Cronici

Florin Iaru, povestitorul

Pentru început, citez câteva titluri ale povestirilor lui Florin Iaru, care anticipează viziunea sceptic-ludică și arta de a trezi interesul și curiozitatea cititorului de orice fel: „Mama electrică”, „Liniște în discotecă”, „Voiam să pleci”, „Mătușa fatală”, „Dușmanul nu doarme”, „Ultima zi de plajă”, „Îmblînzirea”, „Greșiții noștri”, „Pact cu Ispita”. Plus niște amintiri: „O beție cu Jorj”, „Pe Dumnezeul meu, dați-mi pușca!”.

Păstrând suspansul, povestirile sunt secvențe ironic-amare ale vieților noastre posibile și imposibile. Decorul – adesea urban obișnuit – este abia schițat, personajele sunt doar conturate în câteva automatisme sau situații tipice: adulterul, alcoolismul, crizele din adolescență, cuplul plictisit, gelozia, relațiile cu vecinii, pensionarea. Dincolo de acestea, proza cuprinde mai multe aspecte: partea comică și ironică a existenței banale, partea tragicomică a vieții, partea simbolică și chiar fantastică.

Din toată cartea se desprinde o semnificație generală, un fel de morală infuzată de întâmplările comune, crude sau mai puțin obișnuite: așteptările mari pe care le avem sunt aproape întotdeauna înșelate. Visurile – și visele – se transformă, în realitate, în anecdote amare. Filozofia povestitorului oscilează între duioșie față de candoarea condiției umane și scepticismul provocat de existența nefericită, sortită eșecului.

Fiindcă farmecul lor se pierde în încercarea de a le povesti, transcriu un fragment din „Ultima zi pe plajă”:

„Timiditatea e teroarea desăvârșită a ridicolului. Marea-i rece ca gheața, vântul bate turbat, gata. Ce-a fost a fost. În stânga se strîng ultimele corturi. Cei care așteaptă sfârșitul și cursa de seară s-au strâns zgribuliți pe terase și se încleștează cu mîinile pe pahar – tovarășul de nădejde dincolo de bine și de rău. Nimeni nu vrea să se recunoască înfrânt. Dar așa e Marea Neagră. La sfârșitul lui august trântește o furtună turbată și povestea se încheie, deși, trei zile mai târziu, un soare molatec se întinde pe plajă, îmbiind fantomele. Când s-a sfârșit, s-a sfârșit. Un bărbat în hanorac se plimbă cu mâinile la spate, cu urechile înfundate-ntre umeri, cu pălăria lui caraghioasă trasă peste numitele urechi, și înfruntă destinul. Nu e niciun destin. Resturi. Sau e ceva, totuși, parcă e un punct.

Aiurea, nu înfruntă nimic. În centrul lumii, zgribulită în poziție fetală, o fată se ascunde de restul lumii. E toată înfășurată într-o pînză de in subțire și nu mișcă. Bărbatul trece nepăsător pe lângă ea. Nici fata nu se clintește de sub apărătoarea iluzorie. Numai o talpă iese și dă din degete, cu nemulțumire. E o talpă care sugerează, desăvârșit, restul corpului. El se gândește o clipă că ar putea s-o întrebe dacă o poate ajuta… Hm… Cu ce s-o ajute? S-o încălzească, de exemplu. Sau să-i acopere talpa goală și rece. I-ar putea aduce un ceai fierbinte. Își imaginează fața fetei, ascunsă sub pânză. Și e absolut convins că o cunoaște, că ar putea-o iubi, că ea, acolo, sub pojghița de nimic, îi e sortită. Și numai ce se gândește la așa ceva, că se înroșește pe dinăuntru. Așa că se îndepărtează repede, ca să nu-l vadă cineva. O fi dragoste sau numai sex? (…)

Plaja e pustie, iar în lumina lumii, șovăielnic scârțâită dintre nori, peisajul s-a schimbat definitiv. Marea foșnește din toate încheieturile, la doi pași, vîntul s-a oprit, frigul înțeapă. În nisip, însă, e o formă adâncă perfectă, încovrigată, cu toate amănuntele seducătoare ale corpului dispărut. Cap, sîni, coapse, o palmă. S-a dus dracului și norocul. S-a dus tot. Unde i-a fost mintea? Iar forma scobită îmbrățișează o pernă mare cât luna plină. O perlă de nisip, care strălucește. Cînd o atinge, cu vârful degetelor, nisipul se surpă. Nu rămâne nimic”.

Povestirile lui Florin Iaru păstrează din imaginarul său poetic (auto)ironia, ritmul alert al spunerii, o rar întâlnită franchețe a exprimării, o anume vivacitate temperamentală, dorința de a experimenta și de a provoca orizontul de așteptare al cititorului. Reinventarea reușită a poetului în prozator a fost remarcată odată cu volumul de cum doi ani, apărut la Editura Art, „Povestiri cu final schimbat”.

Florin Iaru, „Sânii verzi”, povestiri, Editura Polirom, 2017, 200 p.

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu