Traduceri

Ghid spre kulthură (fragment) de Ezra Pound

Această carte nu e scrisă pentru cei supra-alimentați. E scrisă pentru oameni care nu și-au putut permite să se educe la universitate, sau pentru tineri, amenințați ori ba cu universitatea, care vor să știe mai multe la vârsta de cincizeci de ani decât știu eu azi, și pe care e de presupus că i-aș putea ajuta în această privință.
Sunt întru totul conștient de pericolele inerente în ispitirea lor cu o asemenea utilitate.

PREFAȚĂ

Când se atacă o doctrină, o doxă, sau o formă de stupiditate, e posibil să ne amintim că nu e cu necesitate atacat omul, sau să spunem „fondatorul”, căruia doctrina îi e atribuită sau în culpa căruia e pusă. E foarte posibil ca cineva să se lupte cu aceeași idioțenie cu care s-a mai luptat și în care adepții lui s-au cufundat iar, din lene, din prostie, sau pur și simplu pentru că ei (și/sau el) s-a întâmplat să-și concentreze atenția pe alt scop, vreo boală, de exemplu, a vremii lor necesitând remediu imediat.

Omul care construiește baraje nu e cu necesitate un anti-irigaționist.

Intenția mea e ca în această cărțulie SĂ MĂ COMPROMIT în cât mai multe privințe cu putință, ceea ce înseamnă că voi face un număr de afirmații pe care foarte puțini oameni ÎȘI PERMIT să le facă, pentru simplul motiv că asumarea unor asemenea poziții le-ar putea periclita veniturile (în mod direct) sau prestigiul și „poziția” în una sau alta din „lumile” profesionale. Dată fiind libertatea mea, se poate să fiu nebun fiindcă o folosesc, însă aș fi un nemernic dacă n-aș face-o.

PARTEA I

Secțiunea I

I. COMPENDIUL ANALECTELOR
adică al Conversațiilor filozofice

Zise Filozoful: Crezi că am învățat o mulțime de lucruri, și am păstrat totul în memorie?
Sse răspunse cu respect: Desigur. Nu e așa?
Nu e așa. Am redus totul la un singur principiu.

COMENTARIU: Acest pasaj din al XV-lea capitol al Analectelor, adică al Conversațiilor filozofice, îmi dă mandatul pentru a le rezuma într-un compendiu. Rapacitatea e principala forță în vremea noastră în Occident. În măsura în care o carte conține înțelepciune, e aproape imposibil să forțezi vreun editor să o publice. Editorii mei uzuali au refuzat Ta Hio. Ce speranță pot să-mi fac cu o traducere a întregilor Analecte?

Fan Tchai i-a cerut maestrului Kung (recte Confucius) să-l instruiască în agricultură. Zise Maestrul: Știu mai puține decât orice țăran bătrân. A răspuns la fel în legătură cu grădinăritul: Un grădinar bătrân știe mai multe decât mine.
Tseu-Lou a întrebat: Dacă prințul de Mei te-ar numi în fruntea guvernului, către ce ți-ai îndrepta mai întâi mintea?
KUNG: Să numesc oamenii și lucrurile pe numele lor, adică cu denumirile lor corecte, să mă asigur că terminologia e exactă.

„Vrei să spui că ăsta e cel dintâi lucru?” zise Tseu-leu. „Nu cumva ocolești întrebarea? Care e folosul acestui lucru?”

KUNG: Ești candid. Un om inteligent ezită să vorbească despre ce nu înțelege, se simte stânjenit.

Dacă terminologia nu e exactă, dacă nu se potrivește cu lucrul, ordinele guvernamentale nu vor fi explicite, dacă ordinele nu sunt clare și numele nu se potrivesc, nu poți face afacerile cum trebuie.

Dacă afacerile nu sunt făcute cum trebuie, riturile și muzica nu vor fi onorate, dacă riturile și muzica nu sunt onorate, sancțiunile și pedepsele nu-și vor îndeplini efectele scontate, dacă sancțiunile și pedepsele nu produc echitate și justiție, oamenii nu vor mai ști unde se cade să-ți țină picioarele sau pe ce să pună mâna sau cui ar trebui să-i întindă mâna.

De asta un om inteligent se îngrijește de terminologia lui și dă ordine care se potrivesc. Când ordinele lui sunt clare și explicite, ele pot fi îndeplinite. Un om inteligent nu e nici nepăsător față de alții, nici ineficient în ordinele pe care le dă.

KUNG despre EROAREA DE A CERE MAI MULTĂ MUNCĂ

Analectele XI

Locuitorii din Lu doreau să construiască un nou grânar public. Min-tseu-kian zise: Oare cel vechi nu mai e bun?
Oare e nevoie de unul nou, care va cere multă sudoare de la oameni?
Zise Kung Filozoful: Dacă omul acesta deschide gura, o face cu un temei.

COMENTARIU: Vechiul grânar încă era potrivit pentru scopul lui. Kung e împotriva muncii inutile care nu servește un scop anume.
Zise Szetsun, sau mai degrabă așa zice traducătorul lui: „Spusele marilor înțelepți sunt simple”. Iau asta în sensul că nu e nimic superfluu sau excesiv în ele. Când cineva știe destule, poate găsi înțelepciune în Cele Patru Cărți Clasice. Când cineva nu știe destule, ochiul lui alunecă pe deasupra paginii fără s-o vadă.

„Sse merge dincolo de scopul lui, Chang nu și-l îndeplinește.”
„Asta însemnând că Sse e superior?”
„NU”, zise Filozoful. XI.15
Oare nu putem presupune că pasajul XII, 9 din Analecte ne învață despre stupiditatea fiscalizării?
Oare nu putem presupune că ultima frază a acestui paragraf denunță futilitatea marilor magazine fără o distribuție organizată?
Oare nu putem presupune că răspunsurile din pasajul XIV, 10 ale Analectelor au fost păstrate ca exemple despre felul în care Kung folosea cuvântul potrivit, nici în exces, nici în diminuare în raport cu înțelesul lui?

Umanitatea? înseamnă să iubești oamenii.
Cunoașterea, să cunoști oamenii.
Stă scris: Fan-tchi nu a înțeles ce voia să spună Kung cu aceste răspunsuri.

E greu să fii sărac și să nu simți nici un resentiment. E, prin comparație, ușor să fii bogat și să nu te infatuezi.
Zise maestrul Kung: Am petrecut zile întregi fără mâncare, nopți întregi fără somn de dragul meditației mele, și în asta n-a fost nici un folos adevărat. Ar fi fost mai bine să fi studiat ceva anume.

XVI. I. Am auzit întotdeauna că cei ce stăpânesc regate și capii marilor familii nu se plâng de puținătatea oamenilor, nici de pământul neîndestulător, nici măcar de sărăcia popoarelor lor, ci de cearta dintre popor și conducător. Pentru că dacă fiecare are partea care i se cuvine, nu există nici un sărac, e armonie, nu e nici o gâlceavă printre locuitori.
În prima carte din Lun Yu stă scris că stăpânul unui regat feudal nu trebuie să ceară poporului lui să muncească decât la un timp avantajos și adecvat. 1.5
Datoria acasă, respect printre ceilalți oameni. Afecțiune pentru toți oamenii și atașament în special pentru persoane cu virtuți (sau de virtute).
De căutat prieteni printre egali.
Sunt pro-Tcheou (în politică), zise Kung-fu Tseu.
Și-au examinat predecesorii.

(Textul întreg fiind: au examinat civilizația și istoria Dinastiilor care i-au precedat.)

…..

Există un capitol în traducerea anonimă pe care am încercat în zadar să-l îmbunătățesc, altfel spus nu pot găsi o traducere mai echilibrată:
Ai auzit cele șase cuvinte, și cele șase întunecări?
Există dragostea de a fi binevoitor, fără dragostea de a învăța, întunecarea conduce aici la simplitate prostească. Dragostea de cunoaștere fără dragostea de a învăța, la care întunecarea aduce risipirea minții. De a fi sincer fără dragostea de a învăța, aici întunecarea aduce nesocotirea consecințelor. De directețe fără dragostea de a învăța, aici întunecarea conduce la bădărănie. De curaj fără dragostea de a învăța, la care întunecarea aduce insubordonare. Dragostea de fermitate fără dragostea de a învăța, la care întunecarea conduce la comportare extravagantă.

Aici, în ideograma numită „întunecare” găsim confuzie, o creștere excesivă a vegetației. Și totuși nu există cuvânt mai bun în engleză pentru aceasta decât „întunecare”. „Comportarea extravagantă” e arătată printr-un câine cățărat cu labele pe un rege, sau încercând să lingă urechea regelui, ceea ce se spune că desemnează un câine care vrea să conducă. În celelalte ideograme nu se află nimic care să poată fi redat printr-un sens mai potrivit decât acela al cuvintelor folosite de predecesorul meu.
În textul „UN PRINCIPIU” avem patru semne comune: unu, lângă, trecând prin, ieșind din. Iar Pauthier e mai profund decât traducătorul, care a ales să intepreteze aceasta drept „străbătând”.
Al doilea semn se spune că e contrariul a ceea ce e fixat sau oprit, în al treilea semn avem o ață trecând prin găurile unor monede, în al patrulea avem pământul, tulpina și frunza.
Textul ch’ing ming poate de asemenea însemna că funcționarii ar trebui numiți după titlurile lor adecvate, adică un om n-ar trebuit să fie nuit controlor de monede dacă nu le controlează cu adevărat. Textul ch’ing e neîncetat folosit împotriva ambiguității.
Elementul dominant în semnul pentru învățare, din capitolul despre dragostea de a învăța, e mortarul. Cunoașterea, adică, trebuie măcinată într-o pulbere fină.


Il maestro ha detto che ora dobbiamo
comperare un altro libro cioè il
sussidiario di quinta . . . . li ci sono
dentro le cose principali cioè tutto,
religione, storia, geografia, conti,
scienze e la vita del uomo. ______
M.R.

[„Profesorul a spus că acum trebuia
să ne cumpărăm o altă carte, anume
manualul de-a cincea… se află
în el lucrurile principale despre tot,
religie, istorie, geografie, finanțe,
științe și viața omului.”]

 

2. NOUA ÎNVĂȚĂTURĂ
PARTEA ÎNTÂI

(un pic aridă la început,
frate, dar ține-te tare, o
să ajung până la urmă la
ceva la o pagină sau alta)

În ciuda aparențelor, nu încerc să condensez enciclopedia în 200 de pagini. Încerc, în cel mai bun caz, să dau cititorului mediu câteva instrumente cu care să se descurce în masa eteroclită de informații nedigerate prăvălite peste el zi de zi și lună de lună, menite să-i încâlcească picioarele în hățișurile unor volume de referință.
Am câștigat și pierdut anume teren din vremea lui Rabelais încoace, sau de când Montaigne a compulsat „toată cunoașterea omenească”. Anumite tipuri de conștiință de sine sunt prezente în cărțile vii din vremea noastră, în deceniul 1930-40. Lipsa acestor tipuri de conștiință e vizibilă în marea masă a materiei moarte tipărite.
Nici un om în viață nu știe îndeajuns încât să scrie:
Partea I. Metoda.
Partea II. Filozofia, istoria gândirii.
Partea III. Istoria, adică cea a acțiunii.
Partea IV. Artele și civilizația.
Chiar dacă ceea ce urmează să spun ar putea fi așezat sub unele dintre aceste categorii.
Pe Kung (Confucius) îl receptăm ca pe o înțelepciune. Filozofii greci au fost prezentați drept pretențioși. Îi cunoaștem doar ca pe niște idei, fiecare adusă la îndemâna noastră sub forma unei maxime. Epicur ca o aluzie la hedonism, Pitagora fiind poate o excepție.
Dacă cineva are suficientă curiozitate să caute o bază solidă în fapte, adică în ceea ce a supraviețuit ca fragment autentic sau atribuit acestor somități antice, va descoperi probabil că Epicur a scris o Mustrare.

Distincția pe care încerc să o fac e aceasta. Pe drept sau pe nedrept, simțim despre Confucius că ne oferă un mod de a trăi, o Anschauung sau o dispoziție către natură și om, precum și un sistem de conduită în relație cu amândoi.

Occidentul, ca rezultat a 1900 de ani de fapte și procese, simte acest lucru în relație cu creștinismul, însă nu și în relație cu vreo ramură a filozofiei. Filozofia, în accepțiunea curentă a cuvântului, desemnează un studiu pretențios, ceva desprins atât de viață, cât și de înțelepciune.
Nu spun că așa trebuie să fie. Observ o situație. Dacă veți considera Occidentul, sau toată viața europeană și mediteraneană de 2500 de ani încoace, drept ceva de observat într-o eprubetă, ați putea face observațiile clinice care urmează privind fazele succesive ale procesului. Bunăoară despre China, sau despre cât de mult știa Franța despre China în 1837, când Pauthier și Bazin au pus în acord rezultatele cercetărilor lor.

Rămășițele aduse la țărm ale unei stări a culturii foarte omenești și înalte, așa cum e ea imortalizată în Iliada și Odiseea (datate prin secolele 9 sau 10 î.Hr.).

Să spunem despre Kung că a trăit aproximativ în vremea lui Pitagora și Eschil, el de la 469 î.Hr. până la 399, ei de la 427 până la 347, 384 până la 322, și continuăm tot așa de la nașterea lui Socrate până la moartea lui Aristotel, cu Platon între ei. Le urmează apoi un toptan de ergotiști. Și pe la 200 d.Hr. spațiul gândirii occidentale era deja mai mult sau mai puțin schițat.

S-ar putea argumenta că „ideile principale” erau toate prezente în filozofia greacă, că erau deja toate lămurite și că sunt prezentate mai limpede până și în rămășițele filozofiei grecești decât ar putea fi într-un studiu de ceea ce se numește „filozofie creștină”. Aceasta e, cu siguranța, perspectiva generală pe care o poți obține de la un comentator excelent precum Francesco Fiorentino [1].

Și totuși, într-un anume sens filozofii au deschis drumul creștinismului (cu toate că doar foarte puțini dintre ei i-au dat culoare, și cu atât mai puțini i-au dat formă sau direcție).
Mă întreb dacă aș putea stârni curiozitatea cititorului provocându-l cu probabilitatea existenței a 50.000 de oameni care să poată defini un stoic pentru fiecare persoană care știe sau a auzit că Zenon e părintele filozofiei stoice.

Măsurând învățăturile grecești după impactul lor asupra vieții moderne, termenii stoic, cinic și epicurian încă au o semnificație uzuală, cu toate că ultimul termen are un sens care lui Epicur i-ar fi displăcut. „Cinic” e foarte arareori folosit ca o marcă a disprețului, iar „stoic” încă are într-o măsură ridicată sensul lui îngust, puternic și incomplet, anume o atitudine insensibilă, dură și parțială, față de cea mai largă parte a spectrului, fie el intelectual sau emoțional.

Studentul știe sau poate produce proba faptului că Zenon, Epicur, Pitagora ne învățau un modus vivendi, propovăduiau anumite moduri de a trăi, și nu doar argumentau pur și simplu cu privire la anumite abstracțiuni.

Proba esențială pentru intențiile mele de aici e că omul de pe stradă din Anglia sau S.U.A. anului 1938 le ia pe toate la grămadă drept pretențioase… Adică, vreau să spun, drept distincte de cotletul de vită și de faptele vieții, drept distincte de lucrurile care vin în mod natural, de ideile pe care le suge cu „laptele mamei” sau din biberonul sintetic al Occidentului, așa cum îl știm.
Creștinismul și/sau religia, în lumea anglo-saxonă a vremurilor noastre, sunt ceva opțional. Unii dintre noi au mers la biserică în copilărie, iar alții n-au mers.

George Washington a refuzat să fie prins la strâmtoare în chestiuni de credință, așa încât și-a rezumat declarația de om de stat la aprecierea „influenței benigne a” religiei creștine.
„Credința”, în sensul în care cei pioși foloseau cândva termenul, e străină de epoca noastră. Se poate să avem ceva respect pentru necunoscut. Se poate să avem o atitudine pioasă. Se poate să avem un sens lărgit al posibilului.

Copilul acestei epoci – să zicem că epoca a constat în ultima jumătate a „epocii cămătăriei” (secolul al XIX-lea) sau în prima treime a celui de față (al XX-lea) – e într-atât de obișnuit cu moleșeala afânată a ideologiei demoliberale, încât e nevoie de o limbă ascuțită pentru a-i deschide mintea către cei mai mult de o mie de ani ai Europei în care munca grea a intelectului a avut loc în Occident ÎNĂUNTRUL Bisericii Catolice.

Iar aici ar trebui să stabilim două axe de referință.
I. A înflorit, în cea mai bună epocă a „gândirii scolastice”, o cultură verbală enormă și înaltă. Neavând aproape nimic altceva de care să se ocupe decât cuvinte, doctorii ecleziastici se îngrijeau de (adică aveau grijă de) terminologia lor. O metodă de a folosi cuvintele, o metodă a definiției a apărut, sau a fost îngrijită, cultivată, dezvoltată, iar noi azi pierdem foarte mult pentru că nu o cunoaștem, vreau să spun nu o cunoaștem atât de profund și de rafinat cum o făceau ei.
II. Biserica a intrat în declin, ca forță socială, ca forță intelectuală, când ierarhia ei a încetat să creadă în propriile dogme.

Cu totul liber, cu totul gratuit, ca și cum ar fi aterizat aici din altă secțiune a acestor note, stabilesc aici o altă axă, care va părea celor mai mulți cititori pe de-a-ntregul irelevantă și fortuită.
Sugerez că criticii de artă rafinați și viitori vor fi capabili să spună, după calitatea unei picturi, gradul de toleranță sau intoleranță față de cămătărie existent în epoca și mediul care au
produs-o.

Ăsta e, poate, primul indiciu pe care l-a avut cititorul referitor la faptul că aceste note sunt pentru un tratat totalitar și că, de fapt, am în vedere Noua Învățătură sau Noua Paideuma… și nu doar să rezum enciclopediile existente sau să condensez încă două duzini de volume detaliate.
Dacă nu mai târziu de săptămâna trecută unul dintre savanții mai sclipitori încă profesa ignoranță față de înțelesul cuvântului „ideogramatic”, se cuvine să încerc încă o dată să definesc termenul, necesar pentru amintitul student dacă încă vrea să ne dea urmare mie sau sensului pe care îl încerc.

Ernest Fenollosa a atacat, și pe bună dreptate, o slăbiciune majoră în tipul de raționament occidental. A arătat că științele materiei, biologia, chimia, examinează colecții de fapte, fenomene, specimene, și acumulează ecuații generale ale unei cunoașteri reale din ele, chiar dacă datele observate nu au vreo conexiune silogistică reciprocă. [Nici o noutate, dar cred că E.F. și-a dat seama și singur.]

Aș vrea să sugerez (nu pentru a dovedi ceva, ci poate pentru a deschide mintea cititorului) că am o anumită cunoaștere reală care mă face capabil să disting între un Goya și un Velázquez, între un Velázquez și un Ambrogio de Predis, între un Predis și un Ingres sau un Moreau și că aceasta diferă de cunoașterea pe care tu sau eu am avea-o dacă ne-am duce în spatele camerei alăturate, am copia o listă de nume și maxime din Istoria filozofiei a bunului Fiorentino și am pune numele, maximele și probabil datele la loc sigur în memoria mea.

Poate sau nu poate să conteze că prima cunoaștere e directă, rămâne fără efort ca reziduu, ca parte a atitudinii mele generale, afectează fiecare percepție a fenomenelor de formă-culoare subsecvente achiziției sale.

Venind și mai aproape de lucrurile depuse verbal în memoria mea – există pasaje ale poeților care aproximează achiziția de formă-culoare.
Și aici se află cheia recomandării repetate a lui Confucius adresată unora dintre discipolii lui de a studia Odele.

Cerea sau solicita un tip de percepție, un gen de transmitere a cunoașterii accesibil numai printr-o asemenea manifestare concretă. Și nu fără o anumită rațiune.

Tot ceea ce ține de tonul, atitudinea, Anschauung-ul lui Confucius recomandând Odele, al lui Confucius vorbind despre muzică diferă fundamental dacă nu de ceea ce Pitagora voia să spună, atunci cel puțin de felul în care bietul occidental prespune de regulă că Pitagora ar fi preconizat drept cercetare a armoniei.

„Noi” credem, pe drept sau pe nedrept, că Pitagora era pe de-a-ntregul pentru o analiză intelectuală a relației dintre „armonie” și aritmetică.
Bătrânul Richter, copt de ani și de înțelepciune, are buna judecată de a-și asezona tratatul de teorie, contrapunct, armonie cu avertizarea că „acestea sunt regulile, și nu au nimic de-a face cu compoziția muzicală, care e un alt fel de activitate”.
Cititorul să aibă răbdare. Nu sunt cu totul incoerent. Nu mi-am „pierdut firul”, în sensul că nu am lăsat pur și simplu o ață ca să iau o alta de o culoare diferită. Am nevoie de mai mult decât un singur fir pentru o țesătură.
Ba chiar s-ar putea să ajung la un catalog cronologic al ideilor grecești, ideilor romane, ideilor medievale în Occident. Există o LISTĂ cu desăvârșire bună a acelor idei la zece metri de locul în care stau acum așezat, bătând la mașină.
Încerc să construiesc o categorie pentru un tip de idei, vreau să spun un care va cuprinde un set întreg de idei și le va ține separate de un alt set.
Luați întreaga ambianță a Analectelor (lui Kung Fu Tseu), aveți personajul principal impregnat de un simț al responsabilității. El și interlocutorii lui trăiesc într-o lume responsabilă, gândesc pentru întreaga ordine socială.

Veți susține că, prin contrast, gândirea creștină nu a oferit niciodată un sistem echilibrat.
Veți putea afirma, cu o dreptate aproape deplină, că gândirea filozofică grecească e complet iresponsabilă. Nu e, în nici un punct al ei, impregnată de vreun sentiment pentru întregul popor. Era cu precădere o discuție pretențioasă de idei purtată între mici grupuri de persoane conștiente de superioritatea lor, de genul Curzonilor etc., care se simțeau deasupra restului societății.
Blestemul creștinismului a fost snobismul sectar. Și-a găsit scăpare în sfinți. Pe când scăpa, pari passu, a adus ordine în Europa, a adus pace într-un timp sau într-un spațiu ori în altul, a construit catedralele.
Dacă, pe urmele lui Fiorentino, vă veți mulțumi să faceți doar un catalog de idei, veți crede că mileniul dintre Sfântul Ambrozie și „renaștere” e inferior erei precreștine. Totuși, această idee nu e cu nici un chip dovedită. E doar o teorie sau o opinie răspândită.
Dacă priviți gândirea europeană dintr-un anume unghi, vi se va părea că se îngroapă în școli și spune adio realității.
Dacă, pe de altă parte, îl urmați pe bunul părinte Cairoli, veți găsi un alt curent, ba chiar mult mai viguros, coborând până în detaliile acțiunii.
Acest fir se ține puternic de la Sfântul Ambrozie (340-397) până la Sfântul Antonino din Florența (1389-1459).

„Noul” simț istoric al timpurilor noastre cere această tradiție, după cum cere lespezi întregi pe care să fie consemnați în latină bărbați precum Claudius Salmasius (și, în acest moment, nici eu, nici profesorul X.Q., nici altcineva nu cunoaștem cu adevărat numele și numărul lor). Se poate să știm că bârne și odgoane întregi ale istoriei reale au fost puse deoparte, acoperite și îngropate. Așa cum au fost îngropate, în vremurile mai recente, gândirea lui Van Buren, A. Johnson, A. Jackson și povestea Toscanei sub Pietro Leopoldo.
Știm că istoria, așa cum a fost scrisă până alaltăieri, e inocent-părtinitoare; plină de lacune fatale; și nu spune aproape nimic despre cauze.
Știm că aceste cauze erau economice și morale; știm că de la orice capăt am începe vom ajunge, dacă avem mintea limpede și suntem meticuloși, la celălalt.
Știm că există un dușman, mereu preocupat să ne obscurizeze termenii; mereu încâlcind și năclăind terminologiile, mereu dând la iveală chestiuni minore pentru a le estompa pe cele principale și fundamentale, mereu ademenindu-ne cu cauzalități pe termen scurt de dragul sau cu prețul eclipsării adevărului vital. Captans annonam etc. (ceea ce vrea să spună a prăda recolta, a ajuta prădătorii și așa mai departe).
Oare scriitorul de față se rotește, precum un câine, de trei ori înainte de a-și pregăti așternutul? Ei bine, se rotește de trei ori.

………

E cu totul prostesc să crezi că Heraclit, după precizia pe deplin h. jamesiană a Odiseii, și înainte de umorul shakespearian al desenului personajelor lui Platon, a spus doar: „Totul curge”, sau că orice altă propoziție abstractă i-ar fi construit de una singură reputația.
Ar fi pură prejudecată să nu presupunem că el și o jumătate bună de duzină dintre înțelepți au încercat, adică au încercat să-și coreleze gândirea, să poarte un principiu prin fenomene concrete și aparent disjuncte și să observe frunzele și/sau fructele cauzalității.

Și totuși, după 2000 și mai bine de ani, Fontenelle a observat că nici măcar un tiran cu o flotă de o jumătate de catarg nu i-a dat vreodată lui Platon măcar un teren de zece acri pe care să-și încerce republica. Prin contrast, aflăm că oricând și oriunde a fost stabilită ordinea în China, oricând a avut loc o reformă notabilă sau o acțiune națională constructivă, vom găsi un grup de confucieni „în spatele ei”, sau în centrul ei.

Această distincție e o distincție validă. Iar istoricii filozofiei n-ar greși prea rău dacă ar observa-o.
Din Zenon, din răbdarea lui care trece marea ar fi putut ieși rezultate de sistem. Senatorii romani ar fi putut fantaza doctrina, iar în cazuri notabile (excepționale) ar fi putut-o practica.
Însă i-au urmat ei oare pe răposatul Zenon sau pe Licurg Tatăl? A fost oare pentru ei Zenon mai mult decât un nazist din Sparta, sau un diletant filonazist?
Și putem noi oare, de la această distanță, să ne abținem, în cine știe ce nobil scop, de la a practica o cuprindere totalitară a istoriei noastre? Putem separa „gândirea greacă” de monedele de fier din Sparta, ori de observatorul acut care a remarcat că marea masă a aurului din Atena servea doar la a-i asista în aritmetica lor?

Sunt oare categoriile folosite până acum în, să spunem, educația universitară din vremea noastră și a părinților noștri – sunt ele cu adevărat în bună stare de funcționare? Se întâmplă oare ca o minte într-adevăr bună „să se pună în mișcare” prin studiul unor chestiuni așezate în compartimente etanșe și sigilate ermetic? N-a simțit oare orice conducător cu minte sănătoasă că Platon era un maniac? Și nu e oare acesta, după două milenii, rezumatul opiniei lui Fontenelle?
Eu știu, iar cititorul, orice cititor, după cinci minute de reflecție ar trebui să-și dea seama că oricare dintre aceste propoziții „năvalnice” ale mele ar putea genera o discuție de zece ore. Orice student în anul al doilea m-ar putea contrazice încă de la o primă lectură a lui Platon. Aș putea, deschizând volume pe care nu le-am văzut de 25 de ani sau chiar de mai mulți, să găsesc informații care vin împotriva a ceea ce spun acum sau a ceea ce voi spune în următoarele zece pagini.

Încerc, totuși, să folosesc nu o ruletă, ci o balanță.
În principiu, o să scriu acest Vade Mecum fără să deschid alte volume, o să pun pe hârtie, în măsura în care e posibil, numai ceea ce a rezistat eroziunii timpului și uitării. Și există o stringență materială pentru aceasta. Orice altă metodă m-ar pune cu necesitate în situația de a fi nevoit să citez toate lespezile și columnele istoriei și toate operele de referință.
Socrate a încercat să facă oamenii să gândească, sau în orice caz Socratele „lui Platon” a încercat să-i facă să-și folosească limbajul cu mai mare precizie și să distingă cunoașterea de non-cunoaștere.

Iar starea de ebrietate platonică cuprinde cititorii și platonicienii atunci când Socratele lui Platon uită totul despre logică, când se lansează în „sublimități” despre cerul de deasupra cerurilor, lumina pură a minții, splendoarea duratei cristaline, sau bate câmpii cu ceva ce i-a spus o sibilă.
A fost considerat anti-statal. Aristotel, pe de altă parte, a eșuat în a-l păstra pe Alexandru între limite.

Poezia greacă, așa cum o știm, curge spre decadență. Oricine ar avea ochiul lui Gaudier-Brzeska ar vedea arta greacă drept o decadență. Economistul se va uita la cămătăria lor. Va găsi ideea ei hibridată cu aceea de asigurare maritimă.
Cel de la The New Economist va spune că, cu asemenea neschek, nu e posibilă construirea nici unui imperiu.
Ofer altă axă de referință: diferența dintre cămătăria maritimă și cea agrară, diferența dintre 30% și 6%, cât era camăta romană medie.
Un general rus de aleasă cultură mi-a servit, din veche perspectivă slavă, teoria că majoritatea istoriei europene a înțeles căderea Romei, dar a eșuat în a estima ceea ce era posibil să fie o chiar mai amplă pierdere de cunoaștere și de civilizație implicată de căderea imperiului macedonean. Susținea că anumite pierderi n-au mai fost recuperate decât abia după renașterea italiană.

În acest punct, trebuie să facem o distincție netă între două tipuri de „idei”. Idei care există și/sau sunt discutate într-un fel de vid, care sunt ca un fel de jucării pentru intelect; și idei care sunt menite să „intre în acțiune”, sau să ghideze acțiunea și să ne servească drept reguli (și/sau unități de măsură) pentru comportare.
A se nota că tipul care a zis: „totul curge” folosea un tip de idee, pe când individul care a zis: „nimic peste măsură” venea cu un alt tip.
În vremea noastră, Al Einstein a scandalizat filozofii de profesie zicând, cu adevărul de partea lui, că teoriile lui ale relativității nu aveau nici o orientare filozofică.
(Aici, pauză pentru reflecție.)

[1] Storia della Filosofia

Traducere din limba engleză de Radu Vancu

Fragment din volumul Ghid spre kulthură de Ezra Pound (traducere de Radu Vancu), în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Seria „Ezra Pound”.

Scrie un comentariu