Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Un cântec de lebădă
Grig Salvan
Lumea o numește, în bătaie de joc, „Mădălina Muta din marginea satului”. Mădălina pentru că așa o cheamă. „Muta”, nu pentru că n-ar vorbi niciodată, ci pentru că vorbește foarte rar cu cineva și doar dacă e silită de împrejurări să scoată, anevoie, câte un cuvânt ori o frază. Iar „din marginea satului” pentru că acolo își duce viața dintotdeauna, în căsuța mică pierdută printre pomi, sub dealul care domină satul dinspre răsărit. Acolo duce o viață singuratică, fără nimeni în jurul ei. Doar la magazinul din sat mai apare când și când, ca o umbră ori ca o fantasmă din altă lume, pentru a cumpăra cele necesare vieții ei modeste, ceva de mâncare, săpun, chibrituri ori petrol și feștilă pentru lampă, pentru că lumina electrică n-a mai ajuns până la casa ei și bani s-o aducă nu are. Serile, fie iarnă, fie vară, lampa ei lucește ca un licurici palid, pierdut în livada de pomi, uneori până înspre ziuă, semn că Muta Mădălina veghează nopțile mai mult decât doarme.
Muta e azi o femeie bătrână, trecută de optzeci de ani, dar semnele unei frumuseți de altădată încă mai stăruie, atât pe trupul ei drept și zvelt, cât și pe chipul senin, dominat de doi ochi verzi și încadrat de părul albit, dar bogat, împletit la spate în două cozi lungi și groase de fetișcană.
Ea n-a fost dintotdeauna o femeie așa tăcută ca azi. Dimpotrivă, în copilăria și tinerețea ei, a fost o fată plină de viață, zburdalnică și vorbăreață, mereu veselă și glumeață. Era o încântare pentru toți cei din jur, dar mai cu seamă pentru iubitul ei, Petrișor al Săvoaiei, un flăcău vestit în șapte sate pentru mândria tinereții și bărbăției lui, râvnit de toate fetele de măritat din sat. Dar el nu avea ochi decât pentru Mădălina lui, iar ea era topită de dragoste, fiind în stare să-i dăruiască orice și-ar fi dorit și să-i pună la picioare însăși viața ei.
Dar a venit războiul și i l-a luat, așa cum a luat și alți feciori din sat. Ea l-a așteptat, iar când războiul s-a încheiat, în fiecare soldat revenit de pe front ea vedea pe Petrișor al ei și fugea desculță în întâmpinarea lui, dar când își dădea seama că nu e cel așteptat, cădea într-un plâns spasmodic ce nu contenea zile și nopți în șir.
Până la urmă, Petrișor n-a mai venit. A venit doar o scrisoare… și atât! În clipa aceea, Mădălina a amuțit, odată pentru totdeauna. Au trecut ani și ea n-a mai vorbit cu nimeni, doar prin semne se făcea înțeleasă de cei din jur, iar când era silită să scoată un cuvânt, era mai degrabă un geamăt de durere decât o vorbă de om. Cu timpul, părinții i-au murit, a rămas fără nimeni mai apropiat și s-a însingurat tot mai mult la margine de sat.
Am o mică livadă moștenită de la părinții mei, gard în gard cu livada Mădălinei. Din când în când mai merg pe-acolo, să întrețin gardul și pomii, să cosesc iarba, iar toamna să culeg roadele. Azi e o zi superbă de iunie, iarba a crescut deja până la genunchi, sunt pregătit și hotărât pentru o zi de coasă, la umbra răcoroasă a pomilor.
Alături clipocește un pârâiaș ascuns printre bălării și răchitiș, unde cântă cinteze și fluieră mierle prin ramuri, albine, fluturi și libelule zboară peste tot, e o explozie de viață amintind că se apropie miezul verii. Aerul tremură de căldura toridă, fructele verzi înșirate pe crengi lucesc gras în lumina soarelui toropitor. E o liniște în care doar păsările din ramuri și albinele zburând din floare în floare se mai aud. Și coasa mea fâșâind ritmic prin iarbă.
Deodată se aude un început de cântec. Mai întâi timid și șoptit, mai mult ca o părere. Apoi din ce în ce mai tare, mai viguros, mai melodios. O voce divină, venită parcă din cer, răzbate cu vibrațiile ei printre pomi și urcă înspre dealul împădurit de deasupra satului, amplificându-se și rostogolindu-se apoi copleșitor peste sat.
Las coasa în iarbă și mă îndrept spre gardul de șipci ca să-mi dau seama de unde vine muzica aceasta ireal de frumoasă. Mă uit printre șipcile gardului spre casa scundă a Mădălinei și văd la fereastra deschisă chipul ei, transfigurat parcă de o forță interioară misterioasă, cu părul despletit acoperindu-i umerii, cu o cămașă albă de in, descheiată la piept. Pare o icoană dintr-un templu, iar glasul ei, un glas de heruvim.
Sunt hotărât s-o vizitez diseară, după ce voi termina de cosit iarba din livadă. Ar fi un păcat de neiertat ca talentul ei minunat să nu fie valorificat. Apoi se face seară, în sat luminile se aprind una câte una, eu am încheiat de mult cositul, dar încă stau la rădăcina unui pom și aștept să se aprindă lampa Mădălinei, pentru ca apoi să-i fac vizita hotărâtă, pregătind în minte argumentele cu care s-o conving că trebuie musai să mă însoțească într-o zi la oraș.
Se face tot mai întuneric, luna răsare, mare și palidă, de după Dealul Cetății, împrăștiind lumina ei stranie peste lume, dar geamul Mădălinei rămâne tot întunecat. Sar gardul de lemn aproape putred și mă îndrept spre casa învăluită doar în razele de lună, calc la întâmplare prin iarba necosită și deschid ușa de la tindă. Intru în tinda fără pod. Prin spărturile din acoperiș se întrevăd stelele.
Mă opresc la ușa odăii și ascult. Liniștea de mormânt e spartă doar de hămăitul răgușit al unui câine de departe. Deschid ușa camerei, care scârțâie straniu în liniștea nopții, și o văd pe Mădălina întinsă pe pat, cu părul despletit, răsfirat peste perne, în cămașa albă de in acoperind-o până la glezne, cu mâinile încrucișate pe piept.
Mă apropii de pat, s-o văd mai bine. Fac puțin zgomot, doar-doar s-o trezi. Dar ea rămâne mereu nemișcată, cu chipul palid, poleit de razele lunii ce străbat prin geam. Sub lumina lunii, îmi pare o mireasă adormită. Strângând la piept poza cu iubitul ei, Mădălina adormise pentru totdeauna.
Grig Salvan este profesor de științe socio-umane (în Nimigea de Sus, Bistrița-Năsăud), absolvent al Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea din București. Autor amator de poezie și proză, publicat sporadic în diverse publicații literare și neliterare, și cu pagini personale pe unele site-uri literare, câștigător al unor concursuri literare locale. Autor de muzică instrumentală pe sintetizator, cu piese publicate pe platforma You Tube.
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu