Gheorghe Crăciun și poezia tranzitivă

Mirajul tranzitivității

Ca și lucrarea lui Matei Călinescu – „Conceptul modern de poezie” -, „Aisbergul poeziei moderne” (1) de Gheorghe Crăciun este reluarea în volum a tezei acestuia de doctorat, „Dimensiuni tranzitive în poezia modernă”, teză susținută în 2000 la Facultatea de Litere din București, conducător fiind Mircea Martin. Premiza lui Gheorghe Crăciun este clară de la bun început: dorința de a demonstra că există două căi diferite de evoluție ale poeziei moderne: una reflexivă și alta tranzitivă (cele două conceptele sunt împrumutate din critica lui Tudor Vianu). Bineînțeles, ceea ce îl interesează pe teoreticianul brașovean în mod special este poezia tranzitivă, modul în care a evoluat și s-a impus în lirica modernă, preocupare care trădează o contaminare cu ideile și modul de a înțelege poezia specific generației optzeciste, generație din care și Gheorghe Crăciun, după cum se știe, face parte. În demersul său, a pornit de la următoarele întrebări:

„Ce este poezia? De câte feluri este ea? Care sunt trăsăturile definitorii ale limbajului poetic? Care sunt funcțiile acestui limbaj? Are poezia o esență? Este poezia în întregul ei doar o suită de forme istorice? Ce se întâmplă cu poezia în epoca modernă? Și-a pierdut specificul? Posedă ea un limbaj privilegiat, imposibil de confundat cu alte limbaje? Putem vorbi de o poezie tradițională și despre o poezie modernă ca despre două tipuri de poezie complet diferite? Care este raportul dintre limbajul poeziei și limbajul prozei?” (2)

Pe parcursul lucrării sale, Gheorghe Crăciun va răspunde pe rând la toate aceste întrebări. Dar, de fapt, la ce se referă cele două concepte, și anume reflexiv și tranzitiv? În „Aisbergul poeziei moderne” autorul urmărește „identificarea în cadrul limbajului poetic al ultimelor două secole a unui sistem de opoziții tensionale… aceste opoziții sunt construite în interiorul aceleiași mari perioade de timp – modernitatea…” (3). Acest „sistem de opoziții tensionale” este reprezentat, în volumul lui Gheorghe Crăciun, prin cei doi termeni pomeniți mai sus: reflexiv și tranzitiv. În „Arta prozatorilor români” (4), în capitolul introductiv „Dubla intenție a limbajului și problema stilului”, Tudor Vianu se arată interesat de „efectele în planul limbajului ale orientării spre individualitate sau generalitate” (5), considerând că cu cât mesajul este mai general, cu atât latura intimă a celui care vorbește este sacrificată. În schimb, accentuarea laturii subiective a comunicării, e de părere Vianu, duce la obscuritate, hermetism. Tudor Vianu propunea ca soluție un echilibru în comunicare între obscur și tranzitiv. Dar în poezie acest echilibru este destul de fragil. Și de aici începe demonstrația lui Gheorghe Crăciun din „Aisbergul poeziei moderne”.

Poezia între reflexiv și tranzitiv

În primul capitol al volumului, capitol numit „Paradoxala esență”, Gheorghe Crăciun are în vedere ceea ce am putea numi esența poeziei. Pornind de la această temă, autorul intră în dialog cu teoreticieni ca Gérard Genette, Carlos Bousoňo, Roman Jakobson. Toți aceștia se referă la limbajul poeziei ca la o formă depărtată de vorbirea comună, uzuală, dar și ca la o abatere de la uzul limbii literare. Totuși, se întreabă teoreticianul brașovean (și noi odată cu el), cum se explică faptul că, încă de la începutul secolului al XX-lea, în poezie se manifestă o tendință prozaizantă (chiar și în literatura română, iar aici îl avem în vedere, de exemplu, pe Bacovia, cel din „Stanțe și versete”)? De multe ori poezia s-a văzut nevoită să coboare din turnul ei de fildeș în stradă căutând noi modalități de revigorare, de împrospătare, căutând, de ce nu?, chiar înțelegere (6). În acest fel a apărut o poezie a cotidianului, a vieții empirice.

Ce este, însă, această poezie tranzitivă? Răspunsul ar putea suna cam așa: e acea poezie lipsită de figuri retorice determinate. Păi, în acest caz, ne întrebăm în continuare, ce anume îi acordă statutul de poezie? Un posibil răspuns ar fi: subiectivitatea constatării, dar acest răspuns e valabil și în cazul poeziei reflexive. Având în vedere că subiectivitatea/ individualitatea caracterizează atât tipul reflexiv de poezie, cât și pe cel tranzitiv, ca să le diferențiem, ar trebui să ne gândim că primului tip de poezie îi este caracteristică o individualitate închisă, iar celui de al doilea o individualitate deschisă. Dar pentru că aceste denumiri ar trimite poate spre perechea de termeni introvertit/ extravertit, termeni aparținând domeniului psihanalizei, confuzia se cere evitată. Așa că vom folosi conceptele de individualitate subiectivă și individualitate colectivă, propuse în „Aisberg…”, concepte trimițând și la relația autor-cititor, la gradul de interes pe care îl manifestă autorul pentru cititorul său potențial. Astfel, o individualitate subiectivă nu se va arăta prea preocupată de un cititor imediat, propunând coduri proprii, indescifrabile uneori, spre deosebire de o individualitate colectivă. Așadar, în cazul limbajului modern poetic, fie că acesta vizează un ceva abstract – în acest caz fiind vorba de un limbaj eterat -, fie că vizează doar o explorare a exteriorului (diverse obiecte, corpul uman etc.) – caz în care avem un limbaj apropiat de cel comun -, lucrurile nu pot fi absolutizate. Poezia este variată, iar modurile ei de exprimare așijderea. Calitatea limbajului, forma sa literară sau literală, stau, în viziunea lui Gheorghe Crăciun, și la baza distincției între poezia clasică și cea modernă: „În poezia modernă cuvântul este de neînlocuit pentru că este literal, în poezia clasică el poate fi înlocuit pentru că este literar”(7). Conceptul de literal se referă strict la sensul cuvintelor scrise. Nici mai mult, nici mai puțin. Cel de literar, în schimb, face trimitere la un limbaj artificial, cu iz de construct, care folosește un set de trăsături fără de care limbajul ar fi rămas comun și inexpresiv. O poezie din această ultimă categorie, literară, poate fi transpusă în proză fără ca sensurile, mesajul său, să sufere vreo modificare. Literalitatea este, fără dar și poate, caracteristica poeziei moderne, fie ea reflexivă sau tranzitivă. Un text poetic modern nu se cere citit decât în litera lui, asemenea unui „limbaj care nu spune mai mult decât ceea ce spune” (8). Chiar și poemele lui Rimbaud și Mallarmé, ale simboliștilor și suprarealiștilor, fac parte din categoria poeziei literale. Însă:

„Literalitatea poeziei moderne comportă, și ea, cel puțin o distincție esențială. Pentru că există o literalitate produsă prin conotație, a devenirii semantice ireductibile, și o literalitate cu o bază denotativă, în care cuvintele spun exact ceea ce spun nu numai în limba poetului, ci și în limba celorlalți oameni. Poezia fără imagini metaforice, poezia directă, înrudită cu proza, se află sub egida celui de al doilea tip de literalitate.” (9)

Iată încă un element de diferențiere între poezia reflexivă și cea tranzitivă, ambele, repet, manifestări ale modernului în poezie. Însă, ajunși aici, nu putem trece peste un anume paradox: poezia literală denotativă are mai multe în comun cu poezia literară, cu cea clasică, decât cu celălalt tip de poezie modernă. Amândouă sunt caracterizate printr-o transparență venind din caracterul traductibil al textului.

Citește și „Femei albastre” – romanul neterminat al lui Gheorghe Crăciun

„Scurtă istorie a poeziei tranzitive”

Prin preluarea titlului capitolului IV din „Aisbergul poeziei moderne”, vreau să pun în evidență un fapt incontestabil, acela că fără o minimală istorie a transformărilor poeziei din ultimele două secole, conceptul de modern în poezie nu poate fi argumentat într-un mod edificator. Așa a procedat și Matei Călinescu în „Conceptul modern de poezie”. Așa procedează și Gheorghe Crăciun, care merge însă mai departe de limitele la care s-a oprit Matei Călinescu în 1973. Dar să vedem cine sunt acei poeți care, dintr-un motiv sau altul, din punctul de vedere al lui Gheorghe Crăciun, au preferat tranzitivitatea. Departe de a fi o întâmplare – Gheorghe Crăciun fiind un teoretician fin al ideilor și conceptelor literare -, scurta istorie începe cu un romantic, William Wordsworth, la care autorul se referă ca la un precursor al poeziei tranzitive numai din perspectiva ideilor acestuia din Prefața la cea de a doua ediția a „Baladelor lirice”. În această Prefață, Wordsworth se erijează, ca să zic așa, într-un susținător al folosirii unui limbaj poetic care să aibă mai multe în comun cu limbajul uzual, al omului de rând, renunțând, cel puțin în teorie, la prejudecata incompatibilității celor două limbaje. Pare, iată, a acorda mai multă importanță problemei cititorului decât problemei actului poetic în sine. Cel puțin asta reiese din faimoasa Prefață (10).

Spre deosebire de Matei Călinescu, autorul „Aisbergului poeziei moderne” se oprește și asupra poeților americani. Primul din această categorie la care conceptul de tranzitivitate poate fi aplicat fără greș este Walt Whitman, primul care practică o poetică a obișnuitului, a autenticității, asta și pentru că aparține unei culturi noi, proaspete. Pentru Whitman, precursorul celor mai mulți poeți americani importanți ai secolului al XX-lea, versul alb e limba naturală. Nu lipește din poeziile sale metafizica (un element ostentativ al poeziei reflexive europene), o metafizică însă lipsită de transcendență, o metafizică a sufletului și trupului. Ca și Matei Călinescu, Gheorghe Crăciun nu-l putea rata din istoricul său pe Ezra Pound, considerat (cel puțin în critica de după anii `70 ai secolului al XX-lea) una dintre figurile de seamă ale poeziei moderne. Gheorghe Crăciun îi consideră pe imagiști (adepții imagismului, curent inițiat de Ezra Pound) „primii poeți moderni care declară că în poezie obiectul e aproape indiferent” (11) (poate fi orice, dar absolut orice obiect luat ca pretext pentru actul poetic, așa cum a procedat, dar din alte motive și cu alte metode, Francis Ponge, și el prezent în lista de poeți tranzitivi a lui Gheorghe Crăciun, poet pentru care și textul poetic era un obiect). Fernando Pessoa, la rându-i, nu lipsește din această listă (cu heteronimii Alberto Caeiro, Alvaro de Campos și Ricardo Reis, trei ipostaze diferite ale tranzitivității). Asemănător, dintr-un anumit punct de vedere, lui Pessoa, Kavafis nu este nici el uitat, un poet a cărui poezie, în ciuda tranzitivității, refuză transparența (caz în care se poate vorbi de o tranzitivitate opacă). Acest amestec de tranzitiv și intranzitiv este caracteristic celor mai mulți poeți europeni moderni, care ezită între cele două feluri de exprimare poetică. Surprinzător, în lista poeților tranzitivi (de seamă) îl găsim și pe George Bacovia. Dar deloc surprinzător dacă vom citi și rândurile din „Argument”, în care Gheorghe Crăciun recunoaște că la baza „Aisbergului poeziei moderne” stă interesul pentru poezia lui Bacovia, de altfel primul său text critic publicat a fost „Contradicția lui Bacovia” (1981) (12), în care încerca să evidențieze conflictul dintre componenta simbolist expresionistă a creației sale și componenta enunțiativă, directă, prezentă în ultimele sale volume. În „Stanțe burgheze” (1946), de exemplu, este cultivată o poetică a antipoeticului, o poetică, cu alte cuvinte, tranzitivă. Mai mult:

„Între livrescul atitudinilor lirice artificiale, paroxistice, din primele două volume și naturalețea biografică a discursului său din Stanțe se măsoară, cum am mai spus, un drum care este al poeziei (post)moderne însăși.” (13)

Aceeași evoluție poetică o regăsim la un alt mare poet, italian de această dată, Eugenio Montale. Încă din primul său volum, „Oase de sepie”, poate fi identificată o retorică a antipoeticului, dar nu a transparenței. Abia de la volumul „Santura” se poate vorbi de o poetică cu adevărat tranzitivă.

Dintre poeții americani, un loc de seamă îl ocupă în lucrarea lui Gheorghe Crăciun obiectiviștii (Charles Reznikoff, Louis Zukovsky, George Open, Carl Rakosi, Basil Bunting), Robert Frost, William Carlos Williams, Charles Olson, Robert Lowell, Frank O’Hara. Aceștia propun o poetică curată, simplă, fără artificii retorice, dominată de biografism. Viața unui om oarecare devine una exemplară prin poezie. Toți acești poeți surprinși în scurtul istoric al poeziei tranzitive au constituit, în special cei americani, exemple pentru generația optzecistă, fermecată de modul nou pentru ei de a face poezie, un mod diferit de cel al poeților moderni europeni dar și, mai ales!, de cel al poeților moderni români.

În cazul din urmă, tranzitivitatea e un fenomen de dată recentă, afirmă Gheorghe Crăciun. Dar, în prezent, nu prea mai e așa, având în vedere că au trecut patruzeci de ani de la debutul poeților optzeciști, patruzeci de ani de la propunerea și impunerea (se pare) a unei noi paradigme poetice care are la bază tranzitivitatea. Dar de unde, din ce punct, putem, conform lui Gheorghe Crăciun, vorbi de tranzitivitate în poezia românească? După cum a remarcat și Matei Călinescu în „Conceptul modern de poezie”, avangardismul nostru e un fenomen mai degrabă estetic și nu non-estetic, a contribuit mai mult la formarea unui limbaj poetic decât la anularea vreunuia (pentru că nu prea avea ce să anuleze!). Au cochetat pentru o vreme cu valorile tranzitive ale limbajului moderniști ca Arghezi („Flori de mucigai”), Ion Vinea, Ion Barbu, Fundoianu, Constant Tonegaru, avangardiști ca Tristan Tzara, Eugen Ionescu și Geo Bogza (de fapt, Voronca și Fundoianu sunt niște falși avangardiști, poezia lor fiind una obsedată de ontologie și de valorile existenței imediate). În cazul lui Lucian Blaga, încercarea de a construi un eu subiectiv în volumul de debut („Poemele luminii”) nu prea i-a reușit, versul liber pe care l-a practicat fiind artificial, emfatic. În ceea ce îi privește pe poeții secolului al XIX-lea, inclusiv Eminescu, aceștia pot fi traduși în proză din simplul motiv, enunțat mai sus, că practică un limbaj literar. Gheorghe Crăciun identifică o primă încercare majoră de tranzitivitate a poeziei românești la Dimitrie Stelaru, la poeții grupați în jurul revistei „Albatros” (Geo Dumitrescu, Sergiu Filerot, Ion Caraion).

Neomodernismul anilor `60-`70 nu este original, rolul său fiind acela de a reface legătura cu poezia interbelică. Este un fenomen cu un conținut estetizant, poeții acestei generații practicând un anistorism ireal și inofensiv (probabil pornind de la ideea că într-un regim coercitiv nu poți exprima adevărul decât folosind un limbaj metaforic-oracular). O apropierea de realitatea cotidiană poate fi constatată în schimb la scriitorii de la „Steaua”: Petre Stoica, Aurel Rău, Victor Felea, A.E. Baconski. Este vorba de „creația unor marginali înclinați spre hedonism și micile bucurii și tensiuni ale traiului zilnic” (14). Un rol important în impunerea unei noi paradigme poetice l-au avut unii poeți neîncadrabili în vreo generație anume, și aici mă refer la Virgil Mazilescu și Mircea Ivănescu, amândoi revendicați drept precursori de către generația `80. Iată că am ajuns și la generația optzecistă, odată cu care „se produce un proces concret, lucid de tranzitivizare a limbajului poeziei românești” (15). Dacă nu toți poeții acestei generații manifestă o înclinație evidentă spre tranzitivitate, în schimb toți sunt interesați de trei probleme: realitatea, cititorul și limbajul poeziei regândit în dimensiunea lui comunicativă. De asemenea, la toți important este eul biografic, nu cel metafizic. Poate fi constatată o deschidere a poeziei spre cititor, spre real, spre un limbaj transparent. Toate aceste elemente vorbesc despre un nou mod de a vedea lumea și de a vorbi despre ea.

În concluzie, aș putea spune că Gheorghe Crăciun este poate primul teoretician care s-a încumetat, după întreprinderea lui Matei Călinescu din anii `70, de a propune un mod cuprinzător, universalist, de a privi poezia modernă, inclusiv poezia modernă românească. Nici nu se putea altfel, din moment ce a perceput modernitatea ca pe un fenomen plurivalent despre care a încercat să scrie – în ciuda unor scăpări inerente – nepărtinitor, obiectiv. Pentru el, dialectica modernității este rezultatul înfruntării recesive a tranzitivului și reflexivului. Dar reflexivul, așa cum reiese și din lucrarea sa, a deținut supremația, fiind perceput ca unic mod de a exista al poeziei.

„Modernitatea în poezie nu înseamnă doar respingerea lumii, ci și acceptarea ei.” (16)

Așadar, prin „Aisbergul poeziei moderne”, Gheorghe Crăciun face dreptate, în cele din urmă, celuilalt mod de a ființa al poeziei moderne, tranzitivitatea. Doar prin ea, prin tranzitivitate, se poate vorbi despre realitate, despre viața obișnuită a fiecăruia dintre noi. Mircea Martin, în Postfața volumului, sugerează o altă ipoteză, și anume că tranzitivitatea este o replică la saturația pe care a cunoscut-o poezia reflexivă, mai bine spus, este o consecință a acestei saturații. Cele două moduri opuse de poezie se exprimă în aceleași cadre istorice, cele ale modernismului. Poezia tranzitivă depinde, iată, în mare parte de modernism, și nu de postmodernism, pentru că apariția ei a fost cauzată tocmai de această saturație a poeziei reflexive (17). Există însă cazul poeziei americane, o poezie aproape în totalitate tranzitivă. Am precizat că tranzitivitatea americană (începând cu Walt Whitman) este produsul unei prospețimi a percepției, a unei prospețimi culturale, neexistând, la începuturile acestui tip de poezie, un trecut cultural la care poetul să se raporteze în mod ostentativ și obsesiv. De poezia europeană de după Kavafis, Pessoa, Ponge, Montale, Gheorghe Crăciun nu se arată prea preocupat, dovadă că ea nu prea mai are multe în comun cu tranzitivitatea. Acea poezie ar putea fi încadrată în cea de a treia categorie de model poetic propusă de teoreticianul optzecist: poezia ludică, experimentală. Dar acest tip de poezie este lipsit, spre deosebire de poezia reflexivă și de cea tranzitivă, de un suport ontologic, este lipsit de uman. În America zilelor noastre, însă, tranzitivitatea nu s-a perimat, chiar dacă și acolo se pune accent pe experiment.

Iată numai câteva dintre căile deschise de volumul lui Gheorghe Crăciun, căi care s-ar putea dovedi la fel de fructuoase în viitoare lucrări preocupate de această dinamică a modernității rezultată din confruntarea celor două modele poetice: reflexiv și tranzitiv.

Note

1. Gheorghe Crăciun, „Aisbergul poeziei moderne”, ed. a 2-a, Paralela 45, Pitești, 2009.

2. Ibid., p. 7.

3. Ibid., p. 9.

4. Tudor Vianu, „Arta prozatorilor români”, Albatros, București, 1977.

5. Ibid., p. 9.

6. Gheorghe Crăciun, op. cit., p. 20.

7. Ibid., p. 56.

8. Ibid., p. 74.

9. Ibid., p. 75.

10. V. „Arte poetice. Romantismul”, redactor coordonator Sandală Anghelescu, Univers, București, 1986.

11. Gheorghe Crăciun, op. cit., p. 123.