Poezie

cele mai bune actrițe

scoica asurzitoare (1)

odăi toride îngropate-n fumul cristalin al nopților
când refluxul ne-a nivelat sufletele cu apăsarea
unui tăvălug cu striații de oțel. pe patul de nuiele
din mijlocul confecțiilor de piele aruncate alandala

te-ai ridicat pe vârfuri și mi-ai slobozit pe piept
o pereche de șerpi, boa ruginii cu solzi ca niște
muguri îmbibați în rouă. „easy, boy”, mi-ai spus,
ne cunoșteam de vreo două ore, „dac-au fasonat

pietrele arcadelor din zonă, înseamnă că se pricep”.
când m-am agățat de firul ariadnei eram deja parțial
sub apă și strânsura mi-a slăbit. mai târziu ți-ai înfipt
solemn câteva degete de la picioare într-o căldărușă

cu vopsele reci și, în timp ce pielea de găină
urca pe coapsele cafenii, mi-ai trasat contururi
rupestre pe față. „corpul camuflat își află mai
lesne poziția benefică înălțării, va veni o noapte

când albatroșii prigoniți vor ateriza chiar aici”.
ai sărutat interiorul unei scoici și mi-ai așezat-o
pe ureche: am auzit zgomote desprinzându-se
de pe obiecte, iar marea dintre noi a și surzit.

 

o tamburica una cu frica

kako si, Omiš,
nici urmă de machiaj
pe zbârciturile tale
și doar pirați deghizați
îți mai navighează apele
cu hidrobicicleta.

în pădurile tale montane
zac cochilii abandonate,
iar pe litoral
solzii lemnoși
ai conurilor de molid
se limpezesc.

Omiš,
la venirea nopții
te-mbujorezi
ca o fată mare
și-ncepi să torci
din mopeduri.

dar noi te iubim,
căci relieful tău consecvent
marchează liniile
winampului nostru cerebral,
iar coroana ta crenelată
ne luminează
traseul nemarcat.

dar bagă de seamă,
Omiš,
că-n trei rânduri ți-au bătut clopotele
de când tălpile noastre cojite
și pline cu bășici caută să-ți sărute
munții calcaroși
pe creste.

 

(privit de pe scenă, pe-nserat,
părul tău e-un focar de lumină,

pătrunderea razelor prin vitralii
să-mi extragă actele de martir
din expunerile forțate, vrei.)

distanța mărește complezența.

eschivele mă năpădesc iar,
rădăcini ale mărăcinișului
scuturat azi-iarnă de zăpadă.

zici: diferența dintre un cuvânt nelalocul lui
și-un animal plimbându-se nonșalant pe carosabil
ne-a vârât aici.

când să-mi aprind țigara
la ochiul mare al aragazului,
îmi ard vârfuri din breton.

zici: vârât,
& treaba asta
are ceva dintr-un arest preventiv.

vara portugheză îi găsește
pe oameni cu părul în flăcări,
coboară din mașini & roiuri de elicoptere
zumzăie pulverizând vapori de apă
peste intersecții nedirijate.

într-o dimineață, poate că de la foame,
poate că de la nesomn,
am zărit o pată de ulei
pe umbra mea matinală
&-am tresărit.

niciun cuvânt
n-a fost afectat.
câte gesturi limitrofe,
atâteaconvulsii crispate
de ajustare la normal.

 

cele mai bune actrițe
poetului Andrei Zbîrnea

mereu mă-ndrăgostesc de actrițele șarmante
ce mimează fericirea
cu gesturi ample,
caleidoscopice.

ele te privesc adânc,
cu mintea
cuplată la peisaje-ndepărtate
și-și țin respirația
exact cât zice-n
script.

actrițele îl au pe vino-ncoa’
în lumina reflectoarelor,
mereu mă-ndrăgostesc
de ele,

dar, și mai mult,
de însoțitoarele de drum,
domnițe suple
ale căror periuță de dinți,
pămătuf de blush
și creion
șterg din timp orice urmă
de scrupule.

însoțitoarele de drum
au dreptate mereu,
și chiar dacă ai călători la business class,
ele te blufează din mers,
autoritar.

nu vei ști niciodată dacă
stewardesa din avionul tău
mimează fericirea sau
o caută cu fervoare,
dinadins,

dacă joacă teatru
sau e pe bune când,
în spatele pasagerului din fața ta,
își saltă tivul
uniformei.

reacția ta se lasă mereu așteptată,
la fel ai pățit la dus,
la fel și anul trecut,
nu-ți trebuie mult să realizezi
că-n ochii ei,
în postura penibilă în care te găsești
privind norii pe hublou,
ești terminat.

dar viața ghidelor și-a stewardeselor
nu e deloc roz,

ele umblă cu șoferi și piloți slinoși,
sedentari, cu cămăși în carouri
și în care respectă
cu asupra de sudoare
politica agenției.

ruj imprimat pe incisivi,
parfumuri fine
și grimase scurte,
cartografiere de comori –
viața lor n-are să ajungă
niciodată
o spirală.

în timp ce șoferul-soț se oprește
la stație să alimenteze,
ghidele pufăie din țigara ta,
dar cu stewardesele,
pas.

încerci cu sfiiciune să-ți ascunzi amorțeala din fața lor,
s-o lipești în dosul scaunului de pasager
ca pe-o gumă.

o mie de euro pe lună,
iar sistemul tău hormonal e-n ultraj,
blender mixând caise
cu tot cu sâmburi.

cele mai bune actrițe
sunt ghidele
și stewardesele,

fă cunoștiță cu Klara,
o blondă ce refuză somnul
pentru a spune
la 3:44 a.m.:

„aceasta este stațiunea Trogir,
unul dintre orașele construite
pe ruine române, pardon,
romane.”

ghidele și stewardesele.
îmi pare bine, Klara.

 

***

habar n-ai de unde a căzut sau cum poate interveni așa,

halou sau pată neagră
răsfirând cauzalitatea,
dinamitând
armonia.

ca atunci când ai vrut să oprești trenul în somn,
crezând că te-a lovit inspirația,
și te-ai trezit cu spatele la direcția de mers.

nadirul învrăjbirii –
când se răstoarnă cu tine cadrul
și aterizezi în cel mai retras colț al simetriei,

lumea exterioară îmi aparține, stăpâne.

malefic și sincer ca o ironie,
o replică a persecutorului
repetată de tine senin și puțin flegmatic,
prelata se cutremură fin,
dar pielea
se-ncarcă-n liniște de magnetism,
nu se clintește.

(te-avânți în direcția gloanțelor oarbe,
noii părinți te-așteaptă
la capătul șuierului.)

mereu ți-ai dorit să fii terminat
și-acum că ești,
spui:

nu e așa rău,
doamne,
păstrează restul.

(yuhu.)

abia în seara zilei în care te-ai mutat
am observat că televizorul lipsește de pe comodă,
că-n locul lui, probabil ca acest croșeu de dreapta
pe care-l simt acum în stomac să nu atingă cote răvășitoare,
ai aprins globurile de lemn decorative.
whatever, mi-am zis și-am dat drumu’ la muzică
Amy MacDonald, feblețe,
kick the shit out of me.
apoi am luat mingea, am simulat
un bombeu în oglinda din hol
și, ca să nu mă cuprindă sentimentul îngrădirii,
am săltat-o pe piciorul drept.
îți jur, pisica Zenobia mi-e martoră,
că dacă nu-mi ateriza pe nas o muscă,
îmi băteam recordul la duble.
don’t tell me that it’s over,
stau pe canapea.
yuhu – mi-ai scris pe tăblița magnetică din sufragerie
probabil în timp ce părinții tăi mă privau
de aparatul de cafea, împachetându-l.
yuhu,
mizerabil și dulce rămas bun,
cam cum a pățit musca pe care am plesnit-o
imediat după ce ne mutaserăm
împreună:
a stat acolo luni bune, iar azi,
când am dat s-o râcâi de pe perete,
i-au căzut pe rând piciorușele,
aripile, capul.

Despre autor

Mihók Tamás

Mihók Tamás

Mihók Tamás (n. 1991, Oradea) este absolvent al filologiei orădene, specializarea română-engleză (2013) și masterand al aceleiași facultăți. Bursier timp de doi ani (ACBS respectiv Erasmus) la ELTE Budapesta. Debut publicistic ca elev în revista Colegiului Național „Emanuil Gojdu” din Oradea, Țara visurilor noastre. Debut editorial odată cu publicarea volumului de poezii "Șantier în rai" (Ed. Tracus Arte, 2013). Prezent cu un grupaj de poeme și cu fragmente de proză în antologia Cercul literar de la Oradea (2012), coord. Marius Miheț, & inclus în diverse antologii de poezie română sau maghiară. Traduceri beletristice din/în limba maghiară (Varró Dániel, Constantin Virgil Bănescu etc.). Colaborări cu reviste & platforme literare: "Familia", "Poesis International", "Itaca Dublin" (pentru scurt timp redactor), "Szőrös Kő" (Slovacia), "subcapitol.ro" etc. Câștigător al premiului "De-aș avea…," acordat de revista de cultură "Familia" (2014).

Scrie un comentariu