Scriitorul și dramaturgul francez Éric-Emmanuel Schmitt (unul dintre autorii francofoni cei mai vânduți în lume) a revenit în România în luna iunie a acestui an, cu ocazia lansării romanului său „Paradisuri pierdute” (Albin Michel, 2021), recent apărut în traducerea lui Doru Mareș, în seria de autor dedicată scriitorului la Editura Humanitas Fiction, coordonată de Denisa Comănescu. Joi, 23 iunie, a avut loc lansarea cărții la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (alături de Denisa Comănescu și jurnaliștii Marius Constantinescu și Cătălin Striblea), iar vineri, 24 iunie, la invitația Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS), Éric-Emmanuel Schmitt a ajuns la Sibiu, unde a interpretat – în fața publicului – piesa lui „Domnul Ibrahim și florile din Coran”.
La București, am avut ocazia de a sta de vorbă cu scriitorul pe marginea romanului recent apărut, „Paradisuri pierdute”, și a seriei de volume care îi vor urma – într-un dialog (în limba franceză) înregistrat, pe care vi-l propun și sub formă audio, nu numai scrisă. Vă propun mai jos, sub formă scrisă, prima parte a interviului cu Éric-Emmanuel Schmitt ; continuarea în numărul viitor al Literomaniei (Adina Dinițoiu)
⁎
„Străbătând secolele”, noul ciclu romanesc al lui Éric-Emmanuel Schmitt proiectat în opt volume și inaugurat de „Paradisuri pierdute”, se arată a fi o poveste de dragoste nemuritoare, care sfidează timpul, și totodată o amplă și amețitoare panoramă a istoriei umanității.
„Paradisuri pierdute” este începutul unei aventuri unice, avându-l ca protagonist pe Noam. Născut acum 8.000 de ani, într-un sat lacustru, în sânul unei naturi paradisiace, acesta este silit să se revolte împotriva alor săi când o întâlnește pe fascinanta Noura, grație căreia se descoperă pe sine. Înfruntă și o calamitate palpabilă: Potopul. Revărsarea apelor îl împinge pe Noam în istorie și, printr-un accident inexplicabil și aproape fatal, îi hotărăște destinul extraordinar, eliberat de constrângerile mortalității și împovărat de cunoașterea greșelilor omenirii.
„Literatura are puterea de a crea fraternități neașteptate”
Interviu cu scriitorul și dramaturgul francez Éric-Emmanuel Schmitt
„Paradisuri pierdute” este primul roman dintr-o serie de opt romane, „Străbătând secolele” („La Traversée des temps”), ce retrasează istoria umanității, din epoca neoliticului până în modernitate. Care a fost geneza acestei serii romanești? Ați dorit să scrieți o istorie (literară) a umanității tocmai pentru că traversăm o criză a ei (pandemia Covid și războiul Rusiei în Ucraina)?
Cred că am fost mai întâi împins de o dorință aproape copilărească, dorința de a înțelege. În fața lumii, mi-am pus mereu întrebarea: de ce? De ce suprafața pe care mergem este din ciment sau de piatră, și nu e iarbă? De ce mă aflu într-un oraș și nu altundeva etc., etc.? Știți, copiii sunt în mod spontan filosofi, pentru că pun întrebări. Iar Platon spunea că prima virtute filosofică este facultatea de a-ți pune întrebări, uimirea în fața lumii. Și cred că inițial am vrut să înțeleg cum am trecut noi, oamenii, de la strămoșii noștri, animalele, la lumea aceasta, în care am luat un avion, în această dimineață – avion care mi-a permis să parcurg mii de kilometri, și să ajung de la Bruxelles la București. Iar apoi mai este ceva, într-adevăr, o chestiune foarte contemporană: angoasa ecologică.
Într-adevăr, vorbiți în carte de survivaliști, de ecologiști, de viitorul tinerei generații.
Exact. Da, pentru că traversăm o perioadă unică în istoria umanității – epoca în care ne întrebăm dacă nu am mers cumva prea departe. Oare nu cumva prin faptul că am ocupat Pământul, i-am extras bogățiile, i-am îmblânzit natura – fauna și flora –, nu am dereglat de fapt totul, ordinea lucrurilor? Și poate că ne-am făcut prin asta imposibilă chiar și supraviețuirea noastră pe Pământ.
Am putea vorbi de o nouă Apocalipsă…
Da, e o nouă Apocalipsă, dar una foarte diferită – e ceea ce gândește și eroul meu, Noam, foarte diferită de Apocalipsele precedente, diferența este că spaima, angoasa, nu mai e concentrată asupra lui Dumnezeu sau a naturii, ci asupra omului! Omul însuși este, de data aceasta, cel vinovat, în orice caz cel responsabil pentru situația creată. Și acesta e un sentiment cu totul nou al omenirii, care își spune: iată, am ajuns până aici, dar oare nu am ajuns prea departe? Acesta e cel de-al doilea ferment al cărții mele, unul dintre motivele pentru care am scris-o.
Literatura are cu adevărat această putere de a ne face să devenim celălalt, de a ne permite să-l înțelegem pe celălalt, și asta e forța ei. Literatura este, într-adevăr, un loc de întâlnire și un posibil loc de fraternitate. Este, deci, un spațiu unic, care trebuie neapărat conservat.
Care mai poate fi rolul literaturii într-o posibilă salvare a umanității? Am traversat o pandemie, traversăm un război, literatura mai contează astăzi, în acest context, ce rol are ea în această epocă tulbure?
Cred că literatura are puterea de a crea fraternități neașteptate. Când citesc un roman rusesc, sunt rus, ceea ce nu sunt în restul timpului, când citesc un autor român, sunt și eu român, când citesc un scriitor japonez, mă simt un japonez, și așa mai departe. Literatura are cu adevărat această putere de a ne face să devenim celălalt, de a ne permite să-l înțelegem pe celălalt, și asta e forța ei. Literatura este, într-adevăr, un loc de întâlnire și un posibil loc de fraternitate. Este, deci, un spațiu unic, care trebuie neapărat conservat. De pildă, dacă pot să-l detest pe Vladimir Putin, îl ador, în schimb, în continuare pe Dostoievski. Și pe Ceaikovski. Și asta nu se va schimba niciodată. Pe de altă parte, literatura nu este numai un loc de întâlnire, ci și un loc de reflecție. Suntem obligați să reflectăm la ceea ce trebuie să construim, iar literatura ne oferă, în egală măsură, elemente de reflecție în acest sens.
„Paradisuri pierdute” este și povestea unei iubiri mitice. Pentru că l-ați citat pe Dostoievski – aș vorbi despre rolul iubirii în destinul umanității. Iar iubirea e o temă foarte legată de literatură.
Nu literatura a inventat iubirea (râde), însă literatura e cea care ne permite – fără să suferim – să privim complexitatea iubirii. Pentru că atunci când trăiești în propria ta viață e mereu mult mai dureros. Cred că și de asta ne aruncăm asupra cărților care vorbesc despre iubire, pentru că acolo există acea distanță care ne permite să reflectăm puțin asupra sentimentului. În viață suportăm, resimțim anumite sentimente, ne extaziem, izbucnim în lacrimi, însă nu stăm să reflectăm.
Da, dar e vorba și de discurs, de limbaj, literatura ne permite să punem toate acestea în cuvinte. Inclusiv relația amoroasă.
Foarte adevărat. Limbajul (literar) este un instrument al dragostei. Limbajul nu e doar o expresie a iubirii, ci și de-a dreptul un instrument de seducție! Ceea ce mă interesează, de asemenea, în această carte, e de a înfățișa o imensă poveste de dragoste – întinsă pe opt mii de ani –, care-mi va permite să abordez atâtea fațete ale relației amoroase, prin intermediul a două personaje care se iubesc, dar nu întotdeauna într-o manieră sincronă, adică nu se află mereu în aceeași etapă a istoriei lor amoroase – ceea ce e adesea propriu poveștilor de dragoste, și în mod particular cazul celor doi. Pentru că sunt deja la al treilea volum, pentru mine asta reprezintă un magnific câmp de analiză și investigație (relația de iubire între două personaje, întinsă pe o asemenea durată!).
Seria romanescă proiectată în opt volume „Străbătând secolele” („En traversant les siècles”) este, aș spune, un proiect foarte ambițios și curajos.
Asta obligă la un efort foarte mare, la multă muncă. Niciun proiect nu se face fără ambiție. Am avut această idee a unui amplu proiect romanesc încă de la vârsta de 25 de ani, dar atunci nu aveam capacitatea de a-l realiza. Această idee a devenit un program de viață, un program de lectură și de reflecție (istoria medicinii, a științelor, istorie politică). Un mod de a investi câmpul creației, mi-am spus: trebuie să-ți lucrezi suflul. Într-o zi o să ai suficient suflu, suficientă încredere încât să fii gata să te lansezi în acest proiect, și asta știind că vei merge până la capăt. Iar acest lucru mi-a luat mult timp.
(continuarea în numărul următor)
Interviu realizat de Adina Dinițoiu
Scrie un comentariu