Cronici

Fotografii şi poveşti de colecţie

Când publica, în 2014, romanul „Fotograful Curţii Regale”, Simona Antonescu recupera intrarea puţin tardivă pe scena literară, pentru că obţinea, la scurtă vreme, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. De atunci, scriitoarea a mai publicat încă două romane: „Darul lui Serafim” şi „Hanul lui Manuc”, toate la Editura Polirom.

Situat dincolo de moda literaturii autoficţionale, „Fotograful Curţii Regale” reînvie o tradiţie uitată, aceea a romanului de epocă, în care atmosfera e creată nu doar de detalii uluitoare despre viaţa cotidiană a perioadei (ultima treime din secolul al XIX-lea), dar mai ales de limba română în care este scris, o limbă veche, dar încă uşor de înţeles pentru cititorul de azi, o limbă însă care ar fi fost înţeleasă atât de un ţăran, cât şi de un om instruit de la 1880 sau de la 1900. O limbă vie, neîmpovărată de colb, o limbă „aşezată”, care se apleacă minuţios asupra a tot ce descrie, fără grabă. Această incursiune de amploare în lumea ce se situează între Războiul de Independenţă de la 1877-1878 şi perioada interbelică este posibilă pentru că Simona Antonescu posedă ceea ce se numeşte „zeitgeist”, spiritul vremii, sentimentul unei anumite perioade trecute. Când eşti însufleţit de o asemenea capacitate de empatie, munca de documentare pentru a scrie un roman de epocă trebuie să fie uşoară şi extrem de plăcută.

Romanul este format din 17 poveşti care pleacă fiecare de la o fotografie veche, autoarea inventând o biografie personajului real, dar anonim din imagine, şi se termină cu un fel de epilog. Capitolele-poveşti pot fi citite şi independent unul de celălalt, dar reunite creează, prin acumulare, efectul unei cronici în care se revine periodic la un punct de legătură şi creează armonie. Acest nucleu este constituit de figura fotografului Franz Mayer, fost elev al Academiei Regale Bavareze de Arte Frumoase, originar din Transilvania, care abandonează pictura în favoarea (modernei pe atunci!) arte fotografice. Întors de la studii, el se duce să o peţească pe Anna Dieter, fata cea mare a protopopului din Mediaş şi, din cauza recentei alipiri a Ardealului la Imperiul Austro-Ungar, vrea să se mute în Regat. Zis şi făcut. La Bucureşti, cuplul se instalează acolo unde Franz îşi va avea şi atelierul-foto, în Piaţa Teatrului, într-o zonă cosmopolită, dintr-o capitală care deschide ochii spre modernitate. Aceasta e, de altfel, una dintre sursele farmecului romanului – surprinderea unei lumi uşor amorţite istoric, până atunci în feudalism târziu, care dintr-o dată pare că se trezeşte la o viaţă nouă, mai lesnicioasă, mai educată şi plină de „joie de vivre”.

Fiecare capitol este povestea unui personaj (sau a unei familii) din comunitatea bucureşteană şi cunoaştem astfel diversele minorităţi etnice, care convieţuiau paşnic în a doua jumătate a secolului al XIX- lea: grecească, armenească, evreiască, ţigănească şi, desigur, săsească. Franz Mayer şi soţia lui Anna, ca şi slujnicele lor, Rosalba si Dochiţa, vor apărea  în aproape toate poveştile.

Fotografia este mai mult decât un mijloc de imortalizare a unui moment din viaţa celui care se lasă „tras în poză” de Franz Mayer, pentru că artistul-fotograf expune cópii ale acestor fotografii în vitrina sa, aceasta devenind un fel de expoziţie în care se găsesc şi regăsesc chipurile şi vârstele oraşului.

Scriindu-şi cartea, deci, Simona Antonescu pleacă de la o fotografie veche, care e pretextul invenţiei narative. Dincolo de o biografie mai veselă sau mai tristă, ficţionalul se împleteşte cu realul, pentru că autoarea face multe trimiteri la evenimente reale, cum ar fi intrarea armatei române pe sub Arcul de Triumf, după dezlipirea de Imperiul Otoman, armată condusă de falnicul Rege Carol I, sau Expoziţia Universală de la Paris din 1889. Personajele reale din carte sunt, alături de Carol I, Regina Elisabeta, prinţul George Bibescu, Elena Văcărescu, pictorul Nicolae Grigorescu, dar şi Grigore Capşa, cel cu restaurantul, sau inginerul francez Gustave Eiffel. Şi totuşi, acestor personaje reale ilustre nu li se acordă atenţia îndelungată de care se bucură cele fictive, care întruchipează oameni simpli. E drept că Franz Mayer a existat, dar biografia lui din roman este inventată.

Pentru cei care sunt însetaţi de „poveste”, romanul „Fotograful Curţii Regale” este chiar un regal, pentru că fiecare capitol deapănă molcom, am zice, cu o răbdare demnă de alte vremuri, istoria personală a unui erou simplu, dar plin de expresivitate. E cazul lui Miriam Rosenthal, tânăra evreică, vecină cu Franz Mayer, care va trebui să renunţe la logodnicul său David, pentru că acesta se îndrăgostise de sora ei, Sara, care îi şi împărtăşeşte dragostea. Felul în care e redată lumea austeră a păstrării tradiţiei din comunitatea evreiască este remarcabil.

În alt capitol, Chiron Karafilidis, singurul copil supravieţuitor venirii părinţilor săi din Grecia, e protejat mai apoi de mama sa, Elefteria, cu ajutorul unui descântec făcut de nişte ţigănci, pe malul unui lac de la periferia Bucureştilor, ritual magic care îl va marca pe viaţă.

Figurile feminine au parcă mai multă strălucire decât cele masculine, iar Despina Agopian, împătimită după studiu, în loc să mai fie trimisă la Mănăstirea Agapia, ca pedeapsă că îndrăznise să publice un articol într-o gazetă, fără ştirea părinţilor săi, va fi promovată, am zice azi, de către Regina Elisabeta. Aceasta o va trimite la Expoziţia Universală de la Paris, ca însoţitoare a exponatelor dedicate standului românesc. Este remarcabil felul în care Despina şi prinţul George Bibescu, alături de însăşi Regina Maria, se comportă la Paris ca reprezentanţi ai unei ţări tinere, dar mândre de valoarea culturii sale, dornici să iasă în lume pe scena principală, a Franţei, şi să îşi afirme valorile proprii ţării lor.

O poveste uşor tenebroasă e cea numită „Croitoresele”, în care surorile Stanca şi Domnica Budişteanu, care nu apar niciodată împreună, nici măcar când se fotografiază la Franz Mayer, sunt bănuite de unii a fi o unică persoană care are capacitatea de a-şi schimba înfăţişarea şi chiar vârsta în câteva secunde. O creatură demnă de un thriller, am zice azi, dar care are un final în cel mai pur stil al literaturii romantice de început de secol XIX.

Există multă plăcere de a povesti în „Fotograful Curţii Regale”, dar există şi multă informaţie cu valoare etnografică, despre obiceiuri ţărăneşti, despre veşminte, despre mentalităţi ale unei culturi rurale străvechi, cea românească – fiind cea majoritară, e şi cea privilegiată –, iar pagini întregi din roman ar trebui incluse în manualele şcolare de liceu, ca lectură la anumite lecţii de istorie, pentru că descriu mult mai veridic trecutul istoric decât un alt tip de text. Nu e deloc vorba despre un text ştiinţific, este literatură, însă una care a plonjat în documente de epocă.

Felul în care vorbesc personajele este exemplar, faptele lor sunt prezentate într-un stil idilic, iar cititorul nu îşi dă seama dacă acest lucru se datorează faptului că autoarea îşi iubeşte mult eroii sau dacă a intenţionat astfel să creeze o cronică în care realitatea românească a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea să fie luminoasă, să pună în valoare progresele enorme pe care le-au făcut românii atunci, sub domnia lui Carol I, construcţia statului român modern – proiect ambiţios şi bine demarat al Regelui celui mai stimat de conştiinţa colectivă chiar şi în zilele noastre. Poate ambele variante sunt valabile.

Cu ce rămâne cititorul, după lectura acestui roman, este o stare de nostalgie pentru acele vremuri în care se năştea statul român modern. Este şi o lecţie de istorie şi de viaţă pe care romanul o oferă, chiar dacă autoarea nu a avut intenţii didactice.

Rămâne, de asemenea, cu un limbaj arhaic muzical şi armonios, pe care scriitoarea îl stăpâneşte cu măiestrie (deşi nu are nici măcar studii de filologie, ci de chimie): „Când soarele a început a amurgi se întorceau şi ei, agale şi obosiţi de fericire, câte doi-trei laolaltă. Fetişcanele încă prea mici ca să fie primite în alaiul fetelor îşi răsuceau în mâini pletele şiroite de apă. Cei mai mari veneau câte doi, tot o fată şi un fecior. Grădiştenilor din capul satului nu li s-a părut a mirare când au văzut că Pătru al lui Gurăspartă lasă pe Drăgaica acelei zile în poarta tătâne-su şi îşi ia seara bună de la ea. Începea noaptea a doua după Sânziene, când fetele trebuie să stea în spatele ferestrelor închise şi a perdelelor bine petrecute. În noaptea aceasta, alea frumoase umblă pe pământurile oamenilor şi împart rod holdelor, animalelor ori femeilor măritate al căror pântec nu a fost încă binecuvântat”.

Simona Antonescu, „Fotograful Curţii Regale”, Editura Cartea Românească/Polirom, Iaşi, 2014, 2016

 

Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

Scrie un comentariu