Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.
În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză semnată de Tiberiu Ivanoschi.
Pe drumul cel bun
Pus, în cele din urmă – ca toți copiii – față în față cu grelele adevăruri ale vieții, suferința, lipsa de continuitate, moartea, am fost dintre aceia care la întrebarea înțelegi?, preferam poate să verific pe geam cum e vremea afară, sau să caut un folos comic de situație – în orice caz, numai să nu am de-a face cu, vezi doamne, solemnitatea aceea pe care oamenii o cred adecvată acelor situații. Când, totuși forțat de pauza dramatică care urmează întrebării înțelegi?, mă uitam în ochii interlocutorului care chiar voia să afle dacă înțeleg, aveam tot timpul o lumină aparte în privire, câștigată tocmai pentru că mă uitam pe geam sau găseam ceva comic. Să îi arăt omului nu doar că înțeleg, dar că, cu tot cu grelele adevăruri ale vieții (pe care eu acum le aflu!), în situația asta tot eu mă simt mai bine decât el și, nu de alta, dar merită?
Uite, așa și acum – uitându-mă luminos la ea, din prag, cât e de nervoasă pe mine, în timp ce pun mâna pe geantă, să plec. Îi spun cumva zadarnic și mai mult pentru mine că în momentul când o să înțeleagă când glumesc, atunci e pe drumul cel bun și vina începe să devină a mea.
Dar, până atunci, e vina ta.
Eram în anii în care credeam că cea pe care o găsesc atunci trebuie să fie și cea cu care rămân – ultima. Nu era vorba de cine știe ce romantism desuet, era vorba că începeam să obosesc de atâta exil zbuciumat și a rămâne singur părea o povară pe care nu voi putea să o înfrunt singur – tânjeam după acasă. Ciudat, din moment ce – intermintent – fusesem prieten cu singurătatea de o viață. Nicio problemă, însă: odată cu fata asta mi s-a risipit și această impresie. Fără să descriu prea mult, au fost momente cu ea, mai pe la sfărșit, în care mi-am dorit să nu o fi cunoscut vreodată. Chiar și acum, scriind aceste rânduri, simt o încordare nestăpânită, ceva ce mă întunecă interior.
Numai că acest acasă călăuzitor m-a tâmpit mai tare decât aș putea descrie aici. Ideea de linie de sosire și încununare cu succes te face haotic și de-a dreptul imbecil. Să fi știut asta măcar acum cinci ani și tot aș fi salvat ceva. Mi s-o fi părut mie că am văzut la alții ce bine e în sânul familiei și era prea stânjenitor pentru ei să mă contrazică, să îmi spună că nu e nimic măreț la ei în casă, încât nu mi-a rămas decât să cred de unul singur că ție îți convine să râzi, dar ia întreabă-mă pe mine.
Altfel nu îmi explic. Nici când un prieten înțelept – la care eram atent, de regulă – mi-a explicat cu ani în urmă ca pe el nu îl interesează familia, până în punctul în care, la cum punea problema, ți se părea de-a dreptul necivilizat să îți pese de familie, nici măcar atunci, vasăzică, nu am înțeles că da, cel puțin de la un anume punct încolo, nu mai poți rămâne cu gândul la familie, că familia poate o fi ceva necesar, însă în cele din urmă familia e ceva de-a dreptul insalubru.
Cum adică, domnule, să nu îți pese de familie? întrebam eu, copleșit de măreția subiectului.
La care prietenul nu a găsit firesc decât să ridice din umeri și să treacă la alt subiect. Semn pentru mine că deslușirea anumitor taine nu ține de complexitate, ci dimpotrivă, sunt atât de simple și străvezii, încât nu ai cum să le explici. Și tot nu am bagat la cap.
În așa fel încât iată-mă față în față cu fata asta, cu speranțe și cu așteptări, cu privirea motanului încălțat, din animațiile recente. Țin minte că la început mă înființam în câmpul ei de observație ca golanii inteligenți de la școală, cei care își validau poziția prin șmen, fără alte dovezi – inclusiv față de profesori. Eram acolo, în fața ei, etern și inamovibil, gen. Și așa am rămas până la capăt, numai că într-un alt fel, care m-a secătuit de puteri. Dar nu că eram vreun loser nenorocit, era că gradul de implicare mi se părea, din cine știe ce motiv, că trebuia ținut la minim.
Little that I knew, însă, că tocmai atitudinea asta, dusă pe o pantă în jos, face ca lucrurile să te izbească în plină figură, ca un recul. La momentul potrivit, o să explic și cum anume.
Pe vremea aia, prin nu știu ce împrejurări, obținusem un loc de muncă de care nu puteam să mă plâng. Trecusem prin tot felul de experiențe profesionale, iar aceasta semăna cu cea de game tester, pentru că, cel puțin în primă fază, am stat cu toții mai mult la calculatoare, încercând să deslușim viitoare activități aducătoare de glorie și bani. Lângă mine aveam un coleg mai puriu, așa, cu care pactul tacit din prima zi a fost că ne bazăm în mare parte pe cooperare din aia politicoasă – care părea să fie și singurul lucru în comun pe care îl puteam avea. Nu aveam la început de unde să știu că, cel puțin față de mine, el păstra pentru sine o anume fervoare a minții, pe motiv de prejudecată față de mine, zic eu, acum, retrospectiv. Părea cumva mecanic ca prezență, un om calculat, cu care poți să râzi, dar pe care, dacă îl iei la bani mărunți, sună ca tonul ocupat de la telefon. Un geek. Însă asta era prejudecata mea. Cert e că atât de bidimensional simțeam prezența lui, încât după două zile mi-am imaginat că în caz de incendiu îl pot lua lejer la subraț, să ies la pas cu el afară și să scăpăm amândoi nevătămați.
Numai că după aceleași două zile am tras cu urechea la conversația lui telefonică cu – se părea – iubita, din care am deslușit că cine? ăla bolnav? – cu referire la mine. În momentul acela am realizat, pe de-o parte, că firma aia are și funcție de morișcă de bârfe (dar ce firmă nu are?), iar pe de altă parte că totuși, aici la jumătate de metru de mine, e greu să nu iau personal ce am auzit. Dracu’ să mă ia și pe mine, sunt tot om!, iar la o fire nu cu mult mai rudimentară ura ar fi răzbătut în cele din urmă prin cuvinte grele, apoi mai direct prin priviri dușmănoase undeva la peretele din față, pentru că ochi în ochi ar fi fost totuși exagerat, prin disproporție. Însă, fiind cum sunt eu, aceste filme rulau doar în minte, pe figura mea nu se deslușea nimic, iar fundalul sonor era de film mut. Odată trecut, valul de emoții din urma ofensei lăsa după el doar evidența faptului că am trecut deja prin foarte multe la viața mea și că acum sunt foarte bătrân, bun doar de lăsat în pace.
Ce folos, însă, că am trecut, din moment ce am ajuns să fiu învins în situația de acum de lașitatea care nu m-a lăsat să confrunt ale dracului cutume – că nu se face scandal oriunde, că nu se face scandal cu oricine, că nici măcar nu am stabilit cu el un raport în care să îmi permit să îi bat obrazul, fără scandal. Cine știe ce ar fi urmat dacă nu eram laș atunci? Cu siguranță, m-ar fi scutit de tot ce a rămas să povestesc aici.
Gustul amar al incidentului a subîntins otrăvitor toată relația mea cu firma. Îmi lipsea luarea-aminte de acum, ca să îmi dau seama, dar gustul amar se simțea și treceam resemnat din situație, în situație, lipsit de nădejde. Când am întâlnit-o pe ea, tot colegă, îmi făceam același număr bolnav al omului singur. Am înțeles cumva că totuși cu ea sunt mai în siguranță. Simțeam că dacă ar fi născocit o răutate despre mine, aș fi știut precis că e doar așa, o vorbă, pentru că nu există răutate în spatele vorbei. Cu alte cuvinte, exista deja un implicit pe care să ne clădim interacțiunile și de acolo mi-am tras curajul să îndrăznesc mai mult. Nu a durat mult și la nivel de emoții am trecut de glumă. Pe zi ce trecea, fata asta căpăta un contur din ce în ce mai sălbatic. Ce vedeam la ea ca profunzimi intra la puzzle – ce nu vedeam născoceam și intra tot la puzzle. N-a durat mult și proporțiile hibridei fantaste ajunseseră atât de mari, comparativ doar cu prietenii mei imaginari din copilărie, sau cu visurile mele recurente, înainte de somn, de a crea literatură. Când apărea zi de zi în preajma mea, după o noapte de așteptare, trăiam ca într-un vis febril, sublimat de gesturi uzuale, un salut, un zâmbet discret. Trăiam consumat de vibrații oscilatorii în undă – ca și coperta albumului Arctic Monkeys.
I’ve dreamt about you nearly every night this week
How many secrets can you keep?
‘Cause there’s this tune I found
that makes me think of you somehow an’ I play it on repeat
Until I fall asleep, sfiillin’ drinks on my settee
Ea era într-o relație nefericită și asta mînjea situația cu negru. Îmi plăcea însă să trăiesc în decorul zgomotos al prăbușirii, fără să vreau îmi întețea experiența cu culorile stridente alte chinului și deznădejdei – paleta mea coloristică preferată. Cel mai mare adevăr din perioada aceea a vieții mele e că acei colți lungi ai masochismului au rânjit din instinct ocaziei paroxistice de crucificare. Iar ce am cerut mi s-a oferit pe săturate, până la greață. Era și clar în unele priviri mai piezișe pe care ni le schimbam câteodată, întâmplător: are mai mult gust de sânge ce e între noi. Deși, după cum spuneam, atitudinea asta dusă pe o pantă în jos face ca lucrurile să te izbească în plină figură, ca un recul, nu puteam să mă abțin să ascult propriul strigăt agonic care venea în surdină, ca o presimțire. Odată ne-am mutat împreună și am plecat de două ori până să se termine cu totul. Înainte să plec prima oară, simțind pulsul tăcut al unei ore în mod special de blestemată, sub aparența tihnei, am întrebat candid: și acum ce facem? Am văzut în ținuta ei atunci că ceva
s-a clintit, aproape imperceptibil. Înainte să plec a doua oară, simțind mai mult din instinct un reproș din partea ei, i-am întors vorba înainte să și-o termine și, prinsă pe picior greșit, a resimțit-o ca arsura unei palme. Nu a mai durat mult după ziua aceea și a început să pară că s-a predat – lucru care e posibil să ne fi salvat pe amândoi.
Eram deja mutat înapoi acasă și mă obișuisem să mai schimbăm câte o vorbă, pentru că ne legau idioatele lucruri gospodărești. Nu mai intrasem de mult în discuții, numai că în ziua aia – nu mai știu de ce – uite că am intrat. Din una în alta, în stil escaladant, ajungem la subiectul că ar fi cineva nou care îi dă târcoale.
Dintr-o singură mișcare a răscolit cu lopata toate durerile din latență. Nu degeaba repet: tocmai fuga face ca lucrurile să te izbească în plină figură, ca un recul. Să mor eu, nici superficial nu ai voie să fii în viața asta! Nu o să uit niciodată cât de claustrant a fost sentimentul când mi-a spus că e cineva cunoscut. Și cât de mult se strângea lațul, pe măsură ce am listat orbește vreo cinci persoane, până să nimeresc. Era ca jocul acela, bâza, numai că participant putea fi oricine, iar miza era prăbușirea mea interioară.
Îmi spune într-un final că e vorba de colegul cel puriu.
Mi-a luat ceva să înțeleg ce zice și, dincolo de vertij, simțeam noua situație în mod vag geometric, cumva că ajunsesem vârf al unui triunghi răsturnat cu vârful în jos, apoi că mă dizolvam încet într-un amar propriu otrăvitor, de care reușisem să fug în mare parte a vieții, numai că astăzi parcă îmi era sortit să fiu înghițit de el cu totul. M-am agățat câteva clipe de o treaptă morală închipuită, pe care să urc deasupra ei – cum adică, ăla!? – însă văd numaidecât că pentru ea nu era decât un șah-mat foarte sec, în freamătul difuz al mulțimii dezinteresate. Ultimul gând impregnat cu forma ei pe care mi-l amintesc a fost că în ce privește lucrurile ei care nu erau seci, acelea nu mă vor mai privi pe mine niciodată, era limpede ca o dimineață friguroasă. În același gol al dimineții friguroase, îmi amintesc foarte clar de un meci de șah, de la școală, de când eram mic: luptam cu un băiat mai mic decât mine și mi se părea că eram nemaipomenit de bun, iar afară soarele bătea ireproșabil și nimic nu m-ar fi putut convinge că nu bate pentru mine, personal. Mă simțeam pe cai mari, numai că, în realitate, privind tabla de șah, am văzut că picasem deja în cel puțin două capcane fatale, din ce am izbutit să descopăr, înainte să șterg pe loc orice urmă de amintire a acelei zile. Pe moment, m-am agățat în disperare de unele inconsecvențe, după părerea mea flagrante, care în ochii mei îl descalificau pe adversar: că e un baiat mai mic decât mine, că era tuns ciudat, că era pocăit. Cum adică să mă bată!? Ridicându-mi privirea, care pesemne că reflecta un tranzit de emoții, dau ochii cu soră-sa mai mare. Care, în ciuda unui moment de nehotărâre, a decis să mă privească cu îngăduință, nu cu disprețul celor care se strânseseră în jurul nostru.
E posibil ca privirea aceea să fi clădit în mine o impresie premergătoare legat de cum ar trebui să arate normalitatea, care e departe de cimitirul lucrurilor seci.
Tiberiu Ivanoschi (n. 1988) e iubitor de litere de o viață, student pasager la UBB Cluj, schimbă țari și locuri de muncă periodic. În prezent activează în marketing digital. Picaro boem. Nimic nu durează.
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu