Lerocrație (VIII)

În general, anii pe care Dan i-a petrecut în echipă cu Răducu s-au scurs sub zodia liniștii. Cei doi comunicau în fugă, cu prilejul scurtelor segmente de timp ale programelor comune. Alcătuiau ceea ce s-ar putea numi, un tandem pal-armonios, interpretându-și fiecare partitura proprie, îngrijindu-se totodată de ajustări ale autonomiei pentru a nu intra în disonanță unul cu altul. Știau că predecesorii lor plătiseră, unul cu pensionarea și celălalt cu mutarea, proasta relație pe care nu reușiseră s-o domolească nici la momentul posibilei resetări, cu prilejul întrunirii comisiei de împăcare de la Arhicancelarie, ce se deplasase în acest scop la Rs. Mai mult chiar, numirea și instalarea simultană a lor, lăsând deoparte calculele interesate ce se vor suprapune ulterior, s-a făcut în numele bunei cooperări. Au existat și avertismente privind nerespectarea acestei clauze principale. Consecințele urmau să fie pe măsura abaterii de la acea condiție. În contextul ăsta, Dan și-ar fi dorit o colaborare mai mare cu colegul lui. Ar fi dorit ca, periodic măcar, să afle mai mult răgaz din partea lui Răducu pentru convorbiri pe teme comune. Erau destule de discutat și lămurit, ca apoi, treptat, să urmeze și rezolvarea celor discutate. De fiecare dată, retractilitatea lui Răducu lăsa lucrurile în suspensie și, prin urmare, toate trenau în așteptare. Dan nu se arăta nemulțumit de situație, ci mai degrabă mirat, pentru că neimplicarea însemna nu numai lejeritate ci și vulnerabilitate. Oare chiar până acolo să meargă încrederea lui Răducu în el? Era vorba de un credit în orb, de un cec alb, oferit pe temeiul bunei-credințe cu care își învestise necondiționat colegul, sau, pur și simplu, nu-l preocupa alternativa că Dan ar putea încerca să profite de pe urma lui? Oricum, acesta întrevedea posibilitatea angajării solitare în activitățile viitoare ce reclamau coordonare între părți. L-ar fi vrut pe Răducu aproape, dar se arăta în aceeași măsură liniștit că nu va trebui să se zbată pentru a-și lămuri omologul de propriile alegeri. Era mulțumit cu această libertate de inițiativă oferită de tenta omisivă, aparent necolegială, a lui Răducu. Avea nevoie doar de acceptul lui, care nu se reducea la simpla cedare, ci angaja cheltuieli la paritate. Și, pentru că ambii știau că pacea dintre ei e mai presus de toate, lăsau lucrurile să curgă de la sine, fiecare înlesnind celuilalt, alături de interesul propriu, libertatea de opțiune, subînțelegând asta nu ca pe o neimplicare ci ca pe un demers tacit și bilateral de complementaritate. Își intuiau reciproc laturile specifice, Răducu pe aceea a încăpățânării celuilalt, cu care ar putea avea de furcă, iar Dan, a evazionismului dovedit de fiecare dată de Răducu, când, invitat la răgaz și consfătuiri, invoca scuze subțiri.

Precauția asta dovedea și sincope, în special, și paradoxal, din partea lui Răducu, supus, în egală măsură, atât autorităților formale cărora le acorda, tot formal, întreaga supunere, cât și nevoilor personale de parvenire. Nu dădea satisfacție nevoilor sale în mai mare măsură decât mulți dintre colegi lui. Nota distinctă se arăta în dexteritatea jonglării cu cei doi poli, făcând naveta cu succes între servilism și oportunism. Poate că nici asta nu ar fi fost ieșită din context dacă s-ar fi încadrat unei măsuri acceptabile. Mulți dintre colegii săi aveau aceleași metehne însă fără a-și exagera prestația până la limita ridicolului sau a lăcomiei insațiabile. Devenise proverbial acel „da, sunt prost” cu care subscrisese la afrontul lui George.-Până unde poate merge umilința asta, a lui? întrebase cineva din cei care fuseseră de față.

-Asta, da, e umilință, nu umilitate, lucru ce aparține virtuții celei mai înalte, declarase în loc de răspuns, altul, sub impresia recentei sale reprezentații în fața auditoriului de la aulă.

-Vă aduceți aminte, interveni un al treilea, ce ne spunea odată auxiliarul Joantă, înainte de a pleca în străinătate? Instituția noastră, pentru a-și recupera credibilitatea în lume, ar trebui să adopte statutul sclavului, care este mai prejos de cât cel al servului. Ăsta tot are câteva drepturi minimale, însă ăla nu mai are nimic. E la dispoziția totală a stăpânului.

-Și care, astfel, are putere de viață și moarte asupră-i, intervenise și Dan. După mine, se potrivește ca nuca-n perete. Îmi pare rău de Răducu, dar mă și enervează. Toată lumea râde de el, toată lumea îl blamează. Vorbesc de ai noștri. Ceilalți, dinafara zaconului nostru, dar dinăuntrul materelor, altele decât a lui, îl socotesc, plini de încredere, posesor eficace de cel mai bun tonifiant spiritual. George l-a jignit la nervi, știind că ăsta nu va riposta. Dar tot el mai știe și că recuperează mereu și din plin, îmbrobodind mințile oamenilor cu vrăjeli și limbaj gesticular bune pentru naivi. Știm bine, cu toții, asta. Iar Răducu știe la fel de bine că orice ar face, se poate bizui pe protecția lui George. Așa că, umilința lui e mai degrabă un joc teatral de care se folosește, urmărind câștiguri din aproape în aproape, cu bătaie suficient de lungă pentru ca puținul adăugat altui puțin să devină, până la final, mult. Toți agonisim din ogorul nostru, mai mic sau mai mare. El însă, știți iară bine, adună de pe la toți sub ochiul voit neatent al lui George. De aici guduratul ăsta al lui Răducu la picioarele stăpânului, chiar și atunci când, plictisit sau enervat, ăsta își catapultează cizma din resort, direct în curul ploconitului.

La început, Dan se amuza de felul lui Răducu de a relaționa cu ceilalți. Nu lua în seamă uitătura pe sub sprâncene a lui, uitătură ce îi trăda gândurile suspecte. Era, de altfel, o concurență în manifestările astea. Pe de o parte, omul era blajin în mod autentic, însă, pe de alta, inspira neîncredere, lăsând să se vadă prea puțină sinceritate când accepta lucruri ce nu-i conveneau întrutotul. Rostea cu prea mare ușurință da-uri în serie, fără să transmită odată cu asta neechivocul consimțământului. Dan punea atunci totul pe seama nepăsării celuilalt, a indiferenței folosite ca protecție în fața complicațiilor și a controverselor. Ba chiar ajunsese să intre și el în jocul ăsta, autopersiflându-se pentru a da pondere imaginii ce o alcătuiau amândoi, în poziția lor de codași.

-Uite, zicea Dan, cu serenitatea bonomului conștient de zădărnicia zbaterii în numele oricărui ideal mundan, ăia au reușit să facă una, alta. Noi nu am făcut mai nimic.

-Pfff… răspundea Răducu, să vezi ce programe diurne și nocturne derulează Laurențiu la Zr. Pfff… să vezi cum adună lumea în jurul lui, cum îl caută toți. Câștigă într-o săptămână cât nu adunăm noi împreună într-o lună. Își ornează aula cu cei mai buni artiști din zonă și invită la aniversări cele mai bune formații din țară, alături de care se produce și el. Să vezi… pfff…

-Pfff… îl imita Dan, ce-ți mai place să-ți ridici prietenul în slăvi…pfff…

-Pfff… totul e adevărat. Ți-o spun p-aia dreaptă. Nu exagerez cu nimic.

-Și tu? Doar lucrezi cu el mai mult decât aici, unde ai postul! Nu vă situați pe aceeași treaptă?

-Nuuu… el e mai așa, mai special, și eu, vin și eu așa, după el, dar mai mult în umbra lui. Pfff… niciunul nu-i ca el.

-Oricum, toți ceilalți au reușit mai bine în activitatea lor decât noi. Hai să ne mobilizăm și noi și să facem aici, la noi, ce au reușit ceilalți la ei.

-Nuuu… nu putem. Dacă vrei tu, faci cum vrei, dar eu nu mă prea bag, nu prea mă pricep.

-Cum, mă? Ce pricepere? E vorba de inițiativă. Avem două consilii care abia așteaptă să punem lucrurile în mișcare.

-Da, da, da… facem. Dar mai cu răgaz, așa.

-Adică, mai adumbros, cum spuneai să facem darea de seamă și să întocmim bugetul la începutul anului. Să înțeleagă ceilalți mai pe jumătate, așa, pe ce am cheltuit banii.

-Da, da, da…

-Facem și noi, așa, mai pe jumătate, să se vadă totuși ceva, apoi om mai vedea.

-Da, da, da…

-Ca la urmă, să nu rămână nimic după ce-om pleca. Așa cum zici de fiecare dată: „La Zr. n-am făcut nimic și am fost cel mai bun.” Mă descumpănește lipsa ta de orgoliu dar, în același timp, îmi face bine. La ce bun toate? Ce contează? Noi să fim sănătoși și treaba lor ce fac ceilalți. Cu alte cuvinte, putem rămâne cei mai proști că și așa se alege praful de toate.

-Da, da, da…

În mijlocul acestor discuții, Dan râdea pe îndelete. Prefera să vadă partea hilară și să se umilească alături de Răducu care doar zâmbea, pentru că toată povestea rămânea între ei. Își dădea seama că diferența între a fi prost și a face pe prostul era anulată de ridicol, ca numitor comun al ambelor. Se prosteau și ei, între ei, fără ca vreunul să-și denunțe public partenerul de prosteală. Discreția asta în doi, făcea autoflagelarea, atât suportabilă, pentru vanitatea lui Dan, cât și tolerabilă, pentru orgoliul în deficit al lui Răducu. Poate că nu doar discreția contribuia la asta, ci și un anume soi de coterie coțcărească, în valoare de trei parale, purtând masca colaborării onorabile și irenice. Mai era și urgența intervențiilor ce nu avea nimic de-a face cu orgoliul, ci cu datoria bunei gospodăriri. Li se încredințase ceva ce trebuia rezolvat, măcar în parte.

-Ce ne facem cu hardughia asta de Casă a Culturii ce se macină la fiecare ploaie infiltrată prin ciurul numit acoperiș, cu clădirea retrocedată a primei școli, ce stă să cadă de decrepită ce e, cu imobilul din Bv. ajuns în ruină și care amenință nu numai siguranța chiriașilor, ci și pe a celor din jur, cu locuințele de serviciu în care nu se mai poate trăi, cu loturile de pădure, câștigate sau pe rolul instanțelor, ce aduc cheltuieli în loc de venituri, cu Aula mare și birourile aferente ajunse în stare atât de jalnică? Spune Răducule.

-Eu zic să le lăsăm pe toate să se dărâme.

-Cum? Și pădurile?

-Da!

Cu astfel de răspunsuri, Dan se simțea, când exasperat de-l luau amețelile, când încurajat până la hohoteală, de-i trecea întreaga anxietate acumulată anterior. Se temea atunci de-a fi atins niscai praguri bipolare pe care nu știa cum să le treacă: cocoșat sau sărit.

Totuși, când rămânea singur, cădea în deznădejde, de parcă întreaga responsabilitate îi revenea doar lui. Pentru că, ce să-i faci, Răducu nu era decât o fantomă asupra căreia își proiecta îngrijorările în clipele de panică, mințindu-se cu un parteneriat inexistent. Și, pe undeva, așa era. Dacă cineva se poate complace în umilința negării propriei demnități prin acceptarea oricărei jigniri venite de sus, ce ar mai putea însemna o scatoalcă în plus, căzută ca admonestare administrativă? Numai că, așa ceva se putea ivi la pachet cu măsuri mai severe. Prăpăstios din fire, Dan anticipa forțat și hiperbolic această posibilitate și se mira de insensibilitatea colegului său, de lipsa lui de precauție, mai ales totul venea din partea unuia atât de atent la foloasele proprii obținute. Chiar și așa, pe fundalul unei implicări minime.

Aflase că, în afara docilității, Răducu îl vizita acasă pe George, însoțindu-și de fiecare dată prezența cu uiumul necesar dobândirii protecției. „Dai și iei, daaai și iei.” Se adăuga disponibilitatea de a răspunde oricăror solicitări venite din partea protectorului său, mulțumindu-se cu resturi de onorarii, secondându-l sau înlocuindu-l din când în când. La prima vedere, aceste resturi nu însemnau mare lucru. Dar adunându-se cu anii, suma lor depășea în bună măsură orice calcul tangențial, contând faptul că Răducu era un strângător care nu se lăsa sedus de risipă. Unde mai pui că își formase o clientelă fidelă pe întreg cuprinsul zonei în care George deținea oficiul de protus.

Toate acestea îi aminteau lui Dan observația făcută cândva de George, cu privire la relația lui cu Răducu: „Îmi este prieten.” Era mai mult decât o observație, era aproape un avertisment. Asta se putea deduce dintr-o parafrază creionată în mintea lui Dan, care suna cam așa: „Îmi ești cumnat, chiar prieten, dar și Răducu îmi este prieten.” Cu alte cuvinte, determinantă este prietenia. Afinitățile cu care se impune ea sunt mai presus de accidenții la care te supune destinul, evidențiind aici relațiile de rudenie. Aceste clarificări au ieșit la lumină cu prilejul unei discuții între cei doi cumnați, când George s-a simțit lezat de observația că Răducu profită prea mult de îngăduința prietenului său.

Trecuse ceva timp de atunci, iar sentimentul neputinței, instalat parcă definitiv în mintea lui Dan, fusese înlăturat. George înlesnise valorificarea unor bunuri, iar banii obținuți, se arătaseră a fi utili consolidării imobilelor rămase în proprietatea celor două matere, R1 și R2. După unele ezitări și opoziții ale comunității, lucrările au demarat și nu s-au mai oprit până la finalizarea întregului proiect. Dan oscilase între nemulțumirea de-a fi rămas singur, contribuția colegului rezumându-se la susținerea financiară în cota promisă de ½, și satisfacția de a-și pune în operă propriile opțiuni, fără a mai cere consimțământul celuilalt. Totuși, se arătase mai degrabă influențat de prima situație, mai ales când, rugându-l pe Răducu să participe alături de el la una din întâlnirile cu constructorul, acela i-o retezase scurt: „Trebuie să merg la Bv să-mi văd fata. Am să-i duc ceva.” „Înțeleg, dar anunț-o că întârzii puțin. E important să fim amândoi de data asta, pentru că lucrurile sunt ceva mai complexe.” „Păi ce, îmi neglijez eu fetița pentru nimicul ăsta?”, i-o întoarse Răducu din mers, fără să se mai uite înapoi. Fusese cam mult pentru Dan, însă asta n-a contat cu adevărat. Problema a apărut atunci când meritele și le-a asumat aproape în exclusivitate, în disprețul înțelegerii inițiale că bunele și mai puțin bunele se vor împărți în egală măsură ambilor. Adunând în juru-i clientela extra-comunitară, Răducu va culege roadele unei bune situări, preluând el, de data asta, inițiativa culesului în livada desțelenită cu sudoarea altora. De aceea, găsind un prilej, Dan își abordase cumnatul, punctând lapidar chestiunile care-l mâhniseră.

-… deci, cam așa stăm.

-Fii mulțumit. Peste ani, vei avea satisfacția că ai lăsat ceva în urmă.

-Știu, George. Odată urnită treaba și, mai cu seamă, încheiată cât de cât, așa am gândit și eu. Sau, mă rog, aproape așa. Adică, nu pot avea o reală satisfacție, rezolvând cele ce trebuiau rezolvate, și asta doar în parte. Mai sunt multe de făcut și dacă eram mai priceput și mai harnic, lucrurile ar fi stat și mai bine. Poate mult mai bine. Cert e că trebuiau făcute, altfel nu se mai putea. Dar nu mi-e totuna să-l văd pe Răducu lăudându-se în fața lumii cu lucruri pentru care n-a mișcat un deget.

-Te-am prevenit de la început.

-Și ți-am spus că nu am nicio problemă cu asta.

-Atunci?

-Atunci… Aici e problema. Că a fost atunci. Acum, ce începuse la un moment dat ca o uzură, s-a transformat într-o picătură chinezească. Locul a devenit sensibil și ori de câte ori mă lovesc acolo, reacționez iritat. Suntem în pace, așa cum ne-am angajat de la bun început, însă pentru mine asta a devenit o provocare iar pentru cei din jur, o aparență. Răducu jubilează de fiecare dată și simt că fac față nemulțumirii din ce în ce mai greu. Îl mai înțep din când în când, din ce în ce mai des, de fapt, și asta nu-mi place, dar ce să fac? Sunt om. Mai ripostează și el câteodată și îi dau dreptate în sinea mea, însă doar în ce privește dreptul fiecăruia la replică. Pentru că, altfel, de fiecare dată când aduc în discuție motivele nemulțumirilor mele, se eschivează și alunecă printre vorbe. Aici își dovedește abilitatea. Dincolo de umilințele verbale pe care le suportă din partea unor colegi, se dovedește a fi un tip tenace, care compensând, își ia revanșa în felul lui.

Photo by Damir Kopezhanov on Unsplash