Cartea săptămânii

„Hobbitul” pe înțelesul tuturor

„In a hole in the ground there lived a hobbit…” Așa începe una dintre cele mai cunoscute povești ale secolului al XX-lea. „The Hobbit” este titlul poveștii, iar autorul se numește J.R.R. Tolkien.

„The Hobbit” nu este o poveste oarecare. Printre altele, ea marchează impunerea unui gen literar marginalizat, cu origini în vechile mitologii, și anume fantasy-ul. După Tolkien, genul a fost consolidat de nume ca Ursula K. Le Guin, Roger Zelazny, Robert Jordan sau George R.R. Martin. Bineînțeles, enumerarea poate continua cu ușurință.

În 1937, la insistențele prietenilor – mai ales la cele ale lui C.S. Lewis, membru, ca și Tolkien, al grupului oxfordian „The Inklings” și autor al „Cronicilor din Narnia” –, Tolkien acceptă să publice „The Hobbit”. Romanul a fost un bestseller. În atare condiții, Tolkien a scris, între 1937 și 1949, și o continuare, trilogia „The Lord of the Rings”.

Se cunoaște povestea din spatele cărților lui J.R.R. Tolkien. Profesor la Oxford, filolog de prestigiu, specialist în limbi vechi, în special nordice, a inventat diverse popoare care să vorbească câteva dintre limbile pe care le crease în joacă. Un simplu joc lingvistic a stat, așadar, la baza textelor tolkiene. Poate că inventat e prea mult spus, în măsura în care lumile lui J.R.R. Tolkien au la bază mitologiile nordice sau celtice. Astfel, în „The Hobbit”, probabil că singurul neam imaginat în întregime de autorul englez este cel al hobbiților.

Tolkien, asemenea autorilor care l-au urmat, s-a inspirat din diverse mitologii. Cuvântul-cheie aici ar fi „inspirat”, căci mitologiile cu pricina sunt re-interpretate, re-aranjate, re-investite cu noi semnificații. Este vorba de o remitologizare, iar procesul pare a funcționa perfect. Mai mult, la autori ca Roger Zelazny, de exemplu, se poate chiar vorbi și de o demitologizare, în măsura în care zei omnipotenți și venerați în diverse religii ale lumii se dovedesc, în cele din urmă, niște șarlatani (la scară mare, ce-i drept). La George R.R. Martin, mitologia are mai degrabă un rol de fundal, de coloratură, în ciuda faptului că există ființe mitologice cu puteri supranaturale. Istoria e făcută, în cele din urmă, de oameni. Unii autori au rămas, însă, și în zilele noastre fideli genului fantasy originar, high fantasy (sau epic fantasy), așa cum este cazul lui Robert Jordan, care a inventat în „The Wheel of Time” o lume unde coexistă elemente din budism, hinduism, creștinism și islamism.

În cazul lui Tolkien, remitologizarea este încă una respectuoasă. Zeii sunt zei, puterile lor le depășesc pe cele ale ființelor obișnuite și își impun cu ușurință voința. Cu toate acestea, ei pot fi înfrânți de creaturi mai firave, deși în aceste victorii, ajutorul venit din partea divinităților aflate de partea binelui are un rol deloc neglijabil. Gandalf, de exemplu, este un personaj decisiv, atât în aventura din „The Hobbit”, cât și în războiul apocaliptic din „The Lord of the Rings”.

Conotațiile creștine din proza lui Tolkien au fost din plin analizate. La noi, Robert Lazu a scris mult pe marginea subiectului (vezi „Lumea lui Tolkien”, Editura Hartmann PH, Arad, 2004, sau „J.R.R. Tolkien: Credință și Imaginație”, volum coordonat de Virgil Nemoianu și Robert Lazu). Așijderea, s-a vorbit și s-a scris îndestulător despre sursele păgâne – aka mitologice – din cărțile aceluiași Tolkien. Acest amalgam pagâno-creștin ține, repet, de un proces de remitologizare. În „The Hobbit”, deși aerul de poveste pentru copii poate induce în eroare, mai ales la începutul cărții, aventura lui Bilbo Baggins, aventură cu iz inițiatic, este o reinterpretare a unor mituri străvechi. O reluare, adică, a acestora în notă tolkieniană.

Bilbo Baggins pare un hobbit ca toți hobbiții: fidel unor tabieturi, comod, punctual la cele trei mese ale zilei, deloc amator de călătorii care să-l îndepărteze prea mult de vizuina sa. Într-o bună zi, tihna îi va fi tulburată de o apariție stranie. Vrăjitorul Gandalf, căci despre el este vorba, îi vorbește despre o aventură, despre o călătorie într-un ținut îndepărtat. Bilbo refuză oferta: „-…Noi, cei de-aici, suntem mai simpli de felul nostru și așezați, nu ne trage ața spre aventuri. Astea-s treburi nesuferite, îți dau bătăi de cap și-s tare neplăcute! Pierzi cina din pricina lor! Nu pot pricepe de ce se dau unii în vânt după așa ceva! mai spuse domnul Baggins al nostru, vârându-și degetul mare de la o mână pe sub bretea și dând afară pe gură un inel de fum încă și mai mare…”. Gandalf, nume împrumutat din Edda, o culegere islandeză (din sec. al XIII-lea) de cântece despre eroi și zei, nu se lasă intimidat de refuzul hobbitului. Tiparul, clasic, al aventurii lui Bilbo este semnalat și de Joseph Campbell în „The Hero with a Thousand Faces”. Astfel, eroul trăiește într-o lume în care nu iese cu nimic în evidență. În cazul de față, lumea lui Bilbo este Hobbiton. Acolo, în acea lume, el este considerat un personaj obișnuit. Bilbo provine dintr-un „neam foarte respectabil, nu numai pentru că erau bogați – cei mai mulți dintre ei –, ci și pentru că niciodată nu avuseseră vreo aventură în viața lor și nimic din ce făceau nu surprindea: știai dinainte ce va răspunde un Baggins la indiferent ce întrebare, încât nici nu te mai osteneai să-l întrebi ceva”.

Deodată, ceva survine în viața acestui personaj care e atras într-o aventură, într-o questa. Aventura, însă, trebuie să se desfășoare pe alte tărâmuri. Într-o astfel de situație este pus și Bilbo Baggins de către Gandalf. Eroul poate refuza aventura, ceea ce încearcă și Bilbo. Gandlaf, însă, îi va aduce în vizuina hobbitului pe cei doisprezece gnomi cu care trebuie să pornească în questa sa, iar povestirile acestora despre ținuturi îndepărtate, comori păzite de dragoni, vor deștepta interesul lui Bilbo. Sau, după cum formulează Campbell, are loc „trezirea sinelui”, întrucât Bilbo trebuie să treacă într-o altă etapă a vieții sale. El este diferit de ceilalți hobbiți și are un destin aparte. În questa sa, eroul primește – conform schemei lui Campbell – un ajutor nelumesc, iar în acest caz ajutorul vine de la Gandalf.

Cu toate că tiparul clasic al questei mai este prezent încă în povestea lui Tolkien, ideea de remitologizare rămâne, și în acest caz, valabilă. Preluate din felurite mitologii, personajele mitice sunt revalorizate, integrate lumii tolkiene. O nouă lume, cu o nouă mitologie, iată reușita lui J.R.R. Tolkien. „The Hobbit” este, în fond, și un basm pentru adulți, la fel ca prozele cu Alice ale lui Lewis Carroll sau ca „The Wizard of Oz”, și deschide drumul fantasy-ului modern. Procesul de remitologizare va fi, după Tolkien, din ce în ce mai îndrăzneț. Zeii vor fi deposedați, în mare parte, de puterile lor supranaturale, vor fi umanizați. Eroii vor deveni ceva mai cinici, mai ireverențioși, mai umani, iar zeii se vor dovedi doar niște mânuitori de iluzii, ca Vrăjitorul din Oz.

Datorită acestui proces de remitologizare/demitologizare, fantasy-ul este un gen literar aparte, înrudit, ce-i drept, cu vechile mituri, cu basmele – fie ele culte sau nu –, populat de personaje care, în ciuda excepționalității lor, nu dețin cine știe ce puteri speciale. De reținut, în acest sens, vorbele lui Gandalf de la finalul aventurii cu Bilbo Baggins: „-…Ești o persoană tare de treabă, domnule Baggins, și țin mult la mătăluță; dar, la urma urmei, nu ești decât o făptură mititică într-o lume foarte mare!”.

 

J.R.R. Tolkien, „Hobbitul”, traducere de Irina Horea, Editura RAO, 2012, 320 p.

Articol apărut în revista „Steaua”, nr.1-2/ 2014

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu