Atelier Nr. 229-230

Alchimie și inițiere în „Cubul negru” de George Bacovia

Reach content for Google search „george bacovia”, „g. bacovia”, „cubul negru”



Proza lui George Bacovia este, s-o recunoaștem, prea puțin cunoscută. Câteva proze scurte – deși acestea au aspectul mai degrabă al unor poeme în proză – au fost strânse într-un volum, „Bucăți de noapte”, apărut în 1926. Alte astfel de proze, nepublicate în acest volum, au fost publicate în opuri târzii, ca „Scrieri alese” (1961), „Plumb” (1965) sau „Opere” (1978).

Perpessicius, încă din 1927, într-un număr al „Universului literar”, saluta într-un mod entuziast volumaşul „Bucăți de noapte”, considerând micile poeme în proză „prețioase ca document psihologic pentru dezagregarea sufletească înrudită cu semitrezia” dar prețioase și „prin arta scrisului”. În 1944, Pompiliu Constantinescu sesiza concizia scrisului bacovian, numită de critic „artă de crochiu liric”, concizie care caracterizează din plin paginile din „Bucăți de noapte”, unde, de asemenea, ar mai fi de remarcat „semnele unui prozaism voit”, semne prezente și în volumul de poezie „Stanțe burgheze”:

„Pildele (despre concizia scriiturii bacoviene, n.m.) se găsesc şi-n poemele din culegerile posterioare volumului «Plumb», și mai ales în poemele în proză din «Bucăți de noapte», unde jurnalul intim, de strictă notație lirică, alternează cu proza poetică, și mai ales în amestecul de roman schematic, de jurnal şi poem, din «Dintr-un text comun»; se găsesc aici toate semnele unui prozaism voit, unei eliptice notații interioare şi unei ironii care prozaizează până la anularea poemului însuşi; în «Bucăți de noapte» e încă suculentă pe alocuri, deşi poemul în proză obligă la o nedezmințită cristalizare.” (1)

Proza lui Bacovia a fost considerată, însă, de cei mai mulți critici un eşec, un semn al devitalizării lirice a poetului. De aici, adică, din neputința de a mai scrie poezie, a apărut dorința exprimării în proză. „Bacovia scrie proză când Versul începe să i se refuze”, afirmă fără urmă de îndoială Mircea Scarlat.

Volumul din 1926, „Bucăți de noapte”, propune mici poeme în proză, probabil concepute încă din 1907, dacă e să credem mărturisirile Agathei Bacovia. (2)  Au apărut ele, totuși, ca rezultat al unei crize poetice? Puțin probabil, ar fi răspunsul meu.

Inevitabil, regăsim aceleaşi motive din poezia lui Bacovia, aceleaşi nelinişti. În fapt, regăsim în mod special acea neliniște în spatele căreia se află presentimentul morții. Se poate vorbi, așadar, în cazul lui Bacovia, de ceea ce numim în psihologie, și nu numai, angoasă?

„Angoasa axată pe ideea morții este și ea extrem de vagă și nu este însoțită de nicio reprezentare precisă, ci pur şi simplu de un sentiment de cădere şi de «disoluție» a tuturor reprezentărilor noastre (Hegel).” (3)

În definiția de mai sus, preluată dintr-un dicționar de filozofie LAROUSSE, poate fi identificat lesne miezul, ca să-l numesc așa, al creației bacoviene, unde viața este percepută ca drum cu o singură destinație: moartea. Aşa şi începe, de altfel, „Bucăți de noapte”, cu o afirmare a angoasei:

„Oh! De n-aş striga un cuvânt în noapte asta… și să cad… oh, de n-aş răcni un cuvânt, într-o spaimă crescândă, și să cad…”

Poate cel mai cunoscut text din volumul „Bucăți de noapte” este „Cubul negru”, piesă suprarealistă, fantastică, înrudită, într-o oarecare măsură, cu „Crai de Curtea-Veche” al lui Mateiu Caragiale. Proza debutează în forță cu discursul unui revoltat, al unui „nimicit de viața reală”:

„Enervat de această agonie a unui veac suspect; umilit, mai mult ca întotdeauna, de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumuseții, veneam spre casă într-o noapte târziu, înnebunit de mizeria și minciuna în care am apărut. Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodată.”

Cred că, indiferent de ipostaza în care s-ar fi aflat, lui Bacovia, mai bine zis personajului său, realitatea i s-ar fi părut un„ veac suspect”. Decadența e resimțită până în măduva oaselor. Timpul apocaliptic, rupt parcă din nuvele lui Poe plasate în vremea ciumei, când oameni strânşi în grupuri se destrăbălau prin cine știe ce pivnițe ale unor palate opulente în aşteptarea inevitabilului sfârşit, îşi spune cuvântul. Trebuie să se întâmple ceva care să rupă cursivitatea acestui „veac suspect”. Și se întâmplă. Personajul-narator primeşte o invitație de la un cuplu: „Vino pe podul de fier, mâine la ora 3 d.m.”.

A doua zi, personajul se va întâlni cu misteriosul cuplu: un domn şi o doamnă în negru. Cei trei o pornesc la drum cu o trăsură spre o destinație necunoscută personajului-narator, care este și legat la ochi. Acest drum este unul, am putea spune, tanatic. O ieşire, prin moarte, din „dezgustul unui veac”. În sfârşit, cei trei ajung într-un palat unde fac câte o baie parfumată, înfăşurându-se apoi în nişte cearşafuri albe. După această îmbăiere ritualică, are loc o descindere într-un subsol întunecat – o catabază, o coborâre în lumea de dincolo, în lumea lui Hades. Acolo cei trei au rămas goi: „Nuduri din ziua de azi”. Acoperirea corpului nu îşi mai avea rostul în acel spațiu, un spațiu de formă cubică:

„Un cub negru, subsol, capitonat cu catifea neagră, ne înconjura între podele, plafon și pereți; nici o fereastră. În plafon ardea un lampion care lăsa o lumină violetă în acest cub al uitării.”

Povestirea s-ar fi putut foarte bine numi „Cubul uitării” – un cub unde totul este negru şi unde doar o lumină violet se proiectează, nevrotic, în negrul din jur, semnalând „sfârşitul unui veac”. Personajele cântă, dansează, recită din „Corbul” lui Edgar Poe, beau „arome din trei pahare negre”. La final, după ce lumina fost stinsă, cu ajutorul unei lanterne este proiectată pe peretele negru umbra lui Karl Marx, ceea ce a dus la un „țipăt isteric”. (Precogniție? Posibil.) A doua zi, după această bacanală, personajul-narator este dus în locul unde se intâlnise cu bizarele personaje cu o zi înainte. Finalul aminteşte oarecum de „Craii…” lui Mateiu Caragiale: „Spuneau că mâine vor pleca pentru totdeauna, și că veacul nostru s-a sfârşit”.

Poate fi identificată aici, în această „bucată de noapte”, ceea ce eu aș numi o inițiere în misterele subteranei. Neofitul devine un inițiat, un membru al unui club select – club din care mai fac parte, printre alții, Paşadia sau Pantazi. În acest context, cu iz hermeneutic, ce semnificații le putem găsi celor din text?

Cubul, de exemplu, ar putea reprezenta stabilitatea, dar și „modelul lerusalimului viitor, promis de Apocalipsă, care are trei dimensiuni identice… Împreună cu sfera, el simbolizează totalitatea terestră și celestă, finită şi infinită, creată și necreată, pe pământ și în ceruri”. (4) Cubul reprezenta în tradițtia pitagoreică, platoniciană și indiană pământul, acel pământ negru din care, credeau vechii alchimişti, se înălța „regele spiritual” (5) Altfel spus, este o formă a desăvârşirii, a perfecțiunii.

Să vedem vedem, de asemenea, ce semnificații am putea atribui în această interpretare culorilor. Negrul, în procesul alchimic de obținere a pietrei filosofale, reprezintă faza nigredo, o fază a reîntoarceri la haosul nediferențiat și care duce la albedo (faza albă) și, în cele din urmă, la rubeda (faza roşie), cea a eliberării spirituale. Faza nigredo se produce prin dezintegrarea materiei, intrarea ei în putrefacție, o fază des întâlnită în scrierile bacoviene. Simbolul acestei faze este corbul. Poate nu chiar întâmplător personajele recită din poemul lui Poe. Cubul uitării, cum l-am numit, poate fi mormântul în care se produce un proces de separare a sufletului de corp, proces aflat în relație şi cu Saturn, cu Plumbul.

Faza Nigredo (ilustrație din lucrarea „Azoth” de Basilius Valentinus, Paris, 1659)

Atât în poezia, cât și în proza lui Bacovia sunt recognoscibile multe dintre simbolurile alchimice importante: Plumbul, Corbul, culorile galben și violet, culori reprezentând faze ale procesului alchimic de transfigurare a materiei. Prin urmare, s-ar putea spune că la Bacovia, cel puțin în proza „Cubul”, este descrisă o moarte alchimică, activă, în care sufletul, prin propriile-i puteri, se desprinde de corp:

„În schimb, când toate schimbările stărilor sunt înfăptuite și suportate fără a muri, săvârşind desprinderea, se obține principiul noii naşteri. «Naşterea [inițiatică] are loc când Materia este într-o totală descompunere, pe care [Filosofii] o numesc putrezire sau negru foarte negru». (Pernety).” (5)

De asemenea, culoarea neagră semnifică și pământul. Vechile ceremonii dedicate lui Pluto presupuneau şi jertfirea de animale negre împodobite cu panglici de aceeaşi culoare. Culoarea violet sugerează, la rându-i, ideea de echilibru între cer și pământ, între roşu și albastru. Dar ea sugerează și „trecerea autumnală de la viață la moarte, involuția. Ar fi, într-un fel, cealaltă față a verdelui și legat ca și acesta de simbolismul gurii, violetul fiind gura care înghite și stinge lumina, în timp ce verdele este cea care scuipă şi reaprinde lumina. Se înțelege, în consecință, de ce violetul este culoarea tainei (s.m): în spatele lui se va săvârşi nevăzutul mister al reîncarnării sau, cel puțin, al transformării”. (6) De aceea, violetul a devenit o culoare a doliului, culoarea morții ca trecere, nu ca dispariție.

Note

1. G. Bacovia, „Versuri și proză”, Editura Albatros, 1985, p. 202

2. Agatha Grigorescu-Bacovia, „Bacovia. Viața poetului”, Editura pentru Literatură, București, 1962

3. Didier Julia, „Dicționar de filozofie”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998

4. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dicționar de simboluri” (vol. 1), Editura Artemis, 1993

5. Julius Evola, „Tradiția ermetică”, Humanitas, București, 1999, p.120

6. Jean Chevalier, op. cit., vol. 3, pp. 452-453

 

Donează

Despre autor

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. În 2019, a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.