari ofense. La împărțirea unei moșteniri de la o rudă îndepărtată, a fost nedreptățit și nu le-a zis fraților săi decât atât: Dumnezeu să vă ierte! Să vă spargeți capetele împărțind ce ați furat de la mine ca niște hiene! Când i-a plecat fata de acasă și s-a măritat cu un bărbat care putea să-i fie bunic, spunând cu mândrie că a scăpat de tirania lui, nenea Zamfir, generos așa cum îl știm, a zis: Dumnezeu să te ierte! Să nu cumva să vii la mine când o să rămâi văduvă, aici nu mai e loc pentru tine! Mă știe tot satul. M-ai făcut de rușine. Pleacă odată! Iar atunci când vecinul i-a furat toate gâștele și a mințit cu nerușinare că sunt ale lui, a scuipat cu scârbă în șanț, s-a liniștit puțin și i-a zis cu vădită satisfacție: Dumnezeu să te ierte! Sper să ți se înfășoare ficatul în grăsime de gâscă, să te bucuri și tu de rodul muncii tale!

Ce să mai! Nenea Zamfir era simbolul generozității și al iertării creștinești. Era un om bun, Dumnezeu să-l ierte! S-a dus la cele veșnice făcând ce știa el mai bine: împărțind iertare cu larghețe rudelor și cunoscuților.

Robotul
Florentina Ionescu

 

În satul nostru este un tânăr care umblă întotdeauna desculț. N-am știut niciodată numele lui adevărat. E un bărbat înalt, uscățiv, care vorbește lent. Nu îl cunosc bine, însă ceva din chipul și modul de a vorbi mă face să mă gândesc la el ca la un Mesia schizofrenic. Toată lumea din sat știe că e nebun.

Fratele meu l-a poreclit într-o vară Robotul. Porecla a prins în grupul nostru de prieteni și, de fiecare dată când îl vedeam pe ulița mare, la bustul gol, îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni verde închis, strigam către ceilalți: „Uite-l pe robotu’! Ia uite-l cum merge fără papuci!”. Simțeam milă, pe de o parte, pentru că umbla desculț cât era ziua de lungă, prin sat, fără un scop anume, iar pe de altă parte eram fascinată de nebunia lui, de privirea lui pierdută într-un loc întunecat doar de el știut, de modul în care pronunța cuvintele prin maxilarul încleștat și de barba lui neîngrijită care căpătase o nuanță de blond din cauza expunerii îndelungate la soare.

Râdem toți de el urmărindu-l cum face aceste plimbări lungi prin sat, netuns, nebărbierit, rareori cu un tricou curat care să-i acopere coastele. Oasele lui vizibile îmi amintesc de calul bunicii, animal ce abia reușea să se țină pe picioare în grajdul întunecat. Totuși, la finalul zilelor lungi de vară, în vacanță, ne trezim toți extrem de tulburați de tânărul ăsta – nu cu mulți ani mai mare decât noi – care, din nu se știe ce cauză, și-a pierdut mințile. Unii zic că e schizofrenic. Eu nu știu ce înseamnă. Poate să însemne orice. Mi-e mai ușor să înțeleg că e nebun și atât. Un om cu un zâmbet care îmi îngheață sângele în vene. Un om care nu clipește și care, când se uită în ochii tăi, îți află cele mai întunecate secrete. Cheia lui e nebunia și poate fix ăsta este lucrul care ne neliniștește pe toți.

În unele nopți mă trezesc speriată dintr-un coșmar care mi se strecoară pe sub piele și mă paralizează. Visez că eu sunt cea care înnebunește. Eu sunt Robotul, de parcă el a reușit să-mi transfere în creier nebunia lui, vorbăria fără sens, acea tristețe care îi învăluie tâmplele și fruntea ca o cunună de spini care îi provoacă dureri doar de el știute. Dureri pe care acum le simt și eu. Încă le mai percep la mult timp după ce m-am trezit și mi-e frică să adorm.

După ce îl vedem de prea multe ori într-o săptămână – mai ales că el vrea să intre în vorbă cu noi, să ne pună tot felul de întrebări, doar că noi îl ușuim ca pe-o găină cu pielea invadată de căpușe – suntem atât de storși de emoție, de empatie, încât vorbim numai și numai despre el, de parcă am epuizat toate subiectele de discuție: îl vorbim de rău, îl ocărâm, inventăm lucruri despre el, facem rime folosind porecla dată de fratele meu. Facem orice pentru a ține „străinul” cât mai departe de grupul nostru, al prietenilor de la șosea.

Într-o sâmbătă noapte, la finalul verii – în 1998 – fratele meu se întorcea de la discotecă și ținea drumul spre casă. Robotul îl aștepta la colț, ascuns după un dud bătrân la răspântia mare din sat, cu o bâtă în mână. Nici nu se străduia să o ascundă. Știu asta de la martorii care au văzut toată scena aceea pe care mie mi-e greu să mi-o imaginez chiar și-acum, după atâția zeci de ani. După vreo cinci sau șase beri băute la barul din discotecă, fratele meu n-a mai ținut cont de cuvintele care îi ieșeau pe gură și i-a zis doar: „Ce faci, robotule? Ia zi, mă, mai fuți pepeni pe câmp?”.

Martorii, adică alți tineri de vârsta noastră care plecaseră de la discotecă spre casele lor, le-au povestit părinților noștri că Robotul a ridicat bâta și că, într-o fracțiune de secundă, i-a dat una fratelui meu, izbindu-l în moalele capului. Robotul vorbea de parcă era posedat și repeta la răstimpuri aceste cuvinte, lovindu-l pe fratele meu la picioare, la coaste, pe spate: „Pe cine faci tu, mă, robot? Cine e, mă, robot?”.

Azi ne este imposibil să vorbim despre ce s-a întâmplat în noaptea aia. Nu am aflat nici până acum cine i-a spus lui Robotu’ că fratele meu este cel care i-a dat porecla aia care ne-a adus numai nenorociri. Suntem recunoscători că Robotul a fost arestat în scurt timp, după ce câțiva săteni au reușit să îi ia bâta. Tot ce știm este că l-au internat într-un spital de psihiatrie din Capitală, unde se află și acum. Azi, însă, ne uităm la ceea ce a mai rămas din fratele meu, cel cu creierul făcut terci de Robotul, și ne dăm seama că, oricât de imperfect ar fi, el tot este unul de-ai noștri. Chiar dacă fratele meu nu mai știe să mănânce singur, chiar dacă pe la colțurile gurii îi curg neîncetat balele și chiar dacă nu mai poate avea grijă de el însuși, a rămas în memoria noastră, a tuturor, drept băiatul care l-a creat pe Robotul.

 

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.