Nr. 217 Sticla de lampă

Telefonul

Reach content for Google search „Alexandru Vlad carti”, „telefonul”, „alexandru vlad”



Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta.

 

Telefonul

 

O zi bună se poate transforma într-o zi proastă printr-un mic incident tocmai bun ca să-ți răstoarne perspectiva.

Fusesem sigur că voi avea o zi bună. O dimineață limpede şi rece de toamnă, cețuri ce dădeau imaginilor sugestia că tocmai se nasc în laboratorul unui fotograf experimentat. La birou totul era în regulă. Chiar și directorul era bine dispus. Mă pescui prin curte şi-mi spuse: ,Am o rugăminte”. Un început care înmoaie orice rezistență. Nu era vorba de nici un fel de situație urgentă, de vreun inventar, de pregătit material pentru o şedință, nici de alte lucruri care pot fi prevestite de cuvintele „am o rugăminte”. Am devenit numai urechi şi solicitudine.„Vreau”, îmi spuse, „să te duci la directorul librăriilor și să-i spui că-l rog să-mi trimită manuale pentru clasa a șaptea. Puştiul meu a trecut deja în clasa a şaptea.”

Da, începuse şcoala. Era vremea manualelor aşa cum spui că e vremea gutuilor. Directorul mă trimitea pe mine apreciind înclinația pe care ştia c-o aveam pentru cărți. I-am spus cà poate ar fi necesar un telefon în prealabil. Un telefon între directori face minuni. Dădu din mână: ai lucrat mulți ani la Centrul de Librării, mai mult ca sigur că te apreciază și ei măcar atât cât te apreciez eu. Să mai lăsăm practica aceasta a telefoanelor!

Am ajuns la Centrul de Librării de pe strada Dostoievski (se putea să fi fost aceasta instituție pe altă stradă, la Cluj-Napoca?) animat de atracția pe care o exercită asupra oricui fostul loc de muncă și ideea că tocmai îți vei vedea foştii şefi.

Am ajuns la clădirea nouă, înaltă și urâtă, cu geamuri mici ca de siloz, care pare-se fereau cărțile de lumina prea puternică.

L-am găsit și pe director, nu în biroul său ci, aşa cum îi stă bine unui director activ, la biroul comercial. Îl chema, să zicem, Aurel Ilea. Un nume bine ales face întotdeauna personajul mai convingător, şi fusese înainte tot director, câştigându-şi experienta pe la I.C.S. Alimentara. Un om bine ales face ca lucrurile să meargă peste tot mai bine. I-am transmis ceea ce directorul meu (omologul lui) mi-a spus, am menționat că e vorba despre clasa a şaptea, și am zâmbit.

„Nu dau doi bani pe ce spui dumneata. Să dea telefon”, îmi spuse el.

Replica e autentică, frustă, nealterată de veleitățile mele literare. În acest moment cred că zâmbetul meu mai dăinuia, asincron. Mi-am dat imediat seama că simpla mea prezență fizică nu suplinea apelul telefonic. În acelaşi timp aveam deja treizeci de ani, eram, după toate aprecierile, un om integru, muncisem sub îndrumarea lui trei ani în gestiune, şi-i pusesem în acest interval la dispoziție o pregătire superioară încadrării. La plecare avusesem cu el chiar o discuție sinceră, cordială, care mă emoționase. Dar acum, în fața lui, m-am simțit infirm, şi m-am gândit: câți ani va mai vorbi aşa cu cineva? E în vârstă, a văzut multe, eu sunt tânăr şi voi vedea probabil şi mai multe, voi vedea poate momentul când cei ca el vor dispărea și vor veni alții care vor vorbi altfel cu toată lumea. Am respirat uşurat, am salutat și am ieşit.

I-am fãcut directorului meu actual favoarea de a lua manualele de clasa a şaptea direct din librărie, pe banii mei.

Pe drum spre instituția mea, mă gândeam: omul acesta vinde şi cărți semnate de mine însumi, şi dacă nu dă doi bani pe ceea ce spun, câți o fi dând pe ceea ce scriu? Îi sunt astfel debitor sau creditor? Oare câți bani ar fi dat pe telefonul de la directorul meu? Dar, de fapt, ei îşi dau telefoane tocmai ca să nu folosească banii. Banii sunt doar pentru cei fără funcție, pentru cei săraci. Cu bani cei ca mine plătesc atunci când ceva în acest sistem nu funcționează. Ca nu cumva părerea noastră despre noi înşine să devină atât de proastă încât să ne strice ziua.

 

Despre autor

Alexandru Vlad

Alexandru Vlad (31 iulie 1950, Suceag /Cluj - 15 martie 2015, Cluj-Napoca). Prozator, traducător. Facultatea de filologie a UBB Cluj (1974). Debut absolut în „Echinox”, 1973. Volume: „Aripa grifonului”, povestiri, 1980; „Drumul spre Polul Sud”, proză scurtă, 1985; „Frigul verii”, roman, 1985; „Fals tratat de convieţuire: trei tablouri din secuime şi un malaxor” (în colaborare cu Daniel Vighi, András Visky, într-o versiune concepută şi editată de Marius Lazăr), 2002; „Sticla de lampă”, 2002; „Viaţa mea în slujba statului”, povestiri, 2004; „Iarna, mai nepăsători ca vara”, 2005; „Curcubeul dublu”, Polirom, 2008; „Măsline aproape gratis” (proze asortate), 2010; „Ploile amare”, roman, 2011; „Cenuşă în buzunare”, 2014. Prezent în antologiile „Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt”, 1983; „Chef cu femei urâte”, 1997; „Generaţia 80 în proza scurtă”, 1998; „Competiţia continuă”, 1994; 1998. Traduceri din Joseph Conrad, W. H. Hudson, Raymond Chandler. Tradus în germană. Premiul USR pentru debut, 1980. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.